Anemone în iarnă -Capitolul 22 vol 2

Călduri-Partea2

Ușa se închise încet în urma Tarei, iar liniștea care rămase în cameră păru mai grea decât orice furtună pe care Aren o înfruntase vreodată pe mare. Pentru câteva clipe rămase nemișcat în mijlocul dormitorului, cu privirea fixată asupra lui Nael, care zăcea în pat cu obrajii aprinși, cu părul răvășit pe pernă și cu respirația ruptă. Părea că fiecare gură de aer îi cerea un efort dureros. Camera era slab luminată, perdelele erau trase pe jumătate, iar peste pereți se legăna o umbră caldă, tulburată de mirosul tot mai puternic de anemonă marină care se ridica din trupul lui Omega în valuri adânci, fierbinți, aproape amețitoare.

Aren simțea că se află într-un impas pentru care nimeni nu-l pregătise. Știa să ridice pânze în furtună, să tragă năvoade grele, să citească schimbarea vântului și să țină cârma când oceanul lovea vasul din toate părțile. În fața lui Nael, în fața acestei febre care îi lua privirea și îl trăgea într-o lume unde cuvintele ajungeau greu, se simțea neîndemânatic, speriat și aproape sfâșiat între ceea ce îi cerea instinctul de Alpha și ceea ce inima lui știa că trebuia să apere.

Nael părea plecat departe. Ochii îi erau deschiși, însă privirea nu se oprea cu adevărat pe nimic. Uneori se întorcea spre Aren, ca și cum îl recunoștea din adâncul unei ape tulburi, apoi aluneca iar, pierdut. Mâinile lui se strângeau în cearșaf cu o neliniște care îl făcea pe Aren să simtă o durere surdă în piept.

–Nael, îl chemă el încet, apropiindu-se de pat cu pași măsurați.

–E Aren…sunt aici. Tara a plecat. Suntem doar noi doi.

Omega clipi, iar buzele i se mișcară greu, ca și cum ar fi încercat să prindă un cuvânt care se îndepărta.

– Aren…

Felul în care îi rosti numele îl făcu pe Aren să se oprească. Era o chemare, dar și o rugăminte. Era febră, dar și teamă. Era o nevoie atât de adâncă, încât Alpha își strânse pumnii ca să nu se arunce spre el fără să gândească. Feromonii lui răspunseră înaintea voinței. Ieșeau în valuri, ridicându-se din trup cu o forță gravă, caldă, protectoare, iar când se întâlniră cu mireasma de anemonă marină a lui Nael, aerul camerei se schimbă. Nu mai mirosea doar a lemn, a pături curate și a iarnă ținută dincolo de ferestre, ci a țărm după furtună, a sare, a piatră udă, a adâncime albastră și a iubire deschisă în întuneric.

Aren trase aer în piept și își coborî privirea, încercând să rămână stăpân pe sine.

– Spune-mi de ce ai nevoie, rosti el, deși știa că Nael poate nu-l putea înțelege pe deplin.

–Îți aduc apă. Îți răcoresc fruntea. Stau lângă tine. Fac orice, dar trebuie să-mi spui, măcar puțin, dacă mă auzi.

Nael întoarse capul spre el, iar ochii lui tulburi se umplură de lacrimi. Întinse mâna, dar gestul îi ieși nesigur, febril, iar degetele i se închiseră în aer înainte să-l atingă.

– Nu… departe, șopti el.

–  Nu sta departe… camera se duce…

Aren simți cum ceva din el se frânge. Toată prudența lui, toată spaima de a greși, toată neștiința aceea cumplită se adunară într-un singur gest. Se așeză pe marginea patului, iar Nael se întinse imediat spre el, prinzându-i cămașa cu amândouă mâinile și trăgând de material cu o disperare care nu avea nimic rușinos, ci doar omenesc, bolnav și sfâșietor.

– Aren… aproape…dă-mi…vreau…

– Sunt aproape, spuse el, aplecându-se deasupra lui.

-Nu plec. Uită-te la mine, Nael. Sunt aici.

Dar Nael nu mai părea în stare să-l asculte decât prin piele, prin miros, prin tremurul care îl scutura din când în când. Trase din nou de hainele lui, mai puternic, iar Aren înțelese că Omega-ul nu cerea cuvinte, ci prezență, greutate, un trup viu lângă el care să-i dovedească faptul că lumea încă avea margini. Cu grijă, Aren se descălță, își scoase haina și pantalonii și se lungi pe pat lângă Nael, păstrând inițial o distanță mică între ei, ca și cum acei câțiva centimetri ar fi fost ultima lui încercare de a nu se lăsa înghițit de instinct.

Nael însă se întoarse imediat spre el și se agăță de cămașă, lipindu-se de pieptul lui cu o mișcare tremurată. Fruntea fierbinte îi atinse gâtul, respirația îi arse pielea prin material, iar Aren rămase încordat, cu ochii închiși, simțind cum propriul trup răspundea cu o putere care îl speria. Îl dorea aproape, îl voia în siguranță, îl voia lipit de el până când niciun miros străin, nicio teamă și nicio amintire rea nu ar mai fi putut ajunge la Nael, dar tocmai această dorință îl făcea să se țină cu și mai multă grijă.

Își ridică brațul și îl cuprinse încet pe după umeri.

– Așa e bine? întrebă el, cu glasul răgușit.

–Te țin așa?

Nael scoase un oftat tremurat și își afundă fața în cămașa lui.

– Mai tare… nu mă lăsa să plec…

– Nu pleci nicăieri, îi răspunse Aren, strângându-l mai ferm la piept.

–Ești în patul tău. Ești acasă. Eu sunt lângă tine. Sael e în siguranță. Tara are grijă de el. Tu trebuie doar să respiri.

Feromonii lor se împletiră mai adânc, iar camera păru să se umple de o mare invizibilă. Mireasma lui Nael, dulce-sărată, febrilă, cu acea delicatețe de anemonă marină atinsă de valuri calde, se ridica în jurul lor. Feromonii lui Aren coborau peste Nael ca o forță liniștitoare, densă, protectoare, fără să strivească, doar așezându-se în jurul lui ca un adăpost. Aerul deveni puternic marin, atât de viu, încât Aren avu impresia că, dacă ar fi întins mâna, ar fi putut atinge spuma unei mări întunecate între pereții dormitorului.

Nael tremura în brațele lui, iar degetele îi rămâneau încleștate în cămașa Alpha-ului, trăgând uneori de ea cu gesturi lipsite de rânduială, ca și cum hainele acelea îl împiedicau să ajungă la singurul lucru care îl ancora. Aren îi prinse mâinile cu blândețe, nu ca să-l oprească aspru, ci ca să-i dea o limită pe care febra nu i-o mai putea da.

– Nael, ascultă-mă, spuse el încet.

– Poți să te ții de mine cât ai nevoie. Poți să-mi strângi cămașa, poți să te lipești de mine, dar eu am grijă de tine. Eu păzesc limita, da?

Omega ridică privirea spre el, iar în ochii lui era o ceață fierbinte, dureroasă.

– Limită? Ce limită? Nu vreau limită…

Aren înghiți în sec, simțind cât de greu îi era să rostească fiecare cuvânt când Nael îl privea astfel, pierdut și vulnerabil.

– Da, limita, șopti el.

–Pentru tine. Pentru că acum căldurile vorbesc mai tare decât tine. Eu te aud și pe tine, nu doar căldurile.

Nael rămase câteva clipe nemișcat, apoi lacrimile îi alunecară pe tâmple, pierzându-se în părul blond răvășit.

– Mi-e rușine, murmură el.

–Nu vreau să fiu așa în fața ta.

Aren își coborî fruntea până aproape de creștetul lui și îl strânse cu o tandrețe care îi umplu brațele de tremur.

– Nu ai de ce să te rușinezi, spuse el.

–Nu ești mai puțin tu pentru că trupul tău suferă. Nu ești mai puțin demn pentru că ai nevoie de mine. Dacă ai fi bolnav de friguri, te-aș ține la fel. Dacă ai tremura de teamă, te-aș ține la fel. Acum te țin pentru că ai nevoie de mine și pentru că vreau să rămân. Dar tu…tu…mă vrei?

Nael închise ochii, respirația i se frânse într-un suspin scurt. Se lipi mai bine de el, cu obrazul fierbinte pe pieptul lui, iar Aren simți cum înăuntrul lui se ridică un val de emoție atât de puternic, încât aproape îi tăie respirația. Nu era doar instinct. Dacă ar fi fost doar instinct, l-ar fi înspăimântat mai puțin. Era ceva mai adânc, mai vechi, poate chiar mai vechi decât memoria lor pierdută, o certitudine tăcută că trupul acesta febril din brațele lui fusese cândva, undeva, centrul tuturor drumurilor lui.

– Aren, șopti Nael după un timp, cu vocea tot mai stinsă.

–Dacă uit… spune-mi cine sunt.

Aren îi mângâie părul, rar, cu o delicatețe care contrasta dureros cu puterea brațelor lui.

– Ești Nael, îi spuse.

–Ești tatăl lui Sael. Ești omul care se trezește noaptea ca să vadă dacă pătura copilului a alunecat. Ești cel care se preface supărat când uit să-mi las cizmele la ușă. Ești cel care miroase a mare și flori vii. Ești acasă, Nael. Ești cu mine.

Nael plânse în tăcere, fără zgomot, doar cu trupul tremurând în brațele lui, iar Aren îl ținu mai aproape și lăsă feromonii să se așeze peste el într-un ritm calm, ca o respirație împărțită. În aer, anemona marină se împletea cu mirosul de Alpha, iar ceea ce la început fusese aproape insuportabil, prea intens și prea dureros, începu să capete formă, să devină un adăpost olfactiv, o mare interioară în care Nael nu se mai scufunda singur, ci era ținut la suprafață.

– Și tu? întrebă Nael, abia auzit.

– Eu sunt Aren, răspunse el.

– Doar Aren?

Întrebarea îl atinse într-un loc ciudat, adânc, acolo unde amintirile nu aveau chip, dar lăsau uneori urme. Aren își coborî privirea spre el și zâmbi trist, cu ochii umezi.

– Sunt Aren, cel care rămâne lângă tine, spuse el.

–Dacă nu știu încă tot ce am fost, știu asta.Sunt Aren care te iubește.

Nael îl privi lung, pentru o clipă ceața din ochii lui se subție. Degetele i se desfăcură puțin din cămașa lui Aren și îi atinse pieptul cu palma, ca și cum ar fi încercat să-i simtă inima.

– Bate repede, murmură el.

Aren lăsă să-i scape o respirație tremurată.

– Pentru că mi-a fost frică.

– De mine?

– Pentru tine.

Nael închise ochii din nou și un oftat moale îi părăsi buzele. Căldura îl mistuia, valurile de feromoni îi treceau prin trup, însă spaima aceea oarbă, pierdută, începea să se retragă. Aren îi simțea fiecare schimbare, fiecare încordare, fiecare clipă în care Omega aluneca și fiecare clipă în care revenea. Avea să stea acolo cât era nevoie. Avea să-i repete numele de o sută de ori. Avea să-și țină instinctul în frâu până la sânge, dacă asta însemna ca Nael să se simtă în siguranță.

– Mai vorbește, ceru Nael.

Aren își lipi obrazul de părul lui și începu să-i vorbească despre lucruri mărunte, despre lumina din curte, despre leagănul pe care Sael îl transformase în regatul lui, despre cele două săptămâni în care avea să fie acasă, despre diminețile în care nu avea să plece spre port, despre felul în care puteau lua micul dejun toți trei fără grabă. Îi vorbi despre pâine caldă, despre supă, despre rufe uscate lângă sobă, despre florile de anemonă pe care trebuiau să le lege mai bine, fiindcă vântul le culcase spre gard, iar în timp ce vorbea, simțea cum respirația lui Nael începea să caute ritmul respirației lui.

Încet, foarte încet, trupul lui Nael se mai domoli. Nu se liniști de tot, febra rămase acolo, grea și fierbinte, dar panica se topi puțin și strânsoarea mâinilor lui deveni mai puțin disperată. Nael rămase lipit de el, cu fața ascunsă în cămașa lui, iar Aren continuă să-l țină în brațe, lungit lângă el, într-o apropiere dureroasă și curată, în care fiecare atingere îi spunea că s-ar pute să nu mai reușească să se abțină.

– Aren…

– Da?

– Să nu mă lași singur în lumea aceea.

Alpha închise ochii, iar brațul lui se strânse protector peste umerii lui Nael.

– Nu te las, spuse el.

–Când te duci prea departe, vin după tine cu vocea mea. Când nu mai vezi camera, te țin eu de marginea lumii. Când uiți cine ești, îți spun eu. Ești Nael. Ești Omega meu înainte de orice. Iar eu sunt aici ca să te păzesc.

Nael nu mai răspunse imediat, doar se lipi mai strâns de el. Aerul camerei, îmbibat de feromonii lor împletiți, păru să se așeze în jurul patului ca o mare calmă după o noapte de furtună. Afară, casa rămânea tăcută, Tara plecase, Sael era în siguranță. În dormitorul scăldat de lumina lămpii, Aren rămăsese singur cu Nael și cu propria lui inimă, învățând, clipă după clipă, că a fi Alpha lângă omul iubit nu însemna să cedezi forței din tine, ci să o ții trează, vie și îngenuncheată în fața grijii.

Clipele de liniște nu durară, pielea lui Nael se acoperise cu o pudră albă, strălucitoare, semn că lubrificarea era terminată. Dintr-o dată fierbințeala reveni, Nael se ridică în genunchi și trase de cămașa lui Aren. Nasturii zburară în toate părțile. Forța lui Omega crescuse. El îl dezbrăcă complet pe Alpha rupând în bucăți boxerii care erau ultima barieră de apărare a lui Alpha. Omega era transfigurat, frumusețea lui se dezvăluia sub o altă formă și Aren fu izbit de ea , strivit complet. Nu mai avea aer, simțea cum feromonii lui ieșeau fără să-i mai poată opri. Încercă să-l oprească pe Omega ținându-l de mâini, dar acesta se smuci și se urcă pe el. Gingașul și delicatul Nael devenise o mare pisică sălbatică . Se aplecă și linse fața lui Aren, apoi șopti la urechea lui.

–Iubitule, vreau marca ta….mmmm…miroși atât de bine, mușcă-mă…

Aren era pierdut m dar mintea lui încă era limpede. Se chinui o grămadă să-l dea jos de pe el. Apoi îl zdrobi cu trupul lui puternic și-i ținu mâinile de-a lungul capului. Își apropie fața de a bărbatului Omega și vorbi ferm și serios.

–Nael, mă auzi? Uită-te în ochii mei.

Nael se agita șerpuindu-se sub corpul musculos și fierbinte. Din când în când scâncea ca un pisic abandonat. Cum Aren nu-l lăsa să scape, sfârși prin a-și scufunda privirea de marea nesfârșită în oțelul lichid al ochilor acestuia.

–Nael, îmi ceri să te mușc, dar nu ești în toate facultățile mintale.

-Mușcă…te rog…dă-mi marca…vreau…o vreau…Aren…

Nael încetă să se mai miște, dar începu să plângă. Lacrimile izvorau și se prelingeau pe obraji. Aren avu inima strânsă. Se dădu jos de pe Nael, în speranța că acesta se va calma. Dar cum îl eliberă, delicatul Omega se transformă din nou într-o pisică sălbatică. Sări și se agăță de el și începu să se frece ca un nebun de sexul lui care începuse să se ridice amenințător. Aren îl blocă din nou, dar Omega eliberă așa de mulți feromoni, că Aren își dădu seama cu groază că va intra în rut. Disperat, ținu mâinile lui Nael cu forță și-i spuse cu voce tare:

–Nael , ai deja o marcă. Dacă cel care te-a marcat trăiește încă și eu te mușc, ai putea muri. Mă auzi?!

Nael se liniști dintr-odată. Ridică repede capul și depuse un sărut pe buzele lui Aren.

–Vreau să mă muști, vreau marca ta. Dacă viața ne-a reunit, atunci ea vrea să fim împreună, nu voi muri.

Anemonele atacară puternic și-l destabilizară puternic. Dădu drumul mâinilor lui Nael și-i înconjură cu mâinile talia subțire. Sexul lui era tare și dureros și teribil de gros. Simțea cum înnebunește încetul cu încetul. Omega avea încă boxerii pe el, dar după două secunde aterizară la marginea patului, Corpurile lor goale străluceau și erau încărcate de dorință. Omega devenise de nerecunoscut, scheuna încet depunând sărutări pe corpul lui Alpha. Aren gemea erotic, îl dorea pe Nael, dorea să-l facă Omega lui , tot, tot, al lui. Se sărutau împletind limbile și respirând aspru. Omega îl ținea strâns cu brațele fine și din când în când se retrăgea din gura lui Alpha pentru a-i șopti cuvinte erotice:

–Alpha, atinge-mă, trage-mi-o, mușcă, mușcă glanda, fă-mă al tău…ah, mă înnebunești…

Ultima rezistență a lui Aren se topi într-o secundă. Îl învârti pe Nael ca pe o clătită și fundul acestuia se regăsi direct sub ochii bărbatului Alpha. Aren își fixă penisul dur pe crizantema roz și împinse cu forță. Nael urlă și deschise ochii surprins de forța penetrării, dar apoi, când mișcările de du-te vino deveniră regulate, gemetele lui se ridicară pur erotice făcându-l pe Aren să împingă și mai tare. Bărbatul Alpha avansa și știa că nu se mai putea opri. El voia să spargă cloaca, să arunce cu sămânța fierbinte în uterul acelui Omega. Îl iubea, îl iubea nebunește și știa că nu mai putea trăi fără el. Voia un copil…da…voia o continuare a iubirii lor…Îi va da lui Sael numele lui, îi va da lui Nael numele lui…pentru că…Doamne cât îi iubea. Bătea aprig în canalul secret de parcă era ultima lui zi de viață. Falusul i se lungise și se îngroșase hidos și avansa , avansa ferm spre locul fatidic. Bărbatul Omega ejaculase deja de două ori și era plecat cu spiritul undeva departe, în lumea fericirii absolute. Aren continu frecarea de du-te vino și simți…ajunsese la capătul drumului. Avu o clipă de ezitare. Puse întrebarea cu glas tare și ferm.

–Nael, vrei să devii Omega meu?

Nael deschise ochii mari. Îl iubea pe Aren cu toată ființa lui.

-Vreau să devii Alpha meu, mușcă, Aren, mușcă.

Aren nu mai pierdu nici un moment. Se aplecă și deschise gura cu incisivii plini de feromoni. Plană un pic deasupra glandei, se opri…mușcă cu toată puterea și injectă feromonii de ambergris în timp ce spărgea cloaca și elibera sămânța vieții în Nael. Bărbatul Omega strigă puternic și leșină.

Zarurile fuseseră aruncate….