Anemone în iarnă -Capitolul 3 vol 3

Revederea

În după-amiaza aceleiași zile, Agatha Serth, Dan Palo și Vernon Valee stăteau la una dintre mesele restaurantului hotelului și încercau să găsească o soluție pentru problema care nu le mai dădea pace. Vestea că Aenon și Kaelion trăiau le umpluse sufletele cu o bucurie pe care aproape că o uitaseră, însă amnezia transforma revederea într-o situație delicată, care trebuia pregătită cu multă atenție.

Farfuriile din fața lor rămăseseră aproape neatinse, iar cafeaua se răcise de mult. Niciunul nu avea cu adevărat poftă de mâncare.

Agatha privea pe fereastră către străzile liniștite ale Tikritului, însă gândurile ei se aflau departe de hotel și de oraș. Tot ceea ce vedea era chipul fiului său și fotografia aceea veche în care Aenon zâmbea cu mâna așezată peste abdomenul rotunjit.

Nepotul ei trăia, avea un nume, avea deja o viață.

Gândul acesta îi strângea inima de fiecare dată când și-l imagina.

– Nu mai am răbdare, mărturisi ea într-un târziu.

–Mi-aș dori atât de mult să-l cunosc pe Sael și să-mi văd copiii. Sunt atât de aproape și totuși trebuie să așteptăm.

Vernon îi atinse brațul într-un gest liniștitor.

– Îi vom vedea, doamnă Agatha. Trebuie doar să găsim modul potrivit de a ne apropia de ei.

Femeia încuviință încet.

– Știu. Dar mă tem că îi voi privi și voi vedea în ochii lor doar niște străini.

Tăcerea care urmă fu întreruptă de Dan, care părea să se gândească de mult la ceva.

– Doamnă, cred că am găsit o soluție.

Agatha și Vernon își întoarseră imediat privirea spre el.

– Spune, Dan. În momentul acesta orice idee este binevenită.

Vechilul își frecă încet bărbia.

– Noi am venit aici ca oameni de afaceri, nu-i așa? Atunci de ce să nu folosim exact această identitate?

Vernon îl privi curios.

– Continuă.

– Putem spune că reprezentăm o familie foarte bogată din nordul continentului. O familie veche, cu proprietăți, plantații și investiții importante. Problema este că familia nu mai are moștenitori direcți și caută un cuplu tânăr care să preia într-o zi numele și patrimoniul familiei.

Agatha rămase nemișcată pentru câteva clipe.

Apoi ochii începură să i se lumineze.

– Dan…

În glasul ei se simțea deja entuziasmul.

– Exact. Punem un anunț în Tikrit. Căutăm un cuplu căsătorit, stabil și respectabil. O familie care să fie dispusă să se mute pe proprietate și să ducă mai departe numele unei dinastii care altfel s-ar stinge.

Vernon se rezemă de spătarul scaunului.

– Asta i-ar include perfect pe ei.

– Tocmai acesta este avantajul, răspunse Dan.

– Nu ar exista nimic suspect. O astfel de ofertă ar atrage atenția oricui. Casă, avere, siguranță financiară și posibilitatea de a lăsa copilului un viitor extraordinar.

Agatha își duse mâna la piept.

– Iar Sael ar fi inclus în ofertă.

– Bineînțeles. Putem spune că familia își dorește un cuplu care are deja un copil care să crească și să preia într-o zi întreaga avere. Un copil care să ducă mai departe numele familiei împreună cu părinții lui.

Pentru prima dată în acea zi, pe chipul Agathei apăru un zâmbet adevărat.

– Este o idee excelentă.

Dan continuă să dezvolte planul.

– Vom spune că oferim o reședință mare, personal, venituri considerabile și acces la toate proprietățile familiei. Tot ce trebuie să facă este să accepte să se mute și să cunoască familia care îi caută.

Vernon începu să râdă încet.

– Dacă aș auzi eu o asemenea ofertă, aș veni imediat la interviu.

– Exact asta ne dorim, răspunse Dan.

Agatha îi privi pe amândoi și simți că, pentru prima dată de la sosirea în Teritorii, aveau o direcție clară.

– Atunci mâine îi vom prezenta acest plan comandantului Ramanan. Dacă el consideră că este sigur, acesta va fi modul prin care ne vom apropia de ei.

Dan ridică ceașca de cafea.

– Mâine.

– Mâine, repetă Vernon.

Agatha își așeză palma peste fotografia pe care o purta mereu în geantă și încuviință încet.

– Atunci acesta va fi planul nostru. O familie care își caută moștenitori, fără să știe că, de fapt, își caută copiii.

………………

A doua zi dimineață, încă de la prima oră, Agatha Serth, Dan Palo și Vernon Valee se aflau din nou în clădirea poliției. De această dată nu mai erau apăsați de aceeași incertitudine care îi însoțise în ziua precedentă. Știau că Aenon și Kaelion trăiau. Știau că aveau un copil și că își construiseră o viață nouă în Teritorii. Ceea ce îi adusese acolo era dorința de a găsi cea mai bună cale de a se apropia de ei fără să le tulbure existența și fără să le provoace suferință.

Ramanan sosise mai devreme decât de obicei. Pe măsuța din fața biroului îi așteptau un ceainic fierbinte și câteva farfurii cu prăjiturele. Când cei trei intrară în încăpere, comandantul îi întâmpină cu un gest calm și le arătă locurile din fața biroului.

– Luați loc. Bănuiesc că ați petrecut noaptea gândindu-vă la ceea ce urmează.

Agatha se așeză prima.

– Domnule comandant, cred că am găsit o soluție. Nu știm dacă este perfectă, însă credem că este cea mai sigură modalitate de a ne apropia de ei fără să-i speriem.

Ramanan își încrucișă mâinile pe birou.

– Vă ascult.

Femeia îi prezentă planul pe care îl construiseră în restaurantul hotelului. Îi explică faptul că nu aveau să se prezinte drept rude și nici drept persoane care îi căutaseră ani întregi, ci drept reprezentanții unei familii extrem de bogate din nordul continentului, o familie veche și influentă care nu mai avea moștenitori direcți și care își dorea să găsească un cuplu tânăr căruia să îi încredințeze într-o zi numele și patrimoniul familiei.

Dan continuă explicația, dezvoltând fiecare detaliu.

– Vom spune că familia caută un cuplu căsătorit, stabil și respectabil, dispus să se mute pe proprietățile familiei și să devină moștenitorul unei averi considerabile. Vor avea o reședință proprie, venituri importante și siguranță financiară pentru copilul lor. În felul acesta îi putem invita la o discuție fără să le trezim suspiciuni și fără să le oferim motive să fugă de noi.

Ramanan ascultă fără să îi întrerupă.

Când terminară, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi schiță un zâmbet discret.

– Recunosc că mă așteptam la altceva. Este un plan mai bun decât cel pe care îl anticipasem. O astfel de ofertă ar fi suficient de credibilă și suficient de atractivă încât să accepte măcar o întâlnire.

Vernon se aplecă ușor înainte.

– Credeți că ar funcționa?

– Cred că are șanse reale. În momentul de față nu au o casă proprie. Locuiesc în casa conducătorului Teritoriilor și încearcă să își construiască o viață independentă. O ofertă care include o proprietate, un viitor sigur și posibilitatea de a-i oferi lui Sael stabilitate ar putea să îi intereseze.

Agatha își strânse mâinile.

– Domnule comandant… dacă sunteți de acord cu planul nostru… am putea să-i vedem?

Vocea îi deveni mai joasă.

-Nu mă voi apropia de ei. Nu le voi spune cine sunt. Nu le voi vorbi dacă nu este nevoie. Vreau doar să-i văd.

Ramanan rămase câteva momente tăcut.

– Da. Cred că asta se poate face.

Agatha inspiră brusc.

– Chiar putem?

– În dimineața aceasta ei merg la cumpărături. Toți trei.

Femeia îl privi cu ochii mari.

– Și Sael?

– Și Sael.

Ramanan își luă haina de pe spătarul scaunului.

– Haideți. Dacă plecăm acum, îi vom vedea fără să ne observe.

…………..

Puțin mai târziu, mașina lui Ramanan era parcată într-o zonă din care se vedea foarte bine intrarea principală a supermarketului.

Nimeni nu coborî, priveau doar și așteptau.

Pentru Agatha fiecare minut se prelungea nefiresc, asemenea unei ore care refuza să se sfârșească. Își ținea mâinile împreunate atât de strâns încât încheieturile îi deveniseră albe, iar privirea îi rămânea lipită de intrarea în parcare, de parcă s-ar fi temut că, dacă ar clipi, ar putea pierde clipa pentru care trăise în ultimul an și jumătate.

În cele din urmă, cu glasul aproape stins, întrebă:

– Vor veni?

Ramanan își întoarse capul spre ea.

– Vor veni.

Abia rostise cuvintele când o mașină mică intră în parcare și se opri la câteva zeci de metri de intrare.

Agatha simți cum inima îi urcă în gât.

Pentru o clipă nu mai auzi nimic, nici zgomotul orașului, nici motoarele, nici respirația celor aflați lângă ea.

Exista doar acea mașină și mâna ei tremurândă, încleștată pe marginea scaunului.

Portiera șoferului se deschise și primul care coborî fu Aren.

Agatha îl privi fără să respire.

Bărbatul era înalt, mult mai înalt decât și-l amintea pe Kaelion. Munca grea îi schimbase corpul, iar marea îi sculptase umerii și brațele. Părul îi ajungea până la umeri și era prins simplu la ceafă. Purta haine obișnuite, haine de om care muncește, nu de director al unei plantații. Era un bărbat deosebit de frumos.

Pentru câteva secunde, femeia nu îl recunoscu.

Apoi el își întoarse ușor capul în direcția lor, scrutând cerul.

Agatha uită să respire și își duse mâna la gură.

Ochii…erau ochii copilului ei.

Ochii pe care îi privise în ziua în care se născuse.

Ochii pe care îi văzuse plângând când căzuse de pe primul ponei.

Ochii care o priveau cu încăpățânare ori de câte ori se certau.

Ochii care îi zâmbiseră când îi spusese că îl iubește.

Lacrimile îi umplură imediat privirea.

-Doamne Atotputernic…Kaelion…

Vocea îi tremură atât de tare încât aproape nu se auzi.

– Nu mai seamănă deloc cu băiatul care a plecat de acasă… și totuși îl recunosc. Îl recunosc atât de bine…

Lacrimile izvorâră fără putința de a le opri.

– Sunt ochii lui. Exact ochii lui.

Dan își coborî privirea, Vernon înghiți cu dificultate.

Niciunul nu găsea cuvinte.

Ramanan observă cicatricile de pe mâinile lui Aren și semnele fine care îi traversau obrazul.

Agatha le observase și ea.

Chipul i se contractă de durere.

– Are răni…

– Da, răspunse încet Ramanan.

–Sunt urmele pe care le-a purtat după accident. Multe s-au vindecat. Altele au rămas.

Agatha își coborî privirea pentru o clipă.

În mintea ei apărea imaginea unui copil pe care îl protejase toată viața și pe care acum îl descoperea plin de cicatrici despre care nu știa nimic.

Nu știa cine îl lovise, nu știa cine îl rănise, nu știa prin câte trecuse.

Știa doar că nu fusese lângă el și gândul îi sfâșie inima. Plângea fără cuvinte și fără sunete.

Se deschise și cealaltă portieră.

Agatha ridică instinctiv privirea.

Și îl văzu…blândul Aenon.

Tânărul Omega coborî din mașină și lumina dimineții îi atinse părul blond. Chipul era mai matur, mai subțire și mai liniștit decât și-l amintea, însă frumusețea lui crescuse, se maturizase.

Agatha simți că pieptul o durea puternic. Ce dor imens purtase în sufletul ei.

Nu îl văzuse niciodată ca pe o noră, îl văzuse ca pe un al doilea fiu.

Își amintea perfect ziua în care băuseră ceai pentru prima dată, față în fațî. Fusese mișcată de inteligența și de comportamentul lui.

Își amintea emoția din ochii lui, felul în care zâmbea, felul în care îi umpluse casa de lumină.

Iar acum îl avea în fața ochilor și nu putea coborî din mașină ca să îl îmbrățișeze.

Nu putea să îi spună că îl căutase, nu putea să îi spună cât plânsese după el.

Trebuia să stea și să privească…doar atât.

Și atunci îl văzu pe Sael.

Micuțul coborî dintre cei doi și se apropie instinctiv de ei.

Pentru o clipă Agatha rămase nemișcată.

Toate fotografiile pe care și le imaginase, toate visele, toate nopțile în care se întrebase dacă nepotul ei apucase să se nascăm toate rugăciunile, toate se adunară într-o singură clipă.

Lacrimile îi curgeau acum fără oprire.

– Acesta este…

Vocea i se frânse…încercă din nou.

– Acesta este nepotul meu…

Ramanan încuviință încet.

– Da. Acesta este Sael.

Agatha nu își putea desprinde privirea de la copil.

Îl privea ca și cum ar fi încercat să recupereze dintr-o singură dată toate lunile pe care le pierduse.

Felul în care mergea, felul în care își ridică mâna spre Nael, felul în care Aren se aplecă instinctiv spre el.

Toate acele gesturi simple îi spuneau un singur lucru: erau împreună, erau o familie, trăiseră, supraviețuiseră.

Pentru prima dată după un an și jumătate, Agatha nu își mai imagina sicrie, ape întunecate sau drumuri fără sfârșit.

Își privea copiii vii și nimic altceva nu mai conta.