Anemone în iarnă -Capitolul 4vol3

Un afiș

Planul propus de Dan nu era lipsit de riscuri. Cu cât Ramanan se gândea mai mult la el, cu atât înțelegea mai bine cât de fragil era întregul demers. Îi cunoștea pe Aren și pe Nael suficient de bine încât să știe că niciunul dintre ei nu putea fi convins prin promisiuni de bani sau prin avantaje materiale. Tocmai acesta era motivul pentru care îi respecta atât de mult. Dacă exista vreo șansă ca planul să funcționeze, aceea nu avea să vină din bogăție, ci din felul în care inimile celor doi aveau să răspundă la ceva ce nici măcar ei nu înțelegeau încă.

Doamna Agata pregătise deja afișul.

Pe o coală elegantă, tipărită cu litere mari și clare, se afla un anunț neobișnuit, diferit de toate cele care apăreau în mod normal la primărie.

După pierderea unicului său fiu, Agata Serth, proprietara unei vaste plantații de camelii din nordul țării, căuta un cuplu cu copil pe care să îl primească în familie și căruia să îi lase moștenire întreaga sa avere. Plantația, conacul, terenurile, investițiile, numele familiei și tot ceea ce construiseră generații întregi urmau să revină cuplului ales. Persoanele selectate aveau să fie adoptate legal și să devină succesorii direcți ai familiei Serth.

Condițiile erau surprinzător de puține.

Cel puțin unul dintre parteneri trebuia să vorbească limba franceză.

Amândoi trebuiau să aibă un caracter ireproșabil.

Copilul lor urma să fie crescut ca viitor moștenitor al domeniului.

Experiența în administrarea unei plantații nu era obligatorie.

Agata susținea că orice om poate învăța să conducă o afacere.

Ceea ce nu poate fi învățat este bunătatea, sau loialitatea, sau dragostea pentru familie.

Acestea erau lucrurile pe care le căuta cu adevărat.

Problema era că Aren și Nael se simțeau bine în teritorii. Aveau prieteni, aveau o familie, aveau oameni care îi iubeau și care îi acceptaseră exact așa cum erau. Convingerea lor să depună măcar candidatura reprezenta deja o provocare.

Din acest motiv, toți cei apropiați lui Ramanan fuseseră puși la curent cu planul și acceptaseră să ajute. Nu trebuiau să îi forțeze și nici să îi manipuleze. Trebuiau doar să îi facă să privească posibilitatea. Restul avea să decidă inima lor.

În dimineața aceea de sâmbătă, doamna Agatha, Dan și Vernon plecaseră deja spre Shaka pentru ultimele pregătiri legate de afiș și de distribuirea lui. Între timp, la casa lui Taro Daho și Tara, atmosfera era cu totul diferită. Mirosul de cafea proaspăt măcinată și de pâine caldă umplea încăperile, iar Ramanan și Chao Fah luau micul dejun împreună cu gazdele lor când ușa se deschise.

Nael intră ținându-l pe Sael în brațe.

Obrajii Omega-ului erau îmbujorați de frig, iar copilul privea curios în toate direcțiile.

– Bună dimineața!

Sael fu lăsat imediat pe podea și porni într-o fugă grăbită prin sufragerie, dispărând pe coridor.

Toți izbucniră în râs.

Nimeni nu mai avea nevoie să întrebe unde mergea.

Copilul se îndrepta direct spre camera gemenilor.

În mod surprinzător, cei doi îl acceptaseră complet, iar Sael devenise un adevărat mediator între ei. De fiecare dată când începeau să se certe, micuțul apărea între ei cu o jucărie, cu o îmbrățișare sau pur și simplu cu prezența lui liniștitoare. De când se împrieteniseră cu el, certurile deveniseră mult mai rare.

Tara tocmai termina de povestit istoria doamnei Agatha și a familiei Serth când Nael se așeză la masă. Afișul se afla împăturit pe bufet, însă nimeni nu îl scosese încă. Aren nu ajunsese și toți știau că discuția nu putea începe fără el.

Aproximativ zece minute mai târziu, ușa de la intrare se deschise din nou.

– Hei! Salutare tuturor!

Vocea lui Aren umplu imediat casa.

Intră cu brațele încărcate de pungi, croissante, pâine caldă, brioșe, cornuri cu unt și încă multe alte bunătăți cumpărate din brutăria preferată.

– Cum stă treaba? Toată lumea e bine?

– Acum da, râse Tara.

–Ai cumpărat jumătate din brutărie?

– Nu chiar jumătate. Doar partea importantă.

Râsetele izbucniră din nou.

În urma lui apăru Blade Runner. Expresia lui era mai serioasă. El fusese informat despre plan și, dintre toți cei prezenți, era probabil cel mai puțin încântat. Știa adevărul. Dacă Aren și Nael părăseau teritoriile și porneau spre Shaka, riscau din nou să intre în raza de acțiune a celui care încercase deja să îi omoare.

Pentru Blade Runner, gândul acesta era greu de acceptat.

Și totuși, Tara, Taro Daho, Ramanan, Chao Fah și chiar copiii erau de acord asupra unui lucru.

Viața trebuia să își reia cursul firesc.

Aren și Nael aveau o familie care îi aștepta, părinții lui Kaelion, părinții lui Aenon, un frate, o casă, o  lume întreagă rămasă în urmă.

Oricât de mult îi iubeau cei din Teritorii, nimeni nu avea dreptul să îi țină acolo pentru totdeauna.

În încăpere se așternu o liniște ciudată, plină de gânduri, de îngrijorări și de speranțe. Părerile erau împărțite și nimeni nu știa care era alegerea corectă.

Atunci Luli, care până în acel moment stătuse liniștită la capătul mesei, ridică privirea. Își lăsă telefonul jos și privi direct spre cei de la masă.

– Totul trebuie să se întoarcă la normal.

Tăcerea deveni și mai adâncă.

Ramanan își ridică încet privirea spre fiica lui.

Chao Fah se opri cu ceașca de cafea la jumătatea drumului.

Blade Runner rămase nemișcat.

Pentru că Luli avea acel dar straniu. Uneori vedea lucruri pe care ceilalți nu le vedeau. Alteori rostea propoziții care păreau simple, dar care se dovedeau adevărate luni sau chiar ani mai târziu.

Iar în dimineața aceea nimeni nu râse.

Nimeni nu o contrazise pentru că toți simțiseră același lucru.

Poate că viitorul începea, într-adevăr, să își găsească din nou drumul spre normalitate. Undeva, departe, printre câmpurile nesfârșite de camelii ale familiei Serth, destinul îi aștepta deja pe cei doi bărbați care nu știau încă faptul că nu erau căutați ca angajați și nici ca administratori, ci ca fii. Ca adevărați moștenitori. Ca familia pe care o femeie rămasă singură o așteptase în fiecare zi, încă din clipa în care își pierduse copilul.

După ce micul dejun se apropie de sfârșit, iar ultimele înghițituri de cafea dispărură din cești, Ramanan își drese glasul și privi spre Nael și Aren. Pe chipul lui se citea acea expresie pe care toți ajunseseră să o recunoască de multă vreme, expresia care apărea de fiecare dată când avea un plan și era convins că planul lui era unul bun.

– Băieți, am dat peste ceva foarte interesant și cred că ar trebui măcar să aruncați o privire înainte să spuneți nu. Dacă mă întrebați pe mine, cred că este una dintre cele mai neobișnuite oportunități pe care le-am văzut vreodată.

Aren ridică o sprânceană.

– Tu și oportunitățile tale mă speriați deja. De fiecare dată când începi așa, cineva ajunge să își schimbe viața.

Râsetele izbucniră în jurul mesei, însă Ramanan continuă netulburat. Scoase afișul împăturit și îl întinse pe masă.

Aren fu primul care se apropie.

Privi fotografia și rămase nemișcat.

Imaginea înfățișa un conac elegant din piatră deschisă la culoare, așezat în mijlocul unor câmpuri nesfârșite de camelii. Aleile pietruite șerpuiau printre grădini, iar ferestrele înalte reflectau lumina dimineții.

Și, fără să știe de ce, inima îi bătu mai tare.

O senzație ciudată îi traversă pieptul ca și cum văzuse acel loc cândva, ca și cum o parte din el îl recunoștea.

Nael veni lângă el și începu să citească.

Privirea îi alunecă peste primele rânduri, apoi se opri.

– Se caută un cuplu cu copil care să fie primit în familia Serth și să devină moștenitorul legal al plantației de camelii, al conacului și al întregii averi familiale…

Se opri, clipi, mai citi o dată, apoi încă o dată.

– Stai puțin… am citit bine?

– Da, răspunse calm Ramanan.

Nael ridică afișul.

– Ce caută mai exact?

Ramanan își rezemă coatele pe masă.

– Din câte am aflat, proprietara și-a pierdut unicul fiu. Nu mai are moștenitori direcți și nu dorește să lase tot ce a construit unei companii sau unor rude îndepărtate. Caută un cuplu pe care să îl adopte legal și căruia să îi lase întreaga avere.

În încăpere se făcu liniște.

Până și Tara rămase fără cuvinte.

Nael coborî încet afișul.

– Să adopte… un cuplu?

– Exact.

– Asta este cea mai ciudată idee pe care am auzit-o în viața mea.

– Și una dintre cele mai sincere, interveni Chao Fah.

–Nu caută oameni care să îi muncească pământul. Caută o  familie.

Nael privi din nou hârtia.

Cu cât citea mai mult, cu atât devenea mai confuz.

– Și de ce tocmai un cuplu cu copil?

– Pentru că dorește continuitate, răspunse Ramanan.

–Nu doar pentru ea. Pentru plantație. Pentru nume. Pentru tot ceea ce a construit familia ei.

Aren continua să privească fotografia conacului.

Parcă nu putea să își ia ochii de la ea.

Ramanan observă imediat.

– Uită-te și la partea referitoare la copil.

Nael citi mai atent.

– Educație completă…școli private…universitate asigurată…ond de investiții pentru viitorul moștenitor…pe toți sfinții.

– Exact, spuse Ramanan.

–Sael ar avea viitorul garantat înainte să împlinească zece ani.

Nael rămase tăcut.

Nu părea impresionat de bani, părea mai degrabă tulburat.

– Și unde este plantația? întrebă Aren fără să își ridice privirea din fotografie.

– În nordul țării. La aproximativ patruzeci de kilometri de Shaka.

Aren aprobă încet.

Apoi privirea îi reveni iar asupra conacului.

– Este foarte frumos.

– Da, murmură Nael.

Apoi își încrucișă brațele.

– Totuși nu înțeleg ceva. Noi avem deja o familie aici. Avem prieteni. Avem o viață. De ce am pleca?

Tara îi zâmbi cu blândețe.

– Nimeni nu vă spune să plecați. Vă arătăm doar o posibilitate. Restul depinde de voi.

Nael coborî privirea.

– Suntem aici de aproape un an și jumătate. Locul acesta a devenit acasă pentru mine.

– Și poate că va rămâne mereu astfel, răspunse Ramanan.

–+Dar asta nu înseamnă că nu există și alte drumuri. Sael va crește. Va avea propriile visuri. Va avea nevoie de oportunități. Iar oportunitatea aceasta este una pe care majoritatea oamenilor nu o întâlnesc niciodată.

Nael tăcu pentru că știa că Ramanan avea dreptate.

În cele din urmă oftă.

– Nu știu… Eu nu sunt materialist. Pentru mine contează mai mult oamenii decât banii.

În acel moment, Aren își întinse brațul și îl cuprinse de umeri, apoi îi depuse un sărut mic pe tâmplă.

Gestul era atât de firesc încât nimeni nu mai reacționă.

– Știu, spuse el blând.

–De aceea vreau să îmi spui ce simți cu adevărat.

Nael îl privi.

– Nu știu încă.

– Încearcă.

Omega-ul coborî din nou privirea spre fotografie.

Își trecu degetele peste imaginea conacului, peste aleile pietruite, peste câmpurile nesfârșite de camelii, și atunci expresia lui se schimbă.

– Îmi place foarte mult locul acesta… mărturisi el încet.

–Pare liniștit. Pare frumos. Și nu înțeleg de ce, dar am impresia că aș putea fi fericit acolo.

Aren zâmbi.

– Și eu am simțit exact același lucru.

– Totuși nu sunt convins sută la sută.

– Nici eu.

– Dar fotografia aceasta…

Nael se opri.

Aren ridică privirea.

– Ce este cu ea?

– Nu știu. Este absurd. Dar când am văzut-o am avut impresia că inima mea a tresărit. Ca și cum locul acesta ar însemna ceva pentru mine.

Pentru câteva clipe, Aren nu răspunse, apoi își trecu mâna prin păr.

– Credeam că sunt singurul care a simțit asta.

Nael îl privi surprins.

– Și tu?

– Exact la fel. Când am văzut casa, am avut senzația că o cunosc. Nu știu de unde. Nu știu de ce. Dar am simțit ceva.

Nael întoarse afișul spre el.

– Uită-te la camelii. Uită-te la felul în care este construită casa. Este atât de frumoasă…

– Crezi că aceea ar putea deveni casa noastră?

– Așa scrie.

– Pare ireal.

– Da…

O tăcere plină de gânduri se așternu între ei.

În cele din urmă, Aren îi prinse mâna.

– Ce spui, iubitul meu? Crezi că ar trebui măcar să mergem să depunem candidatura?

Nael își mușcă ușor buza.

-Mi se pare ciudat să plecăm într-un loc unde nu cunoaștem pe nimeni. Mi se pare și mai ciudat că o femeie necunoscută dorește să adopte doi străini și copilul lor. Nu știm cum sunt oamenii aceia. Nu știm dacă ne vom integra. Nu știm nimic despre ei.

– Toate acestea sunt adevărate, răspunse Aren.

– Trebuie să mă gândesc foarte bine.

– Și ai tot dreptul să o faci.

Aren îi sărută degetele.

– Dar să știi ceva. Dacă mâine mi-ai spune că vrei să plecăm, aș pleca fără să clipesc.

Nael ridică privirea.

– Serios?

– Pentru mine nu locul contează. Contează să fiu alături de tine și de Sael. Dacă tu ești acolo, atunci acolo este și casa mea.

Zâmbetul care apăru pe chipul lui Nael fu doar schițat, dar sincer.

Apoi coborî din nou privirea spre afiș.

Îl studie îndelung, ca și cum răspunsul s-ar fi aflat undeva între rândurile acelea.

– Nu… nu este vorba doar despre o mutare.

Vocea lui deveni aproape o șoaptă.

– Simt că este ceva mult mai mare decât atât. Și nu înțeleg încă ce anume.

Privirea lui se opri încă o dată asupra conacului din fotografie, asupra câmpurilor de camelii și asupra casei care părea să îi cheme pe amândoi dintr-un trecut pe care nu și-l mai aminteau.