Anemone în iarnă -Capitolul 5 vol 3

O decizie corectă

Agata Serth primi vestea vizitei într-o după-amiază târzie, când lumina aurie a soarelui cobora peste dealurile acoperite de camelii și transforma plantația într-o mare nesfârșită de verde și alb. Se afla în salonul mare al conacului, împreună cu Dan Palo și Vernon Vale, discutând ultimele pregătiri pentru întoarcerea lui Kaelion și a lui Aenon, când unul dintre servitori intră și anunță că un anumit Blade Runner cerea să o vadă.

Numele îi era deja cunoscut, îl auzise de zeci de ori în ultimele săptămâni.

Îl auzise din gura comandantului Ramanan, din rapoartele investigatorilor, din povestirile despre viața pe care cei doi o construiseră departe de Shaka.

Agata se ridică imediat.

– Poftiți-l înăuntru.

Câteva minute mai târziu, ușa salonului se deschise.

Blade Runner intră fără grabă.

Purta haine simple, de marinar. Vântul și marea îi sculptaseră chipul în decursul anilor, iar privirea lui avea acea greutate pe care o capătă numai oamenii care au trăit suficient de mult printre furtuni.

Agata îl privi atent.

Înțelegea imediat de ce Aren și Nael îl respectau atât de mult.

Bărbatul acesta avea o prezență care umplea încăperea fără să facă niciun efort.

– Domnule Blade Runner, bine ați venit.

– Doamnă Serth.

Își înclină ușor capul.

Agata îi indică un fotoliu.

– Luați loc.

Bărbatul rămase însă în picioare.

– Vă mulțumesc, dar am venit pentru un singur lucru și prefer să îl spun înainte să mă așez.

Agata simți imediat gravitatea din glasul lui.

– Vă ascult.

Blade Runner inspiră adânc.

Privirea lui alunecă peste încăpere, apoi reveni asupra Agatei.

-Vă voi cere să mă ascultați până la capăt.

Salonul deveni tăcut.

– Știu că intenționați să îi aduceți pe Aren și Nael înapoi la plantație. Știu că îi iubiți. Știu că i-ați căutat luni întregi. Știu că sunteți mama lui Kaelion și că ați suferit mai mult decât poate înțelege cineva. Nu contest nimic din toate acestea. Dar am venit să vă spun că nu îi voi lăsa să plece singuri.

Dan Palo ridică surprins privirea.

Vernon se încruntă.

Agata îl privi fără să îl întrerupă.

Blade Runner continuă.

– Doamnă Serth, doar eu știu ce am văzut în noaptea aceea. Ceilalți repetă povestea pe care le-am spus-o eu. Dar eu am fost acolo. Eu am văzut.

Vocea lui deveni mai joasă, mai grea.

– Am văzut oameni furioși alergând pe faleză. Am văzut un Omega însărcinat în luna a șaptea ridicat în aer. Am văzut cum l-au aruncat în fluviu. Nu am aflat niciodată cine erau. Nu am aflat niciodată cine a dat ordinul. Dar am văzut cruzimea actului și nu am uitat-o nici până astăzi.

Agata simți cum mâinile îi tremură.

Blade Runner nu își desprinse privirea de a ei.

– Eu am coborât după el. Eu l-am găsit printre stânci și valuri. Eu l-am ridicat în brațe când era plin de sânge și aproape mort. Eu l-am dus la spital.

Vocea îi deveni răgușită.

– Și în toate acele zile am ajuns să-l iubesc așa cum un tată își iubește fiul.

În încăpere nu se mai auzea nimic, nici măcar ticăitul ceasului.

– Nael este ca și fiul meu.

Agata coborî privirea.

Lacrimile îi umeziră ochii.

Blade Runner continuă.

– Și dacă Nael este fiul meu, atunci Aren este și el fiul meu. L-am văzut crescând. L-am văzut luptând. L-am văzut învățând să trăiască din nou. L-am văzut iubindu-l pe Nael cu o loialitate care mi-a amintit de cele mai vechi legende ale marinarilor.

Își încleștă pumnii.

– De aceea nu îi voi lăsa să vină singuri aici.

Agata ridică încet privirea.

– Credeți că sunt în pericol?

– Nu cred. Sunt sigur.

Cuvintele căzură ca o lovitură de ciocan.

– Omul care a încercat să îi omoare nu știe că au supraviețuit. Dacă va afla că sunt vii, va încerca din nou. Nu știu dacă se află pe plantație. Nu știu dacă se află în oraș. Nu știu dacă este un om sau mai mulți. Dar sunt sigur că există, iar dacă există, va încerca din nou.

Agata își duse mâna la gură.

Blade Runner făcu un pas înainte.

– De aceea vă cer ceva, nu ca un străin, nu ca un marinar, nu ca un om de afaceri. Vă cer asta ca tată adoptiv al copiilor dumneavoastră.

Ochii Agatei se umplură complet de lacrimi.

– Lăsați-mă să trăiesc aici cu ei.

Tăcerea deveni aproape dureroasă.

– Nu cer un titlu. Nu cer bani. Nu cer recunoștință. Voi face orice muncă aveți nevoie. Mă voi ocupa de comerțul ceaiului. Voi supraveghea depozitele. Voi conduce camioane. Voi mătura aleile. Voi îngriji animalele dacă va fi nevoie. Dar vreau să fiu aici.

Privirea lui deveni neclintită.

– Pentru că dacă cineva va încerca să îi atingă din nou, vreau să mă aflu între acel om și ei.

Agata se ridică încet.

Pentru câteva clipe îl privi fără să spună nimic, apoi traversă salonul.

Ajunse în fața lui.

Și, spre surprinderea tuturor, îi prinse ambele mâini între palmele ei.

Lacrimile îi curgeau liber pe obraji.

– Domnule Blade Runner…

Vocea îi tremura.

– Dumneavoastră mi-ați salvat copilul.

Bărbatul coborî privirea.

– Am făcut ce trebuia făcut.

– Nu.

Agata clătină încet din cap.

— Dumneavoastră l-ați salvat pe Aenon. Dumneavoastră l-ați protejat când eu nici măcar nu știam că este viu.

Îi strânse mâinile.

– Dacă există cineva pe acest pământ care are dreptul să stea lângă ei, atunci acel om sunteți dumneavoastră.

Blade Runner închise pentru o clipă ochii.

Pentru prima dată de când intrase în încăpere, umerii i se relaxară.

– Atunci…

– Veți veni să trăiți aici.

Bărbatul rămase nemișcat.

Agata zâmbi printre lacrimi.

– Și nu ca măturător sau ca îngrijitor. Veți veni ca membru al familiei.

În salon se așternu o liniște profundă.

O liniște care semăna cu sfârșitul unei furtuni.

Agata Serth simți că familia ei începea, în sfârșit, să se întoarcă acasă.

…………

O lună trecuse de la discuția din sufrageria lui Taro Daho, iar afișul depus la primărie provocase exact reacția pe care o anticipaseră Ramanan și ceilalți. În fiecare zi soseau noi cereri, noi formulare și noi familii dispuse să își încerce norocul. Veneau cupluri tinere aflate la început de drum, cupluri în vârstă care căutau o ultimă șansă la stabilitate și familii cu unul, doi sau chiar trei copii, însă aproape toți priveau anunțul prin aceeași lentilă. Vedeau salariul impresionant, conacul oferit, siguranța financiară și promisiunea unui viitor lipsit de griji. Puțini citeau cu adevărat printre rânduri și aproape nimeni nu înțelegea că Agata Serth nu căuta angajați și nici administratori, ci o familie căreia să îi lase tot ceea ce construiseră generații întregi înaintea ei.

Într-una dintre dimineți, în timp ce Vernon sorta formularele primite, mâna i se opri asupra unei foi pe care o recunoscu imediat. O privi câteva clipe, apoi o împinse încet spre Agata. Femeia coborî privirea și văzu cele două nume pe care le așteptase în tăcere încă din ziua în care acceptase planul lui Dan.

Aren Rove.

Nael Rove.

Agata rămase nemișcată privind hârtia, iar după câteva clipe  închise ochii pentru o singură secundă, suficient cât să își recapete controlul asupra emoțiilor care îi strânseseră pieptul. Când îi deschise din nou, întinse formularul spre Dan. Vechilul îl citi și zâmbi fără să spună nimic, în timp ce Vernon își scoase ochelarii și râse încet. Niciunul dintre cei trei nu simți nevoia să vorbească. Nu era nevoie. Toți știau ce însemnau acele două nume.

În aceeași după-amiază porniră spre Tikrit, unde urmau să aibă loc interviurile oficiale. Formalitățile trebuiau respectate, chiar dacă fiecare dintre ei cunoștea adevăratul motiv pentru care se aflau acolo.

Ziua selecției veni într-o dimineață splendidă de vară, cu un cer limpede și luminos deasupra orașului și cu o briză ușoară care purta prin piață miros de iarbă cosită și de flori sălbatice. Vremea era perfectă, iar acest lucru făcuse ca întreaga curte a primăriei să devină neîncăpătoare sub forfota celor peste o sută douăzeci de familii înscrise. Copiii alergau printre adulți, unii râdeau și se jucau, alții plângeau sau se certau pentru câte o jucărie, iar grupuri întregi discutau aprins despre anunțul care stârnise atâta interes.

Agata îi asculta uneori prin fereastra întredeschisă a biroului. Auzea aceleași subiecte repetate la nesfârșit: salariul, conacul, averea, moștenirea. Foarte rar cineva pomenea despre plantație și aproape nimeni nu întreba despre camelii. De fiecare dată când constata acest lucru, inima i se strângea puțin, pentru că plantația nu era o afacere și nici un simplu domeniu agricol. Era viața ei, era moștenirea familiei Serth și era ultimul lucru rămas din fiul pe care îl pierduse.

În mulțimea aceea, Aren și Nael așteptau liniștiți să le vină rândul. Numărul lor era cincisprezece, iar Sael trecea când în brațele lui Aren, când pe umerii acestuia, fascinat de forfota din jur. Pe măsură ce timpul trecea, tot mai multe familii ieșeau din biroul de interviuri cu expresii descurajate și comentau între ele experiența prin care trecuseră.

– Pune întrebări imposibile și parcă vede prin oameni. Jur că știe răspunsul înainte să deschizi gura.

– Vorbește în franceză și schimbă limba fără să te avertizeze. Dacă nu înțelegi, ești terminat.

– Nici măcar nu m-a lăsat să termin răspunsul. S-a uitat la mine două secunde și a trecut la următoarea întrebare.

– Eu vă spun că și-a ales deja pe cineva. Toată povestea asta e doar o formalitate.

Comentariile circulau din grup în grup și îl făceau pe Nael din ce în ce mai neliniștit, nu pentru că s-ar fi temut de interviu, ci pentru că începea să simtă că nu aparținea acelui loc. Majoritatea oamenilor veniseră pentru bani. El nu. Nici măcar nu știa exact de ce se înscrisese. Poate din curiozitate. Poate din cauza fotografiei. Poate din cauza felului în care conacul acela și câmpurile nesfârșite de camelii îi reveneau în minte în fiecare seară înainte de culcare.

Când, în cele din urmă, le veni rândul, Aren îi strânse mâna și îl privi cu căldura aceea liniștitoare care reușea întotdeauna să îi calmeze neliniștea.

– Nu te stresa. Este doar o discuție și nimic mai mult. Dacă nu ne place ce găsim aici, ne întoarcem acasă și gata.

Nael încercă să zâmbească.

– Spune asta inimii mele. Cred că încearcă să fugă din piept încă de acum o oră.

Aren râse încet și îi sărută fruntea.

– Atunci lasă-mă pe mine să fiu partea rațională a familiei. Mergi liniștit. Eu rămân cu Sael și te aștept aici. Orice s-ar întâmpla dincolo de ușa aceea, la final plecăm împreună.

Nael dădu din cap, inspiră adânc și păși înăuntru.

În clipa în care Agata ridică privirea și îl văzu, timpul păru să se oprească. Pentru o fracțiune de secundă uită să respire. Era el. Desigur, nu mai era copilul pe care îl ținea minte. Lunile trecuseră, iar viața își lăsase urmele asupra lui. Părul, odinioară mai lung, era acum mai scurt și practic, iar în spatele capului se vedea cicatricea unei răni vechi. Mâinile purtau semnele muncii grele, pielea era mai aspră, iar palmele aveau bătături. Mâinile delicate ale unui tânăr crescut în belșug deveniseră mâinile unui om care își câștigase existența prin propria muncă, iar acest lucru îi sfâșie inima cu o forță atât de mare încât aproape că o duru fizic.

Totuși, pe chipul ei nu apăru nimic.

Anii o învățaseră să își stăpânească emoțiile.

Doar Dan observă cum degetele ei se încleștară ușor pe brațul scaunului și doar Vernon surprinse umezeala care îi apăru pentru o clipă în colțul ochilor.

Nael se opri în fața biroului, vizibil emoționat, iar Agata îi zâmbi politicos și își păstră vocea calmă.

– Bună ziua. Eu sunt Agata Serth. Acesta este Vernon Vale, contabilul familiei și al plantației, iar acesta este Dan Palo, vechilul domeniului și omul care conduce activitatea zilnică a proprietății.

Nael înclină respectuos capul.

– Bună ziua. Eu sunt Nael Rove.

Pentru o clipă, privirea lui se întâlni cu cea a Agathei și avu senzația stranie că femeia din fața lui se lupta cu ea însăși pentru a nu întinde mâna și a nu-i atinge obrazul. Era un sentiment absurd și complet lipsit de logică, însă nu reuși să îl alunge. Avea impresia că îl cunoștea. Mai mult decât atât, avea impresia că îl căutase foarte mult timp. Senzația dispăru însă la fel de repede cum apăruse, iar liniștea care se așternu peste încăpere anunță începutul interviului.