Anemone în iarnă -Capitolul 6 vol3

Agatha continuă încă câteva minute în franceză, adresând întrebări despre activitatea lui, despre adaptarea în Teritorii și despre viața de familie. Răspunsurile veneau fluent, elegante și precise, iar fiecare propoziție confirma ceea ce știa deja: chiar dacă memoria dispăruse, educația lui Aenon rămăsese vie undeva în adâncul său.

În cele din urmă, reveni la română.

-Vă mulțumesc. Exact genul de răspunsuri pe care speram să le aud. Totuși, proiectul despre care dorim să discutăm nu privește doar o singură persoană. El privește o familie întreagă. Din acest motiv, dacă este posibil, mi-ar plăcea să îl cunosc și pe soțul dumneavoastră și să îl văd pe fiul dumneavoastră.

Nael aprobă imediat.

– Desigur. Aren și Sael mă așteaptă afară. Dacă îmi permiteți, îi invit înăuntru.

– Vă rog.

Nael se ridică și deschise ușa.

Câteva momente mai târziu, Aren intră în încăpere avându-l pe Sael în brațe.

Copilul își ținea capul rezemat de umărul tatălui și privea curios biroul, oamenii și mobilierul necunoscut.

În clipa aceea, Agatha simți că tot autocontrolul pe care îl adunase cu atâta grijă începe să se clatine.

Îl văzuse de la distanță.

Îl admirase prin geamul mașinii.

Acum însă nepotul ei se afla la numai câțiva pași.

Era tât de aproape încât îi putea vedea genele, atât de aproape încât îi putea auzi respirația.

Și totuși era atât de departe.

Aren se opri în dreptul biroului.

– Bună ziua. Eu sunt Aren Roven. Îmi pare bine să vă cunosc.

Agatha îi strânse mâna.

Mâna aceea puternică și aspră îi provocă un fior dureros.

Își amintea mâna mică a copilului care se agățase cândva de degetele ei.

Acum ținea mâna unui bărbat, a propriului ei fiu și el nu știa.

– Încântată să vă cunosc, domnule Roven. Soția dumneavoastră mi-a vorbit foarte frumos despre dumneavoastră.

Aren zâmbi.

– Sper că numai lucruri bune.

– Numai lucruri bune. Mi-a spus că sunteți marinar și pescar pe unul dintre vapoarele comerciale ale regiunii.

– Da. Lucrez pentru căpitanul Blade Runner. Este omul care ne-a ajutat atunci când aveam cea mai mare nevoie și omul care mi-a oferit o profesie atunci când nu aveam nimic. Îi port un respect foarte mare.

Agatha încuviință.

Apoi privirea îi coborî asupra copilului.

Sael o privea și el curios, serios, liniștit.

Copilul își întinse o mânuță către gulerul lui Aren și se agăță de el cu încrederea absolută pe care numai copiii foarte mici o au în părinții lor.

–Mami! spuse copilul întinzând mânuța către Agatha.

Agatha simți că i se umezesc din nou ochii.

Își păstră însă zâmbetul.

– Și acesta trebuie să fie Sael.

– Da, răspunse Nael cu o blândețe care îi lumină întregul chip.

–Acesta este fiul nostru.

Pentru câteva clipe nimeni nu mai vorbi.

Agatha îi privea pe toți trei.

Nael, Aren, Sael…Aenon, Kaelion, Sael.

Era familia pe care o crezuse pierdută, familia care stătea acum în fața ei fără să știe cine era.

În adâncul sufletului ei se năștea o speranță nouă: aceea că, indiferent cât de lung avea să fie drumul, într-o zi vor găsi din nou calea unii către ceilalți.

Agatha inspiră adânc și își ridică privirea către cei trei.

-Domnule și domnule Roven, vă mulțumesc pentru sinceritatea cu care ați răspuns întrebărilor mele. În ultimii ani am întâlnit foarte mulți oameni, însă rareori am avut ocazia să stau în fața unei familii care să îmi lase impresia de echilibru, respect și devotament pe care mi-ați lăsat-o dumneavoastră astăzi.

Nael și Aren schimbară o privire scurtă.

Agatha continuă cu aceeași calmă eleganță.

– După tot ceea ce am auzit și după tot ceea ce am văzut, am luat o decizie. Familia pe care o reprezint dorește să vă ofere șansa de a participa la etapa următoare a selecției noastre.

Nael păru surprins.

– Etapa următoare?

– Da. Așa cum v-am explicat, familia noastră caută un cuplu care să poată prelua într-o zi numele și moștenirea unei familii vechi. Nu este o decizie pe care o luăm ușor și nici una care se bazează doar pe recomandări sau documente. Din acest motiv, următoarea etapă presupune să ne vizitați proprietatea și să vedeți cu ochii dumneavoastră locul despre care v-am vorbit.

Aren asculta cu atenție.

Nael își coborî privirea pentru câteva clipe.

– Este o ofertă foarte generoasă, doamnă Serth. Sincer, nu mă așteptam la așa ceva.

Agatha zâmbi.

– Uneori viața oferă oportunități pe care nu le putem anticipa. Tot ceea ce vă cer este să vă gândiți serios la această posibilitate. Nu vă cer un răspuns astăzi și nici mâine. Vă cer doar să analizați propunerea împreună și să decideți ce este mai bine pentru familia dumneavoastră.

Sael își lipi obrazul de umărul lui Aren și căscă ușor, plictisit de discuțiile adulților.

Privirea Agathei se opri asupra copilului.

Pentru o clipă, vocea aproape că i se înmuie.

– Iar dacă veți decide să acceptați invitația, copilul dumneavoastră va fi binevenit și va beneficia de aceleași drepturi și oportunități ca orice membru al familiei pe care o căutăm.

Nael își așeză instinctiv mâna peste spatele lui Sael.

– Vă mulțumesc. Pentru noi, orice decizie începe și se termină cu binele lui.

În ochii Agathei apăru o lumină caldă.

– Exact acesta este răspunsul pe care speram să îl aud.

Pentru câteva clipe, liniștea se așternu peste încăpere.

Nimeni nu bănuia că, dincolo de rolurile pe care le jucau, o mamă își privea copiii regăsiți și o bunică își privea nepotul pentru prima dată.

Agatha înțelese că, pentru moment, nu avea nevoie de mai mult.

Îi găsise, erau vii, restul avea să vină la timpul său.

Ziua plecării din Teritorii sosi cu o lumină blândă, aproape nemeritat de frumoasă pentru o dimineață care avea să lase în urmă atâtea inimi strânse.

Aren și Nael acceptaseră oferta familiei Serth fără să mai treacă prin perioada de probă. Discutaseră mult, cântăriseră fiecare detaliu și ajunseseră la aceeași concluzie: pentru Sael, pentru viitorul lui și pentru liniștea unei familii care încă își căuta locul în lume, era o șansă pe care nu aveau voie să o respingă. Teritoriile le oferiseră adăpost, nume, oameni buni și o viață nouă, însă plantația promisă de Agatha Serth părea să le întindă înainte o casă adevărată, o moștenire și o stabilitate pe care niciunul dintre ei nu îndrăznise să o viseze.

În fața casei lui Tara și Taro se adunaseră, încă de dimineață, aproape toți cei care îi cunoscuseră. Tara îl ținea pe Sael în brațe cu o disperare duioasă, îl legăna, îl săruta pe frunte și îi netezea părul, de parcă ar fi vrut să-și întipărească în palmă fiecare trăsătură a copilului.

– Nael, să-mi promiți că îmi scrii când ajungeți, să-mi promiți că îmi trimiți vești despre copil și să-mi promiți că nu te vei sfii să mă chemi dacă ai nevoie de mine. Eu nu accept să dispari din viața mea doar pentru că o doamnă foarte bogată are o plantație frumoasă și o casă mare.

Nael îi zâmbi cu ochii umezi și îi atinse brațul.

– Îți promit, Tara. Nu dispar. Doar plecăm mai departe, iar tu vei rămâne întotdeauna parte din viața noastră, pentru că ai fost acolo când nu aveam pe nimeni și ai avut grijă de Sael ca și cum ar fi fost al tău.

Tara își mușcă buza, apoi îl strânse mai tare pe copil la piept.

– Asta este problema, dragul meu. O parte din mine chiar crede că este și al meu.

Taro râse încet și îi puse mâna pe umăr, încercând să o desprindă cu blândețe de copil.

– Dacă mai continui așa, Sael va ajunge la plantație convins că are trei părinți și o mătușă care nu știe să piardă.

Sael râse fără să înțeleagă exact ce se întâmplă și întinse brațele spre Nael, iar Omega-ul îl luă imediat la piept, ținându-l aproape cu acea tandrețe tăcută care îl făcea pe Aren să-l privească mereu ca pe o minune.

Ramanan veni și el, îmbrăcat sobru, cu aceeași expresie calmă pe care o purtase în toate momentele grele, însă ochii lui trădau o emoție pe care rareori o lăsa să se vadă. Îl privi pe Aren, apoi pe Nael, apoi pe copil.

– Vă doresc drum bun. Ați intrat în Teritorii ca niște oameni pierduți și plecați de aici ca o familie. Asta nu este puțin lucru.

Aren îi strânse mâna cu putere.

– Nu vom uita ce ați făcut pentru noi, domnule comandant. Poate că nu ne amintim cine am fost înainte, dar știm foarte bine cine ne-a întins mâna aici.

Ramanan aprobă încet.

– Atunci să țineți minte doar atât: oriunde veți ajunge, Teritoriile rămân un loc unde aveți dreptul să vă întoarceți.

Blade Runner stătea puțin mai departe, lângă camioneta lui, cu brațele încrucișate și cu privirea îndreptată spre Aren. Nu plângea, nu făcea gesturi mari și nu părea dispus să transforme despărțirea într-o scenă sentimentală, însă în tăcerea lui exista o greutate pe care Aren o simți imediat.

Cei doi bărbați se priviră câteva clipe.

Aren se apropie primul.

– Căpitane, nu știu cum se mulțumește unui om care ți-a salvat familia, ți-a dat o meserie și te-a învățat să stai drept pe picioarele tale.

Blade Runner își ridică ușor bărbia.

– Nu se mulțumește. Se trăiește bine mai departe. Asta este plata.

Aren zâmbi cu greutate.

– Voi încerca.

– Nu vei încerca. Vei face. Ai un Omega, ai un copil și acum ai și o casă spre care mergi. Asta înseamnă că nu mai ai voie să trăiești ca un om care așteaptă să vadă ce se întâmplă cu el.

Nael, care se apropiase cu Sael în brațe, îl privi pe căpitan cu ochii plini de recunoștință.

– Și dumneavoastră? Ce veți face fără Aren pe velier?

Blade Runner își întoarse capul spre el și zâmbi abia vizibil.

-E momentul să vă spun ceva. Am fost acceptat să vin să trăiesc pe plantație.

Aren și Nael făcură ochii cât cepele și începură să râdă fericiți.

Tara izbucni și ea într-un râs printre lacrimi, iar tensiunea dimineții se îmblânzi pentru câteva clipe.

Mașinile erau pregătite. În față urma să plece Agatha Serth, cu Dan Palo și Vernon Valee, iar în spatele lor venea mașina lui Aren, în care Nael stătea lângă el, cu Sael așezat în scaunul de copil. Blade Runner îi urma. Când motoarele porniră, oamenii din curte ridicară mâinile, iar Nael coborî geamul și își luă rămas-bun încă o dată.

Agatha privi din mașina din față scena aceea și simți cum lacrimile îi umplu din nou ochii. Nu plângea de tristețe, deși despărțirea celor doi de Teritorii era dureroasă. Plângea pentru că în oglinda retrovizoare vedea mașina în care se aflau copiii ei. După un an și jumătate în care îi căutase prin spitale, porturi, morgi, sate îndepărtate și drumuri fără sfârșit, acum îi avea la câțiva metri în spatele ei, vii, împreună, cu nepotul ei dormind în mașină.

Dan, aflat lângă Vernon, îi întinse în tăcere o batistă.

Agatha o primi și râse încet printre lacrimi.

– Nu mă certa, Dan. Cred că am dreptul să plâng tot drumul.

Dan o privi în oglinda retrovizoare, cu acea blândețe aspră pe care o avea întotdeauna.

– Doamnă, după tot ce ați trăit, aveți dreptul să plângeți până la porțile plantației, iar dacă mai rămân lacrimi, vă mai dăm batiste.

Vernon își trecu mâna peste ochi și încercă să zâmbească.

– Să știți că nu sunteți singura care are nevoie de batiste.

Drumul fu lung, iar peisajele se schimbau treptat, ca și cum lumea însăși îi conducea dintr-o viață în alta. Teritoriile rămâneau în urmă cu marea lor aspră, cu vânturile sărate, cu casele simple și cu oamenii care îi primiseră pe Aren și Nael fără să le ceară trecutul. În față se deschidea nordul continentului, cu drumuri mai largi, cu câmpuri întinse și cu lumina mai rece a regiunii Shaka.

În mașina din spate, Aren conducea tăcut. La început fusese atent la drum, la mașina Agathei și la respirația liniștită a copilului, însă pe măsură ce se apropiau de plantație, în pieptul lui începu să crească o neliniște pe care nu o putea explica. Nu era teamă. Nu era nici regret. Era o apăsare ciudată, o vibrație adâncă, asemenea unui sunet pe care nu îl auzea cu urechile, ci cu sângele.

Nael observă felul în care i se încordaseră umerii.

– Aren, te simți bine?

Aren clipi, de parcă întrebarea îl întorsese dintr-un loc îndepărtat.

– Da. Cred că sunt doar obosit.

Nael îl privi atent, apoi își așeză mâna peste mâna lui, o clipă, pe schimbătorul de viteze.

– Dacă vrei, putem opri.

– Nu. Să mergem mai departe.

După două zile, porțile domeniului Serth apărură în depărtare, Aren încetini fără să-și dea seama. Aleea largă, rândurile de camelii, clădirile așezate în lumina după-amiezii, toate îi provocară o tulburare atât de puternică, încât degetele i se strânseră pe volan.

În mașina din față, Agatha plângea din nou. Nu mai încerca să se ascundă. Își ținea batista la gură și privea când înainte, spre porțile casei, când în oglindă, spre mașina care o urma. Își aducea copiii acasă.

Pentru ea, fiecare metru al aleii era un miracol.

Mașinile opriră în fața casei.

Servitorii și oamenii plantației se adunaseră cu emoție reținută, însă Agatha ridică o mână, cerându-le să rămână la distanță. Nu voia mulțime, nu voia ceremonie, nu voia un spectacol care să-i sperie. Voia doar ca Aren, Nael și Sael să coboare în liniște în locul care fusese cândva casa lor.

Aren coborî primul și rămase câteva clipe privind conacul. Avea chipul palid, iar ochii îi alergau peste ferestre, peste trepte, peste ziduri, ca și cum o parte din el încerca să găsească o ușă în propria minte.

Nael coborî cu Sael în brațe.

Spre surprinderea tuturor, nu privi mult casa. Nu întrebă unde trebuia să meargă, nu așteptă să fie invitat înăuntru și nici nu ceru explicații. Se întoarse încet spre o clădire laterală, în josul plantației, acoperită parțial de iederă și luminată de reflexele serelor, apoi porni într-acolo cu o siguranță stranie, ca și cum un fir nevăzut îl trăgea în acea direcție.

Agatha îl urmări cu respirația tăiată.

– Laboratorul… șopti ea.

Dan se opri lângă ea.

– Se duce la laborator.

Înăuntru, lumina era filtrată prin pereții de sticlă și cădea peste mesele de lucru, peste rafturile cu recipiente etichetate, peste caietele lăsate cu grijă închise și peste acvariile mari în care anemonele marine se unduiau lent, asemenea unor flori vii crescute în adâncul apei. Când le văzu, Nael se opri brusc.

Sael întinse mâna spre sticlă și scoase un sunet încântat.

Nael însă rămase nemișcat.

Privea anemonele cu o fascinație adâncă, ca și cum le vedea pentru întâia oară și totuși ceva din el le înțelegea mișcarea, culoarea, fragilitatea și felul în care lumina trecea prin tentaculele lor. Se apropie încet de acvariu, atingând sticla cu vârful degetelor.