Anemone în iarnă -Capitolul 7 vol 3

Durerea care și-a amintit numele

Când Dan și Vernon, alarmați de urlet,  ajunseră în fața camerei lui Kaelion, liniștea de pe coridor nu avea nimic firesc în ea. Nu era acea liniște caldă a conacului Velaryn Thae, în care pașii servitorilor se amestecau cu foșnetul perdelelor și cu respirația largă a plantației, ci o tăcere strânsă, aproape dureroasă, de parcă zidurile însele ar fi ascultat ceva ce nu îndrăzneau să spună. Vernon fu primul care atinse clanța, iar Dan, care mergea în urma lui cu pasul omului obișnuit să citească primejdia înainte ca primejdia să capete formă, își încleștă degetele pe marginea ușii încă înainte ca aceasta să se deschidă de tot.

Kaelion zăcea pe podea, lângă noptieră, într-o poziție care spunea mai mult decât orice strigăt. Trupul lui mare, puternic, atât de obișnuit să stea drept, să suporte, să protejeze, să îndure, era căzut pe covor ca un copac doborât de fulger. Cămașa neagră îi era lipită de piept, respirația îi ieșea frântă, iar una dintre mâini rămăsese întinsă spre noptieră, acolo unde verigheta de platină, gravată cu mica ei camelie, strălucea într-o lumină aproape nefirească, de parcă nu metalul ar fi prins lumina, ci amintirea ar fi ars încă în el.

Vernon înjură printre dinți, dar nu cu brutalitate, ci cu acea spaimă scurtă pe care numai un om care a văzut prea multe pierderi o mai putea lăsa să iasă.

– Dan, vino repede. Nu doar a căzut. Uită-te la fața lui. A fost lovit de ceva dinăuntru, nu de oboseală.

Dan se lăsă într-un genunchi lângă Kaelion și îi atinse gâtul, căutând pulsul. Îl găsi puternic, dar neregulat, ca și cum inima lui nu se mai lupta cu trupul, ci cu o amintire care încerca să-l rupă în două. În clipa aceea, ușa se deschise din nou, iar medicul plantației intră fără să ceară voie, cu trusa deja în mână, urmat de o servitoare palidă care purta apă, prosoape și săruri.

Dan ridică ochii spre el, iar doctorul răspunse înainte să fie întrebat.

– Doamna Agatha m-a chemat din timp. A spus că, dacă unul dintre ei își va aminti, trupul ar putea să nu suporte șocul. A avut dreptate, ca întotdeauna. Puneți-l în pat, cu grijă, și nu-l treziți brutal. Nu știm ce și-a amintit.

Vernon îl apucă de umeri, Dan de mijloc, iar cei doi îl ridicară pe Kaelion cu acea grijă stranie pe care bărbații puternici o au uneori față de un alt bărbat puternic când acesta nu mai poate să se apere nici măcar de propria durere. Îl așezară pe pat, îi desfăcură gulerul cămășii, îi ridicară ușor capul pe perne, iar doctorul îi verifică ochii, pulsul, respirația și temperatura frunții. Kaelion nu se trezi imediat. Buzele i se mișcau, dar nu ieșea niciun cuvânt limpede, doar frânturi de sunete, nume înghițite, o suferință atât de adâncă încât părea mai veche decât trupul lui.

Dan rămase lângă pat, cu ochii fixați asupra lui. Îl cunoscuse pe Kaelion ca pe un copil al casei Serth, apoi ca pe un tânăr stăpân al plantației, apoi ca pe o absență care mușcase douăzeci și unu de luni din inima Agathei. Îl văzuse întors fără nume, fără trecut, cu un copil în brațe și cu un Omega alături, dar nu-l văzuse niciodată așa. Nu exista boală mai cumplită decât amintirea întoarsă din morți atunci când găsea în om nu pace, ci sânge, foc și vină.

Kaelion tresări brusc. Trupul i se arcui și o respirație lungă, aproape animalică, îi sfâșie pieptul. Doctorul îi puse o mână pe umăr, dar Kaelion deschise ochii înainte ca cineva să-l poată opri. Pentru o clipă nu-i recunoscu. Privirea lui trecu prin Dan, prin Vernon, prin lumina camerei, de parcă încă se afla în alt loc, pe marginea unei faleze, într-o noapte pe care nimeni din acea încăpere nu o putea vedea.

Apoi ochii i se umplură de lacrimi.

Nu încercă să le ascundă. Nu clipi ca să le stăvilească. Lacrimile alunecară pe tâmplele lui, pe pielea încă udă de sudoare, iar Kaelion își duse ambele mâini la piept, apăsându-se acolo ca și cum inima i s-ar fi deschis și cineva i-ar fi turnat sare direct în ea.

– L-au omorât… șopti el, cu vocea ruptă, fără să pară că vorbește cu cineva anume.

–L-au omorât pe Aenon. L-au aruncat… Doamne, l-au aruncat, iar eu n-am putut să-l ajut. Eu trebuia să fiu aruncat,nu el. Eu trebuia să-l țin. Eu trebuia să-l apăr. Aenon era însărcinat… era copilul nostru… și l-au aruncat de pe faleză.

Vernon își lăsă privirea în jos, iar doctorul își înăspri maxilarul. Dan simți cum i se strânge gâtul, dar rămase nemișcat, pentru că în unele clipe omul nu are voie să se prăbușească lângă cel care se prăbușește deja.

– Kaelion, spuse el încet, apropiindu-se de pat, ascultă-mă. Ești la Velaryn Thae. Ești acasă. Nu ești pe faleză. Nu ești în noaptea aceea. Ești în camera ta, iar noi suntem aici.

Kaelion îl apucă de încheietură cu o forță disperată.

– Dan, nu-mi spune că sunt acasă. Nu-mi spune asta acum, fiindcă dacă sunt acasă și Aenon nu este lângă mine, atunci casa asta e doar un mormânt mai mare. Eu am văzut… Am auzit… am auzit ceva ce nu trebuia să audă niciun bărbat care și-a iubit soțul.

Dan închise ochii o clipă. Adevărul era atât de mare, atât de luminos și atât de imposibil, încât, dacă îl arunca asupra lui Kaelion în acea stare, putea să-l zdrobească la fel de sigur ca durerea. Doctorul ridică o mână, semn că trebuia grijă. Vernon, însă, făcu un pas înainte, cu glasul lui adânc, mai puțin blând decât al lui Dan, dar poate tocmai de aceea mai potrivit pentru a opri prăbușirea.

– Nu vei primi totul dintr-o dată, Kaelion, pentru că trupul tău abia a supraviețuit primei lovituri. Dar un lucru ți-l putem spune acum, fără să mințim și fără să te cruțăm prin minciună: ceea ce ai văzut nu este capătul poveștii.

Kaelion întoarse privirea spre el, iar în ochii aceia plini de lacrimi se aprinse o spaimă nouă, aproape mai cumplită decât deznădejdea, fiindcă speranța, când vine prea târziu, poate să doară ca o rană redeschisă.

– Ce vrei să spui?

Dan îi strânse încheietura înapoi, cu o putere caldă, aproape părintească.

– Vreau să spun că trebuie să respiri. Vreau să spun că trebuie să lași doctorul să te vadă. Vreau să spun că, înainte să mai pronunți numele lui Aenon ca pe numele unui mort, trebuie să ai încredere în mine.

Kaelion clătină din cap, iar lacrimile îi curseră iarăși.

– Nu-mi cere încredere când toată ființa mea urlă că l-am pierdut.

– Tocmai de aceea ți-o cer, răspunse Dan, iar vocea lui căpătă acea greutate rară care făcea oamenii să tacă.

– Pentru că ființa ta nu știe încă tot. Își amintește noaptea, dar nu știe dimineața. Își amintește căderea, dar nu știe cine l-a ridicat. Își amintește sângele, dar nu știe mâinile care l-au luat de acolo.

Kaelion rămase nemișcat. Respirația i se frânse de câteva ori, dar nu mai strigă. Dan se ridică încet și îi făcu semn lui Vernon să rămână lângă el. Doctorul pregăti o doză ușoară, nu pentru a-l adormi, ci pentru a-i coborî tensiunea trupului, iar Kaelion nu se împotrivi. În ochii lui continua să ardă aceeași întrebare, dar Dan nu mai putea rămâne.

Trebuia să meargă la laborator.

Dan merse repede spre laborator, dar își stăpâni pașii înainte de a ajunge la ușă, fiindcă orice grabă, orice respirație prea apăsată, orice tresărire a feței putea deveni pentru Nael o întrebare, iar în clipa aceea întrebările erau mai primejdioase decât tăcerea. Își trecu palma peste gură, trase aer în piept și intră cu chipul omului care nu aducea o nenorocire, ci doar o veste administrativă, deși înăuntrul lui inima bătea ca un clopot lovit fără milă.

Laboratorul era scăldat într-o lumină albăstruie, filtrată prin acvariul mare în care anemonele marine își deschideau brațele fragile, aproape transparente, ca niște flori născute din respirația adâncurilor. Nael stătea aplecat asupra unei mese de lucru, cu un creion în mână, privind notițele vechi cu acea concentrare stranie a omului care nu-și amintește, dar al cărui trup recunoaște ordinea lucrurilor înaintea minții. Agatha se afla lângă el, dreaptă, atentă, cu o mână sprijinită ușor pe spătarul unui scaun, iar Sael se juca liniștit la picioarele lor cu o cutie mică de lemn, ridicând din când în când ochii spre adulți.

Nael întoarse capul când îl văzu pe Dan.

– S-a întâmplat ceva?

Întrebarea fusese simplă, dar Dan simți cum i se strânge gâtul. Pentru o clipă avu impresia absurdă că ochii aceia, care erau ai lui Nael și totuși purtau în adâncul lor ceva din Aenon, puteau vedea prin el, puteau ajunge până în camera de sus, unde Aren, devenit din nou Kaelion în propria memorie, zăcea încă sfâșiat de certitudinea că omul iubit fusese ucis. Dan își coborî privirea spre Sael, apoi o ridică spre Agatha, iar bătrâna înțelese înainte ca el să vorbească.

– Nu este nimic care să te îngrijoreze, Nael, spuse ea, cu o blândețe perfect așezată, fără grabă și fără alarmă.

–Dan are probabil nevoie să-mi spună ceva despre organizarea casei. Plantația întreagă s-a pus în mișcare de când ați sosit, iar oamenii mei au talentul rar de a transforma orice întoarcere acasă într-o mică revoluție administrativă.

Nael zâmbi slab, dar privirea lui rămase prinsă de chipul lui Dan.

– Păreai foarte serios.

Dan își forță un surâs scurt și se aplecă după Sael, care întinse imediat brațele spre el.

– Sunt mereu serios când cineva îmi strică ordinea în casă, iar astăzi toată lumea pare hotărâtă să-mi demonstreze că ordinea este doar o iluzie frumoasă. Îl iau puțin pe micul domn cu mine, dacă nu te superi. Cred că are nevoie de aer și, între noi fie vorba, și eu am nevoie de cineva care să nu-mi ceară explicații lungi despre sertare, camere, chei și oameni emoționați.

Sael își lipi obrazul de umărul lui Dan, iar Nael îl privi cu o tandrețe care îl făcu pe Dan să-și încleșteze maxilarul ca să nu lase adevărul să-i treacă peste față. Agatha se apropie de Nael și îi atinse ușor brațul, nu ca să-l conducă, ci ca să-i ofere o direcție firească, o ieșire calmă dintr-o încăpere care devenise, fără ca el să știe, centrul unei furtuni.

– Nael, mi-ai spus mai devreme că lumina din acvariu îți amintește de apa rece și de piatra udă. Aș vrea să-ți arăt ceva pe plantație. Avem o alee care coboară spre vechile sere, iar după ploaie pietrele păstrează exact aceeași lumină. Nu este o vizită oficială, nu este o probă și nu trebuie să te forțezi. Vreau doar să mergem puțin împreună, fiindcă uneori locurile vorbesc mai bine când oamenii tac.

Nael își coborî ochii spre notițe. Creionul rămase între degetele lui, iar o umbră de neliniște îi trecu peste frunte, ca și cum o parte nevăzută din el ar fi simțit că ceva se întâmpla în casă, undeva foarte aproape, ceva legat de Aren, de Sael, de numele pe care nimeni nu i-l spusese încă. Totuși, Agatha nu-l presa. Îl aștepta cu răbdarea unei femei care știa că unele suflete nu se pot apuca de mână cu forța, ci doar chemate spre lumină.

– Aren este bine? întrebă Nael încet.

Dan simți cum micuțul Sael se mișcă în brațele lui, iar Agatha răspunse înainte ca tăcerea să devină prea lungă.

– Aren este obosit. Ziua aceasta a fost grea pentru toți, iar casa aceasta, cu tot ce aduce ea, poate copleși pe oricine. Doctorul plantației este deja prin apropiere, tocmai pentru că eu sunt o femeie prudentă și nu-mi place să las oboseala să se prefacă în slăbiciune. Nu trebuie să te temi.

Nael o privi atent.

– De ce am impresia că toată lumea încearcă să fie blândă cu mine?

Agatha zâmbi, iar zâmbetul ei avu o tristețe atât de bine ascunsă, încât numai Dan, care o cunoștea de o viață, o putu vedea.

– Poate pentru că meriți blândețe, dragul meu, iar oamenii care au uitat multă vreme să o ofere învață uneori să fie stângaci când încearcă să repare asta.

Nael nu răspunse imediat. Puse creionul pe masă, lângă foile îngălbenite, apoi se întoarse pentru o clipă spre acvariu. Anemonele se mișcau încet, fără grabă, iar lumina lor îi aluneca peste chip. Părea că ascultă un cuvânt nerostit. Părea că aproape îl aude. Dan își ținu respirația, temându-se că numele acela, Aenon, putea ieși din apă, din hârtie, din ziduri, înainte ca ei să fie pregătiți să-l apere de el însuși.

Dar Nael doar oftă.

– Bine. Merg cu dumneavoastră. Cred că am nevoie să ies puțin de aici. E frumos laboratorul, dar am sentimentul că, dacă mai stau mult între aceste hârtii, ele vor începe să-mi ceară ceva ce încă nu știu să le dau.

Agatha îi întinse brațul, iar Nael îl acceptă cu o politețe naturală, ușor obosită. Dan se retrase cu Sael în brațe spre cealaltă ușă, astfel încât copilul să nu întindă mâinile după Nael și să transforme despărțirea într-o altă întrebare. Înainte de a ieși, bătrâna se opri lângă Dan, atât de aproape încât vorbele ei abia atinseră aerul.

– Spune-le să nu rostească numele Aenon în fața lui. Spune-le că, pentru el, Aren rămâne Aren, iar el rămâne Nael, până când memoria lui va găsi singură ușa. Dacă cineva forțează această ușă, îl putem pierde.

Dan încuviință aproape imperceptibil.

– Am înțeles.

Nael, care se afla deja câțiva pași mai departe, întoarse ușor capul.

– Ați spus ceva?

Agatha își continuă mișcarea fără nicio ezitare, acoperind șoapta cu o naturalețe desăvârșită.

-Îi spuneam lui Dan să nu uite să-i dea lui Sael ceva de mâncare înainte să devină un mic tiran. Copiii flămânzi au obiceiul să conducă familiile mai bine decât orice consiliu de administrație.

Nael râse încet, pentru prima dată de când intrase Dan în laborator, iar râsul acela mic, încă nesigur, fu aproape dureros de prețios. Agatha îl conduse spre ieșire, vorbindu-i despre aleile de camelii, despre serele vechi, despre felul în care solul trebuia afânat după ploi și despre copacii care păstrau umezeala în rădăcini. Îi vorbea simplu, cald, fără să-i atingă memoria, fără să-l cheme Aenon, fără să-i spună că bărbatul numit Aren își recăpătase trecutul și zăcea sus, în camera lui Kaelion, obligat să învețe în câteva clipe cum să nu distrugă prin iubire omul pe care îl iubise mai mult decât viața.

Când ușa laboratorului se închise în urma lor, Dan rămase o clipă nemișcat, cu Sael în brațe și cu privirea coborâtă spre podea. Copilul îi atinse obrazul cu degetele mici, ca și cum ar fi vrut să-l întrebe de ce tremura lumea atât de tare în jurul lui. Dan îi sărută palma și șopti, mai mult pentru sine decât pentru copil:

– Astăzi trebuie să-i ținem pe toți vii, micuțule. Și pe cei care și-au amintit, și pe cei care încă nu știu cât de mult au fost iubiți.

…………

În camera lui Kaelion, aerul părea încă prea greu pentru respirația unui om, de parcă durerea care îl doborâse nu se risipise, ci rămăsese prinsă între pereți, agățată de catifeaua perdelelor, de lemnul patului, de lumina lămpilor, de noptiera pe care verigheta de platină cu floarea de camelie strălucea ca o dovadă pe care nimeni nu mai avea dreptul să o conteste. Vernon stătea lângă fereastră cu brațele încrucișate. Doctorul plantației îl supraveghea pe Kaelion cu atenția severă a unui om care știa cât de periculos putea deveni un șoc întors prea repede în sânge.  Blade Runner rămăsese aproape de pat, masiv, tăcut, cu pălăria în mâini și cu acea stinghereală profundă a bărbatului care ajunsese, fără să caute asta, în inima unei iubiri mai mari decât toate furtunile pe care le traversase.

Kaelion se ridicase puțin între perne. Era palid, ochii îi ardeau, iar pe chipul lui se citea nu numai suferința celui care își amintea, ci și confuzia celui care își amintea incomplet, cu goluri negre între imagini, cu spații în care adevărul se ascundea tocmai atunci când avea mai mare nevoie de el. Își trecu mâna peste față, apoi o coborî încet spre piept, acolo unde inima îi bătea încă prea repede, de parcă ar fi alergat singură prin noaptea aceea de pe care memoria ridicase brusc vălul.

— Îmi amintesc apa, spuse el, cu glas scăzut, răgușit, atent la fiecare cuvânt, ca și cum vorbele ar fi putut să-i taie gura dacă le rostea prea repede.

– Îmi amintesc mirosul ploii , vântul, întunericul, lumina aceea rece care venea de undeva din spate, ca și cum ar fi fost o lampă ținută în mână sau poate farurile unei mașini. Îmi amintesc că Aenon era acolo, în fața mea, și că eu încercam să ajung la el. Era însărcinat. Era… era copilul nostru în trupul lui. Îmi amintesc că am strigat, dar parcă vocea mea nu ajungea nicăieri. Apoi cineva l-a împins, sau l-a tras, nu știu, totul se rupe în bucăți când încerc să văd limpede. Nu-mi amintesc cine a ordonat. Nu-mi amintesc fața celui care a spus să-l arunce în fluviu. Nu-mi amintesc nici cine m-a lovit.

Vernon se desprinse de lângă fereastră și făcu un pas spre pat, cu privirea încordată.

– Ai văzut măcar ceva? Un semn, o voce, o siluetă, orice lucru care nu se schimbă când încerci să-l atingi cu memoria?

Kaelion închise ochii. În încăpere se auzi doar respirația persoanelor și foșnetul discret al doctorului, care își mută greutatea de pe un picior pe altul fără să întrerupă. Când Kaelion vorbi din nou, glasul lui coborî și mai mult.

-O persoană înaltă. Foarte înaltă. Haine negre, lungi, nu o haină obișnuită, ceva care se mișca în vânt și făcea trupul să pară mai mare. Nu-i văd fața. Oricât încerc, nu-i văd fața. Văd doar negrul acela lung și o bâtă de baseball. A ridicat-o. Cred că m-a lovit cu ea. Sau poate a lovit pe altcineva înaintea mea. Îmi amintesc zgomotul, nu imaginea. Îmi amintesc durerea din craniu, apoi nimic. Un gol. Când mă forțez să intru mai adânc, simt că-mi explodează capul și tot ce rămâne este fluviul, întunericul și certitudinea că nu l-am prins la timp.

Doctorul se apropie imediat și îi puse două degete pe încheietură, nu ca să-l oprească din vorbit, ci ca să măsoare cât mai putea suporta.

-Ajunge pentru moment. Memoria nu se recuperează prin violență. Dacă o forțați, poate să vă rupă din nou. Ceea ce a revenit este deja foarte mult și, pentru trupul dumneavoastră, aproape prea mult.

Kaelion deschise ochii, iar privirea lui, deși tulbure, deveni brusc ascuțită.

– Nu-mi cereți să fiu prudent când omul pe care îl iubesc trăiește la câțiva metri de mine și nu știe cine este. Nu-mi cereți să stau culcat ca un bolnav cuminte în timp ce el e aici sub alt nume, cu amintirile închise în el ca într-un sicriu.

Blade Runner ridică atunci capul. Până în clipa aceea ascultase fără să intervină, dar acum făcu un pas înainte, iar vocea lui, aspră și caldă în același timp, umplu camera cu gravitatea unui om care nu vorbea din povești auzite, ci dintr-o noapte trăită cu mâinile goale în sânge, apă și frică.

– Eu vă pot spune cum a ajuns acolo. Nu tot, fiindcă n-am fost martor la ce s-a întâmplat înainte, dar destul cât să știți că nu a fost sfârșitul. În noaptea aceea, oamenii mei și cu mine eram aproape de cursul fluviului, într-o zonă unde nu aveam ce căuta dacă vremea ar fi fost bună și dacă mareea nu ne-ar fi silit să tragem mai aproape de mal. Unul dintre oamenii mei a văzut cum persoane în susul falezei se pregăteau să arunce în fluviu pe cineva. Apoi am auzit sunete purtate de apă, lovituri, ceva greu căzând, apoi un fel de tăcere care nu mi-a plăcut. Când am ajuns, l-am găsit pe el. Pe cel pe care îl numiți Aenon. Era viu, rănit, înghețat, aproape fără suflare, dar viu. Și copilul era în el. Am știut din prima clipă că, dacă îl mișc prost, îl pierd, și dacă aștept, îl pierd. Așa că l-am luat. Nu i-am știut numele, nu i-am știut rangul, nu i-am știut povestea, dar l-am luat ca pe un om p care Dumnezeu îl pusese în drumul meu ca să nu fie lăsat acolo.

Kaelion își duse pumnul la gură. Lacrimile îi umplură iar ochii, dar acum nu mai aveau aceeași disperare oarbă, ci o recunoștință zdrobitoare, aproape greu de suportat.

Blade Runner continuă:

– L-am găsit și n-a mai fost singur. Și de atunci, cât a depins de mine, nu l-am mai lăsat singur. A trăit sub numele de Nael. Tu ai apărut și ai trăit sub numele de Aren. Copilul vostru a crescut între voi. Nu v-am putut da trecutul, pentru că niciunul nu-l aveați, dar v-am ținut pe toți trei în viață până când oamenii aceștia v-au adus acasă.

Dan intră în clipa aceea cu Sael în brațe. Copilul era liniștit, cu părul ușor ciufulit, ținând într-o mână marginea hainei lui Dan, iar apariția lui schimbă dintr-odată aerul camerei. Kaelion se opri din respirat pentru o clipă. Toată durerea, toate imaginile întunecate, toate golurile memoriei se retraseră în fața acelei ființe mici care nu era o amintire, ci dovada vie că fluviul nu înghițise totul.

Dan se apropie de pat fără să spună nimic și i-l așeză în brațe.

Kaelion îl primi ca pe un lucru atât de prețios. Îl strânse la piept cu o grijă tremurătoare, apoi își lipi fața de creștetul lui și începu să plângă din nou, dar plânsul acela nu mai era prăbușire, ci întoarcere. Sael îi atinse obrazul ud cu palma mică, iar Kaelion închise ochii, zdrobit de tandrețea aceea care nu cerea explicații, nu știa nimic despre nume pierdute și nici nu avea nevoie să știe.

-Copilul lui tata, șopti el, cu glasul frânt de iubire.

–Copilașul meu iubit… Sael al meu… ai fost acolo, ai fost cu el, ai venit pe lume din trupul lui, din dragostea noastră, și eu nu mi-am amintit. Doamne, iartă-mă că nu mi-am amintit. Iartă-mă că am trăit lângă tine și nu am știut cum să-ți spun pe numele pe care inima mea îl cunoștea înaintea minții.

Vernon își întoarse capul, prefăcându-se că privește spre fereastră. Dan rămase nemișcat, dar ochii îi luciră. Blade Runner își strânse pălăria în mâini, profund tulburat, iar doctorul plantației, care văzuse multe dureri omenești, coborî privirea cu respectul tăcut al unui om care înțelegea că medicina nu avea ce să vindece în acea clipă, fiindcă vindecarea se petrecea prin lacrimi, nu prin leacuri.

Când Kaelion reuși în sfârșit să respire mai liniștit, ridică privirea spre Blade Runner și îi întinse copilul. Gestul nu era o simplă predare, ci o recunoaștere. Îi dădea în brațe lui Sael omului care îl ținuse pe Aenon în viață, omului care, fără să știe, păzise inima familiei Serth până când sângele și numele se putuseră întâlni din nou.

– Ține-l o clipă, spuse Kaelion.

–Ai fost acolo când eu n-am fost. Ai ținut în mâini viața pe care eu n-am reușit s-o apăr atunci. Nu știu dacă voi putea vreodată să-ți mulțumesc fără să pară prea puțin.

Blade Runner îl luă pe Sael cu o stângăcie tandră, de parcă ar fi primit un prunc de sânge regal și, în același timp, un nepot al mării. Copilul se uită la el serios, apoi îi atinse barba cu degetele, iar bărbatul își drese glasul, vizibil copleșit.

– Nu-mi mulțumi acum. Mai bine ridică-te și învață să fii ceea ce trebuie să fii lângă el. Dar ascultă-mă bine, fiindcă aici nu vorbesc ca marinar, ci ca omul care l-a văzut pe Nael după noaptea aceea. El nu știe cine a fost. Nu știe cine este Aenon. Nu știe că tu ți-ai amintit. Dacă te duci la el, nu te duce ca un soț întors din moarte și care cere recunoaștere. Te duci ca Aren. Pentru el, ești Aren. Pentru el, el este Nael. Dacă îl strigi Aenon, dacă îi spui că ți-ai amintit, dacă îi pui în brațe această noapte înainte ca el să poată s-o ducă, îl poți speria atât de tare încât să se închidă pentru totdeauna.

Kaelion ascultă cu capul plecat. Fiecare cuvânt îl lovea, dar nu se împotrivi. Era un om care tocmai primise înapoi iubirea și înțelegea, cu o luciditate dureroasă, că iubirea nu-i dădea dreptul să ceară totul imediat.

-Atunci voi continua să fiu Aren, spuse el încet.

– Voi fi Aren până când Nael va putea auzi numele Aenon fără să se rupă. Voi fi lângă el, așa cum mă știe. Nu-i voi cere să-și amintească. Nu-i voi spune că eu mi-am amintit. Dar trebuie să-l văd. Nu peste o oră, nu diseară, nu după ce toți veți hotărî că sunt destul de calm. Trebuie să-l văd acum. Dacă mai stau în camera aceasta, între noaptea aceea și copilul nostru, fără să-i aud vocea, voi înnebuni.

Doctorul făcu un gest de protest, dar Dan îl opri cu o privire. Vernon se apropie de Kaelion și îi puse mâna pe umăr.

– Te poți ridica numai dacă promiți că vei merge ca un om viu, nu ca un om care aleargă după o fantomă.

Kaelion îl privi drept în ochi.

– Nu mai alerg după o fantomă. Alerg spre soția mea, chiar dacă, pentru el, trebuie să fiu încă bărbatul care se numește Aren.

Nu mai fu nimic de spus. Dan îl ajută să se ridice, doctorul îi verifică încă o dată pulsul și îl avertiză să nu se forțeze, iar Blade Runner rămase cu Sael în brațe, urmându-i împreună cu Vernon la câțiva pași, ca o gardă tăcută a unei clipe care putea vindeca sau putea răni, în funcție de un singur cuvânt rostit greșit.

Ieșiră din conac pe ușa largă care dădea spre plantație. Amiaza se revărsa peste Velaryn Thae cu o lumină limpede, aproape aurie, iar aleile de camelii se întindeau în fața lor ca niște drumuri pregătite de multă vreme pentru această întoarcere. Aerul mirosea a frunze umede, a pământ cald și a flori, iar departe, între două rânduri de arbuști înfloriți, Agatha mergea încet alături de Nael, arătându-i cu mâna ceva spre vechile sere. Nael stătea puțin aplecat spre ea, ascultând-o, cu părul prins de lumină și cu silueta subțire desenată pe fundalul verde al plantației.

Kaelion se opri.

Lumea întreagă se opri cu el.

Nu mai auzi pașii lui Dan în spate, nici respirația lui Vernon, nici glasul doctorului care îi spunea probabil să nu se grăbească, nici foșnetul frunzelor. Îl vedea doar pe Aenon. Îl vedea viu. Îl vedea în lumina amiezii, nu în întunericul fluviului. Îl vedea mergând, respirând, întorcând capul spre Agatha, ridicând mâna spre o ramură de camelie, existând cu o simplitate atât de miraculoasă, încât Kaelion simți că i se rupe din nou pieptul, dar de data aceasta nu din durere, ci dintr-o bucurie atât de violentă, încât semăna cu fericirea.

Acela era Aenon, dar nu avea voie să-i spună Aenon. Acela era soția lui iubită. Acela era omul căruia îi promisese un nou început și eternitatea, dar eternitatea trebuia acum ascunsă sub un nume mai mic, sub un nume de supraviețuire, sub numele de Nael. Kaelion simți cum toate amintirile îi năvălesc în sânge, serile din laborator, mirosul pielii lui Aenon, râsul lui rar, felul în care își cobora privirea când era emoționat, greutatea verighetei puse pe deget, palma lui pe pântecele în care Sael creștea fără să știe că lumea se pregătea să-i răpească părinții. Toate acestea veniră peste el într-o singură clipă, iar el ar fi vrut să cadă din nou în genunchi, să strige numele adevărat, să se târască până la picioarele lui și să-i ceară iertare pentru tot ce nu putuse împiedica.

Dar îl auzi pe Blade Runner în spate, ca o ancoră aruncată în mijlocul furtunii.

– Aren. Nu uita. Pentru el, ești Aren.

Kaelion trase aer în piept. Își strânse mâinile, apoi porni.

La început merse, dar după câțiva pași nu mai putu. Trupul lui, care fusese ținut în pat de doctor și de prudență, refuză orice măsură. Alergă pe alee, printre camelii, cu inima izbucnindu-i în gât, cu ochii arși de lacrimi, cu numele interzis mușcându-i limba. Agatha îl văzu prima și încremeni o fracțiune de secundă, iar în acea clipă scurtă, bătrâna înțelese că totul depindea de puterea lui de a-și ține memoria în frâu.

Nael se întoarse.

Kaelion îi văzu chipul, citi uimirea, citi îngrijorarea. Acea lumină neștiutoare care putea fi spartă dacă el greșea. Și atunci, cu toată forța iubirii sale, cu toată durerea pe care o înghiți până îi sângeră sufletul, Kaelion strigă numele pe care avea voie să-l rostească.

– Nael! Iubitule, aici erai!

Nael abia avu timp să deschidă brațele, fiindcă Kaelion,  ajunse la el și îl strânse cu o putere care era aproape disperare, dar pe care și-o îmblânzi în ultima clipă, ca să nu-l sperie. Îl cuprinse la piept, îi ascunse fața în păr, îi sărută creștetul, tâmpla, obrazul, fruntea, ca un om care verifica prin fiecare atingere că nu ținea în brațe o nălucă.

Sărută-mă până voi muri…

Fraza lui Aenon îi venise dintr-o dată printre amintirile pierdute și regăsite.

Nael tresări la început, surprins de intensitatea îmbrățișării, apoi ridică mâinile și i le puse pe spate, nu complet liniștit, dar atras de el prin acea legătură pe care mintea nu o putea numi încă și pe care trupul o recunoștea fără ezitare.

– Aren… ce s-a întâmplat? Tremuri. Mi-au spus că ești obosit. Arăți de parcă ai alergat prin jumătate de lume ca să mă găsești.

Kaelion râse încet, iar râsul acela se frânse într-o respirație plină de lacrimi. Îi sărută din nou părul, apoi îi atinse fața cu ambele mâini, cu o tandrețe atât de mare, încât Nael rămase nemișcat sub ea.

– Poate că am alergat prin mai mult de jumătate de lume, șopti el.

–Poate că aveam nevoie doar să te văd. Nu te speria. Sunt aici. Sunt bine. Am avut o clipă proastă, atât. Casa aceasta e mare, ziua e grea, iar eu sunt un prost când cred că pot să duc totul singur.

Nael îl privi lung, neconvins pe deplin, dar glasul lui se înmuie.

– Nu duce nimic singur. Nu când sunt și eu aici.

Kaelion aproape că închise ochii sub lovitura acelor cuvinte. Dacă Nael ar fi știut ce spusese, dacă ar fi știut cât de adânc intrase acea frază în trecutul lor, poate că s-ar fi speriat de propria gură. Dar nu știa. Și tocmai de aceea Kaelion își coborî fruntea pe umărul lui, lăsându-se o clipă ținut, nu ca soț recunoscut, nu ca moștenitor întors, nu ca bărbat care își recuperase numele, ci ca Aren, omul pe care Nael îl cunoștea, omul pe care Nael îl putea primi fără teamă.

Agatha se apropiase încet, iar când Kaelion ridică privirea spre ea, în ochii lui se aflau toate cuvintele pe care nu avea voie să le spună în fața lui Nael: mulțumirea, cererea de iertare, recunoașterea, supunerea față de planul ei, rugămintea de a-l ajuta să nu distrugă prin grabă ceea ce abia fusese salvat prin răbdare.

El își ținu un braț în jurul lui Nael și, fără să-l elibereze, se întoarse spre Agatha. Vocea lui tremura, dar nu mai era vocea omului care se prăbușise în cameră. Era vocea bărbatului care înțelesese că noua lui luptă nu era să-și recupereze trecutul, ci să protejeze prezentul celui iubit.

– Doamnă Agatha… eu și Nael v-am adus multă tulburare astăzi. Nu știm încă toate lucrurile, poate nici nu trebuie să le știm pe toate deodată, dar casa aceasta ne-a primit cu o blândețe pe care n-am mai cunoscut-o demult. Dacă nu vă supără, dacă nu vi se pare prea mult, putem să vă spunem mamă?

Nael întoarse capul spre el, surprins, iar apoi privirea i se mută spre Agatha. În ochii lui apăru ceva fragil, ceva flămând, ceva ce nu avea legătură cu amintirea, ci cu nevoia simplă de a aparține cuiva, de a fi primit, de a nu mai trăi cu sentimentul că lumea îi putea muta oricând de pe un mal pe altul.

Agatha încremenise lovită de emoție. Pentru o clipă, bătrâna doamnă Serth, care rezistase disparițiilor, incendiilor, căutărilor, rapoartelor și așteptării, nu mai fu stăpâna plantației, ci doar o mamă care își vedea copiii întorși sub nume greșite, dar vii. Ochii i se umplură de lacrimi, iar ea întinse ambele brațe spre ei.

– Dragii mei, dacă acest cuvânt poate să vă țină aici fără teamă, atunci spuneți-mi mamă de câte ori aveți nevoie. Casa aceasta nu vă cere să acceptați totul astăzi. Vă cere doar să rămâneți.

Kaelion îl strânse pe Nael mai aproape, iar Nael, cuprins de emoția pe care nu o putea explica, își lăsă capul o clipă pe umărul lui. În spatele lor, Dan, Vernon și Blade Runner se opriră la marginea aleii, cu Sael în brațele căpitanului, iar copilul întinse mâinile spre cei doi bărbați din lumină. Blade Runner îl privi pe Kaelion ținându-l pe Nael cu acea dragoste stăpânită, uriașă, disciplinată de frică și de grijă, și înțelese atunci, mai bine decât înainte, că unele iubiri nu se întorceau prin izbucniri, ci prin puterea teribilă de a tăcea exact atunci când inima voia să strige.

Kaelion, cu fața ascunsă din nou în părul lui Nael, își spuse în sinea lui, ca pe un jurământ pe care nimeni nu trebuia să-l audă încă, că va fi Aren atât timp cât Nael va avea nevoie de Aren, că va păstra numele Aenon în adâncul pieptului până când omul iubit va putea să-l primească fără să se destrame și că, dacă iubirea lor fusese cândva destul de puternică pentru a supraviețui fluviului, atunci va fi destul de răbdătoare pentru a supraviețui adevărului.