Anemone în iarnă-Epilog

https://youtu.be/z9Gdy8MbZ8k?si=D5CPhas7GJEmhn2Z

Doi ani mai târziu

Povestea autoarei

M-am întors pe plantație într-o dimineață în care lumina cobora peste rândurile de camelii cu o blândețe pe care numai locurile vindecate o pot purta. Aerul mirosea a pământ cald, a frunze umede și a flori deschise sub soare, iar potecile albe șerpuiau printre tufe până spre conac, spre sere și spre laboratorul ale cărui ferestre străluceau în depărtare. Mergeam încet, atingând din când în când câte o petală, cu sentimentul că mă întorceam într-o poveste pe care o cunoscusem cu inima înainte de a-i înțelege toate tainele.

Trecuseră doi ani de la seara în care parfumul fusese dezvăluit lumii, doi ani de când familia se adunase în alb în jurul flaconului de cristal, iar numele Anemone în iarnă devenise cunoscut dincolo de granițele plantației, purtat în orașe îndepărtate, în case elegante și în viețile unor oameni care poate că nu aflaseră niciodată povestea ascunsă în fiecare picătură. Pentru mine, parfumul rămăsese mereu același: urma unei iubiri care supraviețuise pierderii, întoarcerii și tuturor drumurilor pe care destinul le așezase între doi oameni.

L-am zărit mai întâi pe Aenon, aplecat asupra unui strat de camelii plantate la marginea aleii. Purta o cămașă deschisă la culoare, cu mânecile suflecate, iar părul îi cădea peste frunte în timp ce îi arăta lui Sael cum să atingă floarea fără să-i rănească petalele. Sael împlinise cinci ani și crescuse repede, devenind un copil curios, atent și plin de acea lumină pe care o întâlnești la cei care au fost iubiți din toate părțile. Avea întrebări despre fiecare insectă, fiecare frunză și fiecare sticluță din laborator, iar Aenon îi răspundea cu răbdare, de parcă nicio întrebare nu era prea mică pentru a merita un răspuns adevărat.

Amelia, aproape de trei ani, alerga printre rândurile de camelii cu panglicile desfăcute, strângând flori căzute într-un coș prea mare pentru brațele ei. Își pierdea mereu echilibrul, se ridica râzând și pornea din nou, convinsă că misiunea ei era cea mai importantă din întreaga plantație.

Kaelion o urmărea de aproape, purtând-o din când în când peste porțiunile mai noroioase ale potecii, deși ea protesta cu o seriozitate adorabilă și îi cerea să o lase să meargă singură. Îl priveam și vedeam în el aceeași forță care îl ținuse cândva în picioare în mijlocul pierderii, însă asprimea acelor zile se topise. Acum își petrecea diminețile între companie, familie și câmpuri, iar privirea lui îl căuta pe Aenon cu aceeași blândețe cu care florile se întorceau spre lumină.

Când Aenon își ridică ochii dintre camelii, Kaelion era deja aproape. Îi luă pământul de pe degete cu batista lui, îi spuse ceva ce eu nu auzeam, iar Aenon zâmbi și își sprijini pentru o clipă fruntea de umărul lui. Sael îi chemă imediat să vadă o omidă, Amelia își răsturnă coșul, iar liniștea tandră dintre ei se transformă într-o mică agitație de familie, cu râsete, pași grăbiți și petale risipite pe alee.

Mai departe, lângă casa acoperită de iederă, Dan și Vernon pregăteau masa pentru prânz, deși era limpede că Vernon muta farfuriile numai pentru că Dan îi spunea unde să le așeze. Între ei se afla Adame, în vârstă de doi ani, așezat într-un scaun mic de lemn și preocupat să strivească o căpșună între degete. Avea obrajii rumeni, părul moale și expresia profund mulțumită a unui copil care știa că fiecare om din jurul lui se va grăbi să-i ofere tot ce dorește.

Dan se prefăcea sever când îi ștergea degetele, însă își ascundea cu greu surâsul, iar Vernon îl privea pe Adame cu o uimire care încă nu îl părăsise. După atâția ani în care viața îi învățase să amâne, să aștepte și să creadă că unele bucurii aparțin altora, copilul venise în casa lor și schimbase ritmul fiecărei zile. Diminețile începeau cu pași mici pe coridor, serile se încheiau cu povești spuse de două ori, iar între toate acestea, Dan și Vernon învățau o formă nouă de iubire, una care le cerea să fie răbdători, ridicoli, obosiți și fericiți în același timp.

Blade Runner apăru pe aleea principală cu Illona așezată pe umerii lui. Fetița avea șase ani, părul prins în două cozi și un râs atât de limpede, încât îi făcea pe toți să întoarcă capul. Fusese găsită într-un orfelinat din Shaka, într-o clădire veche cu ziduri albastre, unde așteptase luni întregi fără să știe că într-o zi un căpitan cu voce aspră și un doctor cu parfum de bujor aveau să intre pe ușă și să-i schimbe viața.

Blade Runner povestise tuturor că el o alesese pe Illona, însă doctorul Val spunea adevărul de fiecare dată când povestea ajungea la masă: Illona fusese cea care se apropiase de ei, îi apucase pe amândoi de mână și hotărâse, cu seriozitatea celor șase ani ai ei, că puteau fi părinții potriviți.

Val mergea lângă ei, ținând în brațe o păpușă, o pălărie și un buchet de flori pe care Illona i le încredințase una câte una. Îl privea pe Blade cu acel amestec de amuzament și tandrețe care devenise limbajul lor zilnic, iar căpitanul, care înfruntase furtuni, lupte și mări întregi fără să clipească, se opri imediat când fetița îi ceru să coboare, temându-se că o frunză i se prinsese în păr.

Casa lor era cea care fusese mai întâi a doctorului, cu ferestre largi spre câmpuri și cu o cameră vopsită în culoarea cerului de vară, aleasă de Illona. Blade Runner continua să plece uneori pe mare, însă călătoriile lui deveniseră mai scurte, iar întoarcerile aveau întotdeauna aceeași imagine: Illona alergând pe ponton, Val așteptând câțiva pași în urmă și căpitanul coborând de pe vas cu brațele deja deschise.

Agatha și soțul ei se retrăseseră pe plantație, într-o casă luminoasă aflată aproape de conac, cu verandă largă și vedere spre cele mai vechi rânduri de camelii. Spuneau tuturor că își doreau liniște, însă liniștea lor era plină de copii, mese de familie, vizite neanunțate și dispute despre cine urma să doarmă la ei în weekend.

Agatha își petrecea diminețile în grădină și după-amiezile alături de Amelia și Adame, iar soțul ei îl învăța pe Sael să joace șah, deși băiatul muta piesele după reguli inventate și câștiga aproape de fiecare dată. Illona îi aducea flori culese din locuri interzise, iar Agatha le așeza în vaze prețioase fără să-i spună vreodată că unele proveneau chiar din rondurile pe care grădinarii le păzeau cu cea mai mare grijă.

Am rămas o vreme sub umbra unei camelii bătrâne și i-am privit pe toți adunându-se în jurul mesei. Aenon venea cu Amelia în brațe, Kaelion îl ținea pe Sael de mână, Dan îl urmărea pe Adame, care încerca să ajungă la prăjituri, iar Vernon îi aducea scăunelul. Blade Runner o purta din nou pe Illona pe umeri, Val împărțea flori tuturor, iar Agatha îi chema să se așeze înainte ca mâncarea să se răcească.

În fața lor se întindeau rândurile de camelii, ordonate, luminoase și nesfârșite. Laboratorul lui Aenon strălucea printre copaci, conacul se ridica dincolo de alei, iar parfumul anemonelor purtat de vânt se amesteca cu cel al pâinii calde și al fructelor așezate pe masă.

Atunci am înțeles că aventura lor nu fusese niciodată numai despre memoria pierdută a lui Aenon și Kaelion, despre fuga din Tikrit, despre marea pe care Aren o străbătuse alături de Blade Runner sau despre familia care îi căutase fără să renunțe. Fusese o poveste despre felul în care oamenii se pot regăsi sub alte nume, despre iubirea care recunoaște ceea ce mintea uită, despre cei care ne devin părinți, frați, prieteni și salvatori fără să ne lege de ei același sânge.

Am mers alături de ei prin teamă, prin ierni, prin laboratoare mistuite, prin porturi și furtuni. I-am văzut pierzându-se și ridicându-se, ascunzându-și durerea și învățând, cu pași mici, să trăiască din nou. Am stat la marginea fiecărei încăperi, am ascultat fiecare mărturisire și am păstrat în mine fiecare lacrimă pe care ei au încercat să o ascundă.

Acum îi priveam printre camelii și simțeam că povestea își găsise locul firesc, acolo unde copiii alergau în jurul adulților, unde mesele se prelungeau până seara, iar florile continuau să se deschidă, indiferente la toate iernile care trecuseră peste ele.

Dar voi, cititorilor, ați fost și voi acolo.

Ați mers alături de Aenon atunci când nu își mai amintea cine era și alături de Kaelion când iubirea lui trebuia să aștepte fără să ceară nimic. Ați urcat pe puntea velierului cu Aren, ați ținut respirația în timpul furtunilor și ați rămas lângă Nael în nopțile în care singurătatea părea mai întinsă decât marea. Ați intrat în laborator, ați traversat plantația, ați plâns cu Agatha și ați zâmbit atunci când familia s-a așezat din nou în jurul aceleiași mese.

Poate că unele povești se încheie când ultima pagină este întoarsă, însă altele rămân în noi precum un parfum prins în țesătura unei haine dragi. Le purtăm fără să ne dăm seama, iar într-o zi, un miros de flori, o lumină așezată peste fereastră sau mâna cuiva apropiat ne aduce înapoi tot ceea ce am simțit.

De aceea, când veți întâlni o camelie înflorită în frig, opriți-vă o clipă și priviți-o. Poate că între petalele ei veți găsi ceva din curajul lui Aenon, din iubirea lui Kaelion, din loialitatea lui Blade Runner, din blândețea lui Val, din răbdarea lui Dan, din devotamentul lui Vernon și din speranța Agathei.

Și dacă într-o iarnă vi se va părea că v-ați pierdut drumul, amintiți-vă de ei și mergeți mai departe, fiindcă uneori inima cunoaște drumul spre casă chiar și atunci când toate celelalte lucruri au fost uitate.

Semnat: AnaLuBlou