Anemone în iarnă – vol 2 Capitolul 23

Sărută-mă până voi muri

Se iubiseră fără întrerupere timp de șapte zile. Nu mai știuseră nici când era zi, nici când era noapte, nici dacă le era foame sau sete. Rămăseseră lipiți unul de celălalt, iar Aren făcuse dragoste cu el iar și iar cu aceeași tandrețe, aceeași iubire și aceeași căldură care îi umplea pieptul de fericire.

Da…era fericit.

Omega lui îi aparținea acum în totalitate. Mușcătura de împerechere era încă proaspătă și răspândea în jur atât feromonii lui Nael, cât și pe cei ai lui Aren. Mirosul lor amestecat umplea camera cu o căldură aparte, profundă și liniștitoare.

În dimineața celei de-a șaptea zile, Nael deschise ochii și privi pentru câteva clipe în stânga și în dreapta, ușor dezorientat. Apoi îl văzu pe Aren și, pentru o fracțiune de secundă, se întrebă ce căuta lângă el.

Însă amintirile reveniră una câte una.

Căldurile, brațele lui Aren, săruturile, mușcătura.

Duse mâna la ceafă și atinse locul unde se afla noua lui marcă.

Se simțea bine, nespus de bine.

Aren era iubitul lui.

Era Alpha lui.

În clipa aceea își simți corpul diferit. Cunoștea acea senzație. Deși amintirile sarcinii lui cu Sael rămâneau ascunse undeva în ceață, instinctul îi șoptea adevărul cu o certitudine imposibil de ignorat.

Era aproape sigur că purta deja un al doilea copil.

Întinse mâna și mângâie fruntea lui Aren.

Alpha dormea încă. Cele șapte zile de rut îl epuizaseră complet.

În momentul în care degetele lui Nael îi atinseră pielea, Aren deschise ochii și îl privi.

Zâmbi cu un zâmbet larg, liniștit și fericit.

– Bună dimineața.

– Bună dimineața, răspunse Nael.

– Cum te simți? întrebă Aren, cu o urmă de îngrijorare în glas.

Nael continuă să zâmbească.

– Mă simt foarte bine. Foarte, foarte bine. Și sunt fericit.

Privirea îi coborî pentru o clipă spre marca de pe ceafă.

– Mi-ai dat marca ta.

Aren se apropie imediat, îl strânse în brațe și îi sărută amândoi obrajii.

– Era dorința mea cea mai mare.

Nael râse încet.

– Chiar cea mai mare?

– Chiar cea mai mare.

– Și care este a doua ta dorință?

Aren îl privi cu aceeași lumină în ochi.

– Mi-ar plăcea să avem un copil.

– Un băiat?

Aren clătină din cap.

– Nu. Avem deja un băiat. Îl avem pe Sael.

Nael clipi surprins.

– Atunci?

– Mi-ar plăcea o fată.

Surpriza de pe chipul lui Nael deveni un zâmbet cald.

Se așteptase la alt răspuns.

Crezuse că Aren își dorea un fiu, dar, pentru Aren, Sael chiar era deja fiul lui.

Copilul îl acceptase din prima clipă în care îl luase în brațe și fiecare zi petrecută împreună întărise legătura dintre ei.

Gândul acesta îi umplu pieptul lui Nael cu o recunoștință atât de puternică, încât simți cum i se umezesc ochii.

După câteva clipe de tăcere, ridică privirea.

– Dacă nu m-am îmbolnăvit după mușcătura ta… asta înseamnă că Alpha care m-a marcat prima dată este mort, nu-i așa?

Aren oftă încet.

– Așa se pare.

Îi cuprinse obrazul în palmă.

– Dar nu ești singur. Acum eu sunt Alpha tău și te voi iubi până când moartea ne va despărți.

Nael îl privi câteva secunde.

Apoi zâmbi.

– Atunci sărută-mă.

Aren se apropie.

– Sărută-mă până când voi muri.

În clipa în care auzi acele cuvinte, ceva tresări în mintea lui Aren.

Un fulger, o lumină violentă,  o noapte biciuită de ploaie.

Cerul întunecat.

Și undeva, foarte departe, printre perdele de apă și umbre neclare, o pereche de ochi care îl priveau cu aceeași iubire.

O pereche de buze care îi șopteau exact aceleași cuvinte.

– Sărută-mă până când voi muri.

Imaginea dispăru la fel de repede cum apăruse, lăsând în urma ei doar o durere surdă și un sentiment straniu, imposibil de explicat, ca și cum o parte din sufletul lui încerca cu disperare să-și amintească cine fusese cândva.

În momentul în care rutul și căldurile se terminară, Aren luase deja o decizie.

De fapt, hotărârea fusese luată cu multe săptămâni înainte, cumpărase chiar și verighetele.

Observase că Nael nu renunțase niciodată la inelul cu camelia gravată pe interior. Îl purta în fiecare zi și îl atingea uneori absent, de parcă acel obiect păstra o parte dintr-o viață pe care încă nu și-o putea aminti. Aren nu avea intenția să-i ceară vreodată să renunțe la el. Își dorea doar să-i ofere ceva nou. Ceva care să le aparțină doar lor.

Inelele erau simple, două verighete fine din aur alb, fără diamante, fără modele complicate, fără inscripții.

Tocmai acea simplitate îl costase o mică avere, însă nu îi păsa.

Pentru el erau perfecte.

Astăzi voia să-l ceară în căsătorie pe omul pe care îl iubea mai mult decât orice pe lume.

Dimineața îi găsi pe toți trei împreună.

Nael era odihnit și bine dispus, iar Sael se afla din nou între ei, ocupând centrul universului lor cu entuziasmul unui copil mic.

Stătea pe covorul din sufragerie și împingea o mașinuță colorată înainte și înapoi.

Din când în când o ridica spre Aren.

– Ta! Ta! Ta!

Aren râdea și aproba imediat.

Copilul se întorcea apoi spre Nael.

– Tati! Tati!

Și îi arăta aceeași mașinuță cu aceeași mândrie.

Lumina dimineții intra prin ferestre, cafeaua aburea în cești, iar feromonii lor se amestecau încă într-o aromă blândă de mare și sare.

Nael ungea tartine cu unt în timp ce Aren îl privea pe furiș.

Inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că se auzea în toată încăperea.

Nu plănuise nimic spectaculos.

Nu avea discursuri pregătite.

Nu rezervase restaurante elegante.

Voia doar să fie ei, așa cum erau în fiecare dimineață.

În timp ce Nael era atent la tartine, Aren scoase din buzunar o mică cutie albastră și o așeză discret lângă ceașca lui de cafea.

Nael nu observă imediat.

Terminase de uns ultima felie și tocmai voia să i-o întindă când privirea îi căzu asupra colțului cutiuței.

Se opri.

Puse tartina în fața lui Aren.

Împinse ceașca puțin într-o parte și rămase nemișcat.

Un zâmbet mic îi apăru în colțul buzelor.

Nu întrebă nimic, nu păru surprins, nu ceru explicații, doar întinse pur și simplu mâna și deschise cutia.

Cele două verighete se aflau acolo, liniștite, strălucind discret în lumina dimineții.

Pentru câteva secunde nu spuse nimic, doar le privi, apoi ridică ochii spre Aren.

În privirea lui exista o emoție atât de profundă încât Alpha simți cum i se strânge pieptul.

– Să înțeleg că îmi ceri să fiu al tău pentru totdeauna? întrebă Nael încet.

Aren înghiți în sec.

Toate cuvintele pregătite dispăruseră, toată încrederea lui dispăruse odată cu ele.

Se trezi râzând stânjenit.

-Până când moartea ne va despărți…

Nael continuă să-l privească.

Aren își trecu mâna prin păr.

– Și am emoții.

Omega izbucni într-un râs cald și sincer.

– Aren Roven are emoții?

– Foarte mari.

– De ce?

Aren întinse mâna peste masă și îi prinse degetele.

– Pentru că te iubesc atât de mult și mi-e teamă să nu spui nu.

Zâmbetul lui Nael tremură.

Ochii i se umplură de lacrimi.

– Prostule… șopti el.

Apoi luă una dintre verighete din cutie.

– Am traversat căldurile împreună. Mi-ai oferit marca ta. Mi-ai oferit viața ta. L-ai iubit pe Sael ca pe propriul tău copil și m-ai iubit pe mine chiar dacă nu știi cine sunt.

Lacrimile îi alunecară pe obraji.

– Cum aș putea să spun nu?

Aren simți cum lumea întreagă devine mai luminoasă.

– Deci…?

Nael râse printre lacrimi.

– Da, Aren. Da. Vreau să fiu soția ta.

În clipa următoare, Sael observă că ambii lui părinți plângeau și râdeau în același timp.

Ridică mașinuța deasupra capului și strigă cât îl ținură plămânii:

– Taaa! Tatiii!

În sufrageria aceea mică, înconjurați de mirosul cafelei și de lumina unei dimineți obișnuite, Aren avu impresia că primise tot ce își dorise vreodată de la viață.