Anemone în iarnă -vol 2 Capitolul 24

Soț și soție

Dimineața în care urmau să se căsătorească veni cu un cer senin și cu o lumină blândă care se revărsa peste port și peste casele adormite ale orașului.

Nael se trezi primul.

Pentru câteva clipe rămase întins în pat și privi liniștit chipul lui Aren.

Verigheta cu camelia continua să se afle pe degetul lui.

Lângă ea, pe noptieră, se afla noua verighetă din aur alb.

Zâmbi.

Viața lui fusese un șir de furtuni, de pierderi și de întrebări fără răspuns. Ea reîncepuse acum mai bine de un an și totul se derulase cu o viteză halucinantă. Parcă un fir al destinului îl ghidase ca să ajungă  la această finalitate.

Acum urma să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubea.

Se ridică încet pentru a nu-l trezi pe Aren și coborî în bucătărie.

Nu apucă să pregătească mare lucru.

La nici zece minute după aceea auzi pași grăbiți pe scări.

Sael.

Copilul apăru în prag cu părul ciufulit și cu mașinuța lui albastră strânsă în mână.

– Tati!

Nael îl luă imediat în brațe și îl sărută pe frunte.

– Bună dimineața, iubirea mea.

În scurt timp apăru și Aren.

Alpha încă părea adormit, însă emoțiile îi erau atât de evidente încât Nael începu să râdă.

– Ești palid.

– Nu sunt palid.

– Ba ești și încă foarte tare.

– Este lumina.

– Aren…chiar nu vrei să recunoști?

– Bine, poate am puține emoții.

Nael râse și mai tare.

Era pentru prima dată când îl vedea pe Aren mai speriat decât într-o furtună pe mare

…………….

Puțin înainte de ora stabilită, porniră spre primărie.

Sael era așezat pe bancheta din spate și povestea ceva foarte important mașinuței lui.

Când ajunseră, descoperiră că nu erau singuri.

În fața clădirii îi aștepta deja Taro  și Tara Daho împreună cu gemenii care, ca de obicei, se certau.

Îmbrăcat elegant, Taro ținea în brațe un buchet superb de flori albe.

– Nael.

Omega îi îmbrățișă imediat.

– Ați venit.

– Evident că am venit. Dacă lipseam, ne-am fi reproșat toată viața, spuse Tara râzând.

În acel moment o camionetă cunoscută opri lângă trotuar.

Din ea coborî Blade Runner.

Marinarul purta o cămașă albă și o jachetă bleumarin care părea să-l incomodeze teribil.

– Să nu îndrăznească nimeni să facă vreo fotografie.

Taro Daho izbucni în râs.

– Arăți foarte bine.

– Mai spune asta încă o dată și plec.

Aren coborî din mașină și îl privi câteva secunde.

Blade Runner observă imediat.

– Ce te uiți așa?

– Nu mă uitam, admiram.

-Pfff, lasă prostiile.

Pentru câteva clipe se priviră în tăcere.

Apoi bătrânul marinar îi puse mâna pe umăr.

– Sunt mândru de tine, băiete.

Aren se emoționă atât de tare încât nu reuși să răspundă imediat, doar încuviință din cap.

Pentru el, acele cuvinte valorau mai mult decât orice discurs.

Puțin după aceea sosi și familia lui Chao Fah.

Copiii coborâră primii și alergară imediat spre Sael.

În mai puțin de două minute, holul primăriei devenise un mic haos plin de râsete.

Chao Fah îl îmbrățișă pe Nael cu putere.

– Nu am fi lipsit pentru nimic în lume.

– Mulțumesc.

– Astăzi ești cel mai frumos Omega de aici.

Funcționara îi invită în sala de ceremonii.

Încăperea era mică, luminoasă și împodobită cu flori.

Aren și Nael se așezară unul lângă celălalt.

În spatele lor se aflau oamenii care îi văzuseră ridicându-se din nou dintr-un haos întunecat ce le distrusese prima viață. Și acum vedeau familia pe care și-o construiseră.

Funcționara începu ceremonia.

Vorbi despre respect, despre încredere, despre alegerea de a merge împreună prin viață.

La un moment dat se întoarse către Aren.

– Domnule Aren Roven, îl luați de soț pe domnul Nael Lethe și promiteți să îi fiți alături în toate zilele vieții dumneavoastră  până când moartea vă va despărți?

Aren nici măcar nu clipi.

-Da.

Răspunsul veni imediat, ferm, hotărât, plin de iubire.

Nael zâmbi.

Funcționara se întoarse apoi către el.

– Domnule Nael Lethe, îl luați de soț pe domnul Aren Roven și promiteți să îi fiți alături în toate zilele vieții dumneavoastră până când moartea vă va despărți?

Omega îl privi.

În ochii lui se adunaseră deja lacrimi.

– Da.

Vocea îi tremură.

– Din toată inima mea.

În spatele lor, Taro Daho își șterse discret ochii.

Chao Fah îl observă și începu să râdă.

Blade Runner privea în altă direcție, de parcă ar fi fost brusc foarte interesat de tavan.

Funcționara zâmbi.

– Verighetele, vă rog.

Aren luă prima verighetă.

Mâna îi tremura ușor în timp ce o așeză pe degetul lui Nael, apoi Nael făcu același lucru.

Aurul alb străluci discret în lumina dimineții.

-În baza autorității conferite de lege, vă declar căsătoriți.

Pentru câteva secunde se lăsă liniștea.

Apoi Sael bătu din palme cu toată puterea.

– Tata! Tati!

Toată sala izbucni în râs.

Copilul continuă să aplaude, convins că tocmai participase la cel mai grozav joc din lume.

Nael îl privi pe Aren, acesta îl privi pe Nael și fără să le mai pese de nimeni, se apropiară și se sărutară.

Era un sărut simplu, cald, dar plin de promisiuni.

Când se despărțiră, Chao Fah începu primul să aplaude.

Taro Daho îl urmă imediat.

Copiii se alăturară fără să știe de ce și în cele din urmă chiar și Blade Runner bătu de două ori din palme.

– Bun.

Toată lumea se întoarse spre el.

-Acum că ceremonia s-a terminat, cineva trebuie să rezolve problema cea mai importantă.

– Care? întrebă Aren.

Blade Runner îl luă pe Sael în brațe.

– Prăjiturile.

Sael ridică imediat mâinile.

– Da!

Râsetele umplură încăperea.

În timp ce ieșeau împreună din primărie, cu verighetele strălucind pe degete și cu copilul lor râzând în brațele celui care devenise familia lor de pe mare, Aren avu sentimentul că viața îi oferise exact locul în care trebuia să fie…un acasă…alături de Nael.

…………..

În dimineața aceea de început de martie, Ramanan ajunse la birou mai devreme decât de obicei.

Lumina blândă a începutului de zi pătrundea prin ferestrele înalte ale secției și cădea peste teancurile de dosare care îi ocupau biroul. Își așeză servieta pe masă și începu să răsfoiască documentele pe care urma să le predea generației mai tinere.

Mai avea doar câteva luni și urma să iasă la pensie.

Gândul îi aducea un zâmbet liniștit.

Nu era trist, dimpotrivă,se considera un om norocos.

Își crescuse copiii, își făcuse datoria față de uniformă, își servise orașul timp de zeci de ani.

Iar acum visa la dimineți liniștite, la pescuit, la ceai băut pe verandă și la nepoții care îi transformaseră bătrânețea într-o aventură mai frumoasă decât orice carieră.

Abia își așezase ochelarii pe nas când ușa biroului se deschise brusc.

Unul dintre subordonații lui intră aproape alergând.

-Domnule comandant!

– Ce s-a întâmplat?

– Domnule comandant, uitați ce am primit azi dimineață!

Tânărul îi întinse o foaie.

Ramanan o luă absent, însă după numai câteva secunde expresia de pe chipul lui se schimbă complet.

Ridică privirea, apoi se uită din nou la foaie, apoi încă o dată ca și cum nu era sigur că vede bine.

În cele din urmă se ridică brusc în picioare.

– Mă întorc mai târziu.

– Domnule comandant?

Dar Ramanan ieșise deja din birou.

…………..

Mai puțin de o oră mai târziu, mașina lui opri în parcarea spitalului.

Taro era plecat pe mare de aproape o săptămână, iar dintre toți oamenii în care avea încredere, Tara era singura cu care putea discuta despre ceea ce descoperise.

O găsi în pauza de prânz.

Medicul își scotea halatul și se pregătea să coboare spre cantină.

– Rama!

Fața i se lumină imediat.

–Ce surpriză plăcută!

Își luă geanta și se apropie de el.

– Vino să mănânci cu mine. Astăzi au pui la rotisor și am auzit că au făcut și un piure extraordinar.

Ramanan o privi câteva secunde.

Nu zâmbise și Tara observă imediat.

– Ce s-a întâmplat?

– Nu știu dacă vei mai avea poftă de mâncare după ce vei vedea asta.

Scoase încet afișul împăturit și îl întinse.

– Este un afiș de căutare.

Tara îl desfăcu și în clipa următoare încremeni.

Timp de câteva secunde nu reuși nici măcar să respire.

Fotografia ocupa aproape jumătate din pagină.

Doi bărbați se aflau într-o plantație de ceai Camelia sinensis.

Purtau pălării de paie și râdeau.

Soarele cădea peste frunzele verzi, iar în ochii lor exista o fericire atât de sinceră încât fotografia părea vie.

Părea o amintire furată dintr-o zi perfectă.

Sub imagine scria cu litere mari:

Sunt căutați:

KAELION SERTH

AENON SERTH

Dispăruți în apropierea orașului Tikrit acum un an și jumătate.

Mâinile Tarei începură să tremure.

Nu-și putea desprinde privirea de fotografie.

Bărbatul blond avea abdomenul rotunjit, probabil însărcinat în șase sau șapte luni.

Iar bărbatul brunet de lângă el îl privea…

Tara înghiți în sec.

Nu văzuse niciodată o asemenea privire.

Era iubire, nu afecțiune sau grijă, sau obișnuință.

Era …iubire, una curată, absolută, genul acela de iubire care face lumea să dispară, genul acela de iubire care transformă o singură persoană în întregul univers.

-Pe toți dracii… șopti ea.

Ramanan nu răspunse.

Nici el nu reușise să-și revină când văzuse fotografia.

– Nu-mi vine să cred…

Tara își trecu degetele peste marginea hârtiei.

– În viața lor trecută, Nael ți Aren au fost soț și soț.

Ramanan aprobă încet.

– Și nu orice fel de soți, privește fotografia, nu poți falsifica asemenea reflectări ale iubirii.

Tara simți un fior rece coborându-i pe șira spinării.

Viața fusese nemiloasă.

Îi despărțise, îi aruncase în necunoscut, le furase numele, le furase trecutul.

Și totuși…

Într-un mod aproape imposibil…îi adusese din nou împreună, sub alte nume, în alt oraș, în altă viață.

Era ceva care o emoționa până în adâncul sufletului.

– Și acum ce facem?

Ramanan trase un scaun și se așeză.

– Exact asta încerc să aflu.

Arătă spre colțul de jos al afișului.

– Există un număr de telefon.

– Da.

– Dar noi nu știm cine a pus anunțul.

Tara deveni serioasă.

– Te gândești la același lucru ca mine?

– Da.

Dacă persoana care îi caută este aceeași persoană care a încercat să-l omoare pe Nael?

Dacă este omul care l-a aruncat de pe faleză?

Dacă este criminalul cel care a trimus afișul?

Tăcerea deveni apăsătoare.

În cele din urmă Tara împături cu grijă afișul.

– Cum se numește persoana de contact?

– Agatha Serth.

– O femeie…

– Da.

Tara rămase câteva clipe pe gânduri.

Apoi ridică privirea.

– Atunci o voi suna eu.

– Tu?

– Da.

Ramanan aprobă încet.

– Și ce-i vei spune?

– Adevărul, dar parțial.

Îi voi spune că este posibil să dețin informații despre persoanele pe care le caută.

Dar nu-i voi spune unde sunt.

Nu-i voi spune cum se numesc acum.

Nu-i voi spune nimic important, nu încă.

Ramanan zâmbi ușor.

Exact la asta se gândise și el.

– Și cum vei decide dacă poate fi de încredere?

– Simplu. O voi asculta.Vreau să-mi vorbească despre ei, despre cine sunt, despre legătura pe care o are cu ei, despre motivul pentru care îi caută.

Și mai ales…

Tara coborî privirea spre fotografie.

– Vreau să aud iubirea și durerea din vocea ei.Pentru că oamenii pot minți despre orice, dar iubirea adevărată este aproape imposibil de falsificat.

Ramanan rămase câteva secunde tăcut.

Apoi aprobă.

– Ai dreptate.

Tara atinse din nou chipurile celor doi bărbați din fotografie.

– Până atunci…pentru mine sunt Nael și Aren.

Așa i-am cunoscut, așa îi voi striga.

Și sincer…

Un zâmbet cald îi apăru pe chip.

– Nu sunt sigură că-mi doresc să-i văd plecând vreodată de aici.

Ramanan privi pe fereastră către cerul limpede de deasupra oceanului.

Nici el nu era sigur că își dorea asta.

Pentru că undeva, într-o casă mică de lângă mare, două suflete care se pierduseră cândva se regăsiseră.

Uneori, după o viață întreagă petrecută printre crime, tragedii și despărțiri, chiar și un polițist bătrân avea nevoie să creadă că miracolele există.

–Nu, Tara, eu voi fi cel care va vorbi cu ea.

SFÂRȘITUL VOLUMULUI 2