Surprize
Dimineața avea o lumină limpede, aproape solemnă, ca și cum întreaga casă Serth ar fi știut că ziua aceea avea să așeze o nouă piatră la temelia vieții lor. Agatha, care coborâse prima în hol, purtând o rochie de culoarea mierii palide și o broșă veche în formă de camelie, își privi fiul și ginerele cu acea expresie tulburată pe care numai mamele o au atunci când bucuria le sperie prin mărimea ei. Nael era mai tăcut decât de obicei, cu o mână sprijinită pe brațul lui Kaelion și cu obrajii încă atinși de paloarea oboselii care îl urmărise în ultimele săptămâni. Kaelion, deși încerca să rămână calm, îl privea la fiecare câțiva pași ca pe o flacără pe care ar fi vrut să o apere cu amândouă mâinile de orice curent al lumii. Feromonii lui, în mod firesc disciplinați, aveau o căldură marină domolită, un miros fin de sare și piele încălzită de soare, iar anemonele lui Nael răspundeau cu o dulceață fragilă, strângându-se în jurul trupului său ca un voal viu.
Clinica se afla într-o clădire discretă, cu geamuri înalte, pereți crem și coridoare unde pașii se auzeau stinși pe covor. Medicul care îi primi, o femeie matură cu ochi atenți și gesturi sigure, o salută pe Agatha cu respectul datorat familiei Serth și îl privi pe Nael cu delicatețea unui om obișnuit să vadă spaima ascunsă în oboseală. Examenul se desfășură cu o grijă aproape ritualică, fără grabă, fără cuvinte inutile, cu explicații blânde, iar Kaelion rămase lângă Nael tot timpul, ținându-i mâna în palmele lui mari, în vreme ce Agatha aștepta pe scaunul de lângă perete, cu batista strânsă atât de tare încât dantela se adunase într-un mic nod alb. Când aparatul începu să proiecteze umbre vii pe ecran, Nael își ținu respirația, iar Kaelion simți cum inima i se ridică până în gât, fiindcă acolo, în lumina aceea cenușie, se afla răspunsul pe care trupul lui Nael îl purtase în tăcere, ca pe o scrisoare sigilată de propriul sânge.
Medicul zâmbi încet, apoi își întoarse privirea către ei, cu expresia aceea caldă care schimbă aerul unei încăperi înainte ca vestea să fie rostită.
–Domnule Serth, domnule Nael, cauza oboselii este limpede acum; sarcina are aproximativ trei luni, evoluția arată bine, dar deocamdată sexul copilului se păstrează ascuns, fiindcă micuțul are deja felul lui de a se feri de curiozitatea adulților.
Pentru o clipă, lumea se opri între respirația lui Nael și strânsoarea mâinii lui Kaelion, apoi Alpha își plecă fruntea peste degetele soției sale și râse foarte încet, cu un sunet sfâșiat de fericire. Râsul care părea să vină dintr-o viață îngropată și scoasă la suprafață cu tot cu lumină. Agatha își duse batista la gură, ochii i se umplură de lacrimi, iar Nael, amețit de veste și de emoția care urca în el precum mareea, se uită spre ecran cu o uimire tăcută. Trupul lui îi vorbise într-o limbă veche pe care sufletul o recunoștea înaintea memoriei.
Kaelion se apropie de chipul lui și îi atinse tâmpla cu buzele, iar glasul îi tremură într-un fel pe care foarte puțini oameni l-ar fi crezut posibil la moștenitorul Serth, la omul crescut pentru conducere, contracte și hotărâri reci.
– Nael, iubirea mea, ai purtat minunea aceasta prin toate zilele în care te-ai simțit slăbit și ai crezut că trupul tău cere odihnă, iar eu, care credeam că te veghez destul, abia acum înțeleg că am vegheat lângă două inimi.
Nael îl privi, cu genele umede și cu o lumină adâncă în ochi, apoi îi strânse mâna de parcă acolo găsea singurul lucru sigur dintr-o lume care se deschidea brusc sub pașii lui.
–Aren, eu simt bucuria ta înainte să o aud, o simt în feromonii tăi, în felul în care mă ții, în felul în care aerul din jurul nostru s-a făcut mai cald. Asta mă face să cred că, orice parte din mine ar lipsi încă din memorie, partea care te iubește a rămas întreagă.
După ce primiră recomandările, după ce Agatha puse întrebări despre alimentație, odihnă, controale și orice mic semn care ar fi trebuit urmărit, Kaelion ceru detalii cu o seriozitate de comandant care pregătea cea mai importantă apărare a vieții sale. Ieșiră din clinică într-o lumină mai puternică decât cea în care intraseră. Orașul părea același, cu mașini elegante, vitrine curate și oameni grăbiți pe trotuare. Pentru Kaelion fiecare clădire avea alt contur, fiecare fereastră părea să reflecte un viitor mai mare decât propria lui ambiție. Nael, sprijinit de el, păstra o mână peste abdomenul încă plat, fără gesturi teatrale, cu o sfială atât de dulce încât Agatha, așezată în față, își ascunse din nou lacrimile. Drumul spre companie fu străbătut cu o liniște vie. Kaelion îi vorbea din când în când despre tatăl său, despre etajul CEO, despre biroul care îl aștepta ca un tron părăsit. Nael asculta cu atenție, deși ochii lui se pierdeau uneori în oraș, ca și cum anumite linii, anumite fațade, anumite mirosuri de piele, hârtie și ploaie pe asfalt îi trezeau senzații fără nume.
Clădirea Serth se ridica în centrul districtului financiar, înaltă, luminoasă, construită din sticlă, piatră palidă și metal mat, cu sigla companiei gravată deasupra intrării principale asemenea unui blazon modern. În hol, recepționerele se ridicară aproape simultan când o văzură pe Agatha, iar câțiva angajați se opriră în mijlocul drumului, cu dosarele la piept și privirile lărgite, fiindcă familia pierdută intrase iar prin ușile companiei. Kaelion, chiar schimbat de absență, chiar purtând încă în ochi umbrele Teritoriilor, avea aceeași prezență care făcea aerul să se ordoneze în jurul lui. Nael simți murmurul, curiozitatea, emoția străină și se apropie instinctiv de Kaelion, iar Alpha își coborî mâna pe spatele lui cu o protecție atât de naturală încât Agatha, mergând alături de ei, ridică bărbia cu o mândrie liniștită.
Tatăl lui Kaelion îi aștepta în zona executivă, însă înainte de întâlnirea cu el trebuiau să urce spre etajul CEO, unde agenda, contractele, rapoartele și proiectele suspendate în absența lor fuseseră așezate pentru revizuire. Liftul privat îi primi într-o cabină largă, îmbrăcată în lemn închis, oglinzi fumurii și benzi fine de lumină, iar Agatha apăsă etajul treizeci și doi, în vreme ce Kaelion îl trase ușor pe Nael lângă el, ferindu-l de atingerea rece a peretelui metalic. La etajul trei, liftul se opri lin, ușile se deschiseră, iar în cabină intră un bărbat îmbrăcat impecabil, cu un dosar sub braț și cu expresia sigură a celor obișnuiți să treacă prin spațiile puterii fără a cere voie.
Tony Bond ridică ochii, îi cuprinse pe cei trei cu o privire scurtă și distantă, spuse un Bună ziua spre Agatha, apoi rămase o fracțiune de secundă cu atenția fixată asupra lui Kaelion. Chipul lui își pierdu culoarea atât de repede încât până și lumina liftului păru să devină mai albă pe obrajii lui. Ochii îi alunecară spre umerii lui Kaelion, spre linia maxilarului, spre postura aceea imposibil de confundat, iar memoria trupului îi recunoscu feromonii înainte ca mintea să îndrăznească să pună nume omului din fața lui. Crinii lui Tony izbucniră fără control, agresivi, reci, otrăvitori, năvălind în cabina liftului ca o seră spartă în care florile crescuseră pe venin și metal, iar mirosul lor ascuțit mușcă aerul, presându-se peste Nael cu o violență invizibilă, ca o mână pe gât.
Reacția lui Nael veni înaintea cuvântului, înaintea fricii, înaintea oricărei amintiri. Anemonele se revărsară din el într-un val adânc, marin, viu, cu tentacule parfumate de sare, apă rece și lumină subacvatică, înfășurând crinii, strângându-i, sufocându-le îndrăzneala până când cabina liftului deveni un câmp de luptă fără sunet. Florile lui Tony se chirciră sub presiunea aceea blândă numai în aparență. Nael ameți, sprijinindu-se de Kaelion și în clipa aceea Alpha își întoarse capul foarte încet. Privirea lui avea o răceală perfectă, tăioasă, de moștenitor Serth întors din mormânt cu numele, sângele și dreptul lui în palme.
-Domnule Bond, retrageți-vă feromonii, îmi agresează soția.
Cuvintele căzură în lift ca o sentință fără nevoie de strigăt. Tony își trase feromonii cu o mișcare haotică, aproape dureroasă, iar la etajul zece, când ușile se deschiseră, coborî prea repede, cu dosarul strâns la piept și cu respirația sfărâmată, de parcă spațiul acela elegant îl scuipase afară înainte să-l strivească. Pe coridor, departe de ochii lor, se opri lângă peretele de marmură și își lipi palma de acesta, simțindu-și pulsul bătând în gât, în tâmple, în stomac. Cum naiba supraviețuiseră cei doi, cum trecuseră prin foc, mare, dispariție și tăcere, cum se întorseseră exact acum, când toată arhitectura minciunii începuse să pară sigură, iar dacă își aminteau, dacă vorbeau, dacă numele lui ajungea în mâinile poliției, tot ce construise se putea prăbuși într-o singură dimineață. Furia îi încălzi sângele pe sub panică, iar frica, mai puternică decât ura, îi strânse gândurile într-o singură întrebare neagră: de ce nu-l interpelase?
În lift, Kaelion își trecu brațul în jurul lui Nael și îl ținu aproape, lăsând feromonii de liniștire să umple cabina cu o mare caldă, cu aer sărat, cu umbra protectoare a unei stânci la marginea apei. Agatha, palidă, își ridică privirea spre fiul ei, înțelegând prea bine că întâlnirea aceea fusese mai mult decât o coincidență stânjenitoare. Nael închise ochii o clipă, respirând greu, cu anemonele încă tremurând în jurul lui ca niște vietăți rănite și învingătoare.
–Respiră cu mine, Nael; aici ești în brațele mele, aici ești al meu, iar nimeni din clădirea aceasta, din orașul acesta sau din lumea aceasta întreagă va trece de mine până la tine.
Glasul lui Kaelion avea o tandrețe gravă, iar Nael îl ascultă, inspirând încet, urmându-i ritmul, lăsându-se ancorat de atingerea lui.
Când ajunseră la etajul CEO, secretariatul executiv se deschise în fața lor ca o sală de comandă, cu birouri impecabile, ecrane, flori albe în vase înalte și ferestre uriașe prin care orașul se vedea așezat sub compania Serth ca o hartă vie. Tatăl lui Kaelion îi întâmpină la intrarea în birou, iar când își văzu fiul, chipul i se schimbă într-un fel discret și profund, fără izbucniri, fără cuvinte mari, doar cu acea durere lungă care se transformă în recunoștință atunci când omul pierdut stă din nou în fața ta. Îl îmbrățișă pe Kaelion cu amândouă brațele, apoi își puse palmele pe umerii lui Nael și îl privi cu o blândețe părintească, tulburată de vestea primită deja prin privirea Agathei.
–Bine ați venit, copiii mei; compania poate aștepta câteva minute, fiindcă unele întoarceri merită întâmpinate înaintea oricărei agende.
Kaelion îi răspunse cu un zâmbet scurt, încă încărcat de emoția dimineții, apoi îl conduse pe Nael spre canapeaua din biroul său. Camera păstra ordinea celui care plecase într-o zi obișnuită și fusese smuls din propria viață, iar biroul masiv, dosarele, biblioteca de mostre, dulapurile climatizate pentru esențe și masa lungă de ședință păreau să-l aștepte cu răbdarea lucrurilor care cred în stăpânul lor. Nael se așeză, încă ușor amețit, iar Kaelion îngenunche lângă el o clipă, fără să îi pese că tatăl și mama lui îl vedeau, apoi îi luă mâinile și le încălzi între palmele sale.
– Spune-mi unde te doare amețeala, iubirea mea; în cap, în piept, în stomac, ori în locul acela fără nume unde feromonii străini au încercat să lase urmă?
Nael zâmbi slab, atins de felul în care Kaelion îi citea trupul ca pe o carte prețioasă.
– A fost ca un miros de flori puse într-o cameră închisă prea mult timp, Aren, frumoase la suprafață și grele pe dedesubt, iar anemonele mele au ieșit singure, ca și cum m-ar fi apărat înainte să înțeleg cine stătea lângă noi.
Agatha se așeză lângă el și îi atinse părul cu o duioșie reținută, iar tatăl lui Kaelion chemă apă, ceai cald și biscuiți fini cu migdale, apoi închise personal ușa biroului. Agenda începu abia după ce culoarea reveni în obrajii lui Nael, iar documentele fură desfăcute pe masa joasă, nu pe biroul rece, fiindcă nimeni din încăpere avea să-l oblige să stea drept, să poarte o mască sau să joace rolul unui director întors din absență. Kaelion trecu în revistă contractele cu o precizie uimitoare, întrebând despre furnizori, termene, piețele asiatice, loturile de esență de camelie și seria aniversară care fusese amânată cu doi ani, iar Agatha îl privea când pe el, când pe Nael, cu sentimentul că trecutul lor își găsea drum spre prezent prin gesturi mici, prin mirosuri, prin hârtie și sticlă.
Când ajunseră la parfumul început înaintea dispariției, Nael își ridică încet privirea. Pe masă se afla dosarul vechi, cu mostre păstrate în fiole sigilate și câteva note tehnice scrise de mâna lui Aenon. Pentru toți ceilalți, acel dosar era dovada unei cercetări întrerupte; pentru Kaelion era aproape o rană. Nael își trecu degetele peste marginea hârtiei, iar pe chipul lui apăru o concentrare atât de adâncă încât încăperea se liniști. Apoi scoase din mapa pe care o adusese cu el o schiță împăturită cu grijă și o așeză lângă desenul vechi al sticluței.
Pentru câteva clipe, nimeni nu respiră firesc.
Sticluța era aceeași. Aceeași linie curbată, același gât delicat, aceeași bază grea, aceeași impresie de anemonă închisă în sticlă transparentă, același capac inspirat dintr-o camelie abia desfăcută. Desenul făcut de Nael în Teritorii, fără memorie, fără acces la arhivele Serth, fără numele său adevărat, reproducea proiectul început de Aenon cu doi ani în urmă, ca și cum mâna lui ar fi urmat o amintire ascunsă sub piele.
Kaelion luă schița și o ținu între degete cu o grijă aproape dureroasă.
-Nael… aceasta este sticluța ta.
Nael îl privi, iar în ochii lui se amestecară mirarea și o tristețe fină, fiindcă înțelegea importanța momentului fără să poată ajunge încă la rădăcina lui.
–Am desenat-o într-o seară, după ce Sael adormise, iar în mintea mea era foarte limpede că parfumul acela avea nevoie de o sticlă făcută manual, cu greutate în palmă și cu transparență vie; în Tikrit există o sticlărie veche, mică, ascunsă pe o stradă unde miroase a nisip încins și fum curat, iar oamenii de acolo lucrează sticla ca pe o apă prinsă în foc. Acolo ar trebui făcută sticluța, Aren. Exact acolo.
Tatăl lui Kaelion își coborî privirea spre schițe, iar Agatha își duse mâna la piept. Kaelion însă rămase nemișcat, cu ochii fixați asupra lui Nael. Omul din fața lui purta în trupul lui copilul lor, purta în feromonii lui anemonele care îl apăraseră în lift, purta în mâna lui desenul vieții de dinainte și, chiar lipsit de amintiri, continua să cunoască drumul lucrurilor pe care le iubise. Era ca și cum memoria îi fusese luată din minte, dar sufletul refuzase să predea harta.
Nael își plecă fruntea, copleșit, iar Kaelion se așeză lângă el și îl cuprinse în brațe, lăsând feromonii să se aștearnă peste el ca o mare calmă după furtună
…………….
Tony Bond coborî de la etajul zece cu mersul unui om care reușea încă să pară stăpân pe sine doar pentru că panica, atunci când ajunge la o anumită intensitate, capătă forma unei rigidități aproape elegante. Dosarul îi rămăsese lipit de piept, degetele i se încleștaseră pe marginea cartonului, iar crinii lui, retrași cu brutalitate după porunca rece a lui Kaelion, fremătau sub piele ca niște flori otrăvite cărora li se tăiase lumina. Pe coridor, oamenii treceau pe lângă el cu saluturi prudente, iar Tony le răspundea printr-o mișcare scurtă a capului, însă niciun chip, nicio voce, niciun ecou al companiei nu ajungea cu adevărat până la el. În mintea lui se repeta aceeași imagine, iar și iar, ca o ușă deschisă spre prăpastie: Kaelion Serth stând în lift, viu, întreg, cu privirea aceea de stăpân întors în propria casă, iar lângă el Aenon, palid și frumos, cu anemonele revărsate într-un val de apă rece care îi sugrumase crinii înainte ca el să apuce să-și ascundă groaza.
Intră într-o sală de ședință goală fără să verifice dacă fusese rezervată, închise ușa în urma lui și rămase câteva clipe cu spatele lipit de lemn, respirând pe gură, cu fruntea umedă și cu privirea fixă. Orașul se vedea prin ferestre într-o lumină limpede, indiferentă, iar jos, mașinile se mișcau ordonat, oamenii traversau străzile, viața continua cu o cruzime liniștită, ca și cum întoarcerea celor doi morți ai familiei Serth era doar o întâmplare de dimineață, nu începutul sfârșitului pentru el. În piept, furia începu să se amestece cu frica, iar frica, în loc să-l facă prudent, îi hrăni o nevoie veche de a controla, de a acoperi, de a zdrobi orice mărturie înainte ca aceasta să primească glas.
Își aruncă dosarul pe masă, apoi își trecu ambele mâini prin păr, strângându-și tâmplele cu putere. Trăiau. Trăiau amândoi. Nu doar supraviețuiseră, ci se întorseseră sub numele Serth, purtând din nou acces la etajul CEO, la arhive, la contracte, la oameni, la acele bucăți de adevăr pe care el le îngropase cu grijă sub ani, funcții și aparențe. Aenon poate că nu-și amintea, dar trupul lui își amintea; anemonele lui își aminteau; mâna lui desenase iar sticluța, iar Tony simțea asta fără să fi văzut desenul, simțea prin felul în care Kaelion îl privise în lift că întoarcerea lor nu era o simplă recuperare de familie, ci un cuțit așezat încet pe gâtul celor care avuseseră legătură cu dispariția.
Telefonul îi vibră în buzunar și sunetul scurt îl făcu să tresară. Se uită la ecran, văzu numele unui colaborator din departamentul juridic, apoi respinse apelul cu o mișcare bruscă. Își deschise în schimb un canal privat de mesagerie, scrise două cuvinte, le șterse, apoi lăsă telefonul jos. Fiecare gest părea urmărit. Fiecare cameră de supraveghere din clădire i se părea întoarsă spre el. Fiecare angajat care trecea pe hol putea deveni, peste câteva zile, un martor care avea să spună că domnul Bond fusese palid, neliniștit, aproape bolnav în dimineața în care Kaelion și Aenon Serth se întorseseră la companie.
Se mișca. Nu cu pași mari, nu cu ordine strigate, nu cu izbucniri care ar fi atras atenția, ci printr-o succesiune de gesturi scurte, febrile, de om prins între dorința de a fugi și obligația de a rămâne până își salva pielea. Își deschise laptopul, intră în câteva fișiere vechi, apoi se opri înainte de a apăsa pe un folder arhivat, fiindcă orice acces putea fi urmărit. Închise laptopul. Îl deschise iar. Își umezi buzele. Se ridică. Se așeză. În sinea lui, toate soluțiile cuminți se spărgeau una câte una. Plecarea ar fi mirosit a vină. Tăcerea i-ar fi lăsat pe ceilalți să caute. O explicație ar fi fost ridicolă. O alianță putea deveni periculoasă. Un șantaj putea naște alt șantaj.
Rămânea ceea ce făcuse prima dată.
Gândul nu veni ca o propoziție, ci ca o umbră. La început îl împinse departe, din instinct, ca pe o insectă murdară ajunsă pe piele, apoi umbra se întoarse mai grea, mai coerentă, mai rece. Data trecută lumea îi crezuse morți. Data trecută durerea Agathei fusese atât de mare încât nimeni nu avusese forța să caute în direcția potrivită. Data trecută compania se ocupase de doliu, de succesiune, de stabilitate, de salvarea contractelor, iar Tony supraviețuise în mijlocul acelei dezordini pentru că știuse să pară util. Acum însă Kaelion se întorsese cu ochii vii, Agatha își recăpătase sângele, iar familia Serth avea să caute cu răbdarea celor care nu mai aveau nimic de pierdut.
Tony își ridică privirea spre propria reflecție din geamul întunecat al sălii. Arăta încă bine. Costumul îi stătea impecabil, cravata era perfect așezată, părul disciplinat, chipul încă suficient de nobil pentru a inspira încredere celor care nu-i simțeau crinii putreziți sub piele. Dar ochii îl trădau. Aveau strălucirea aceea umedă a omului care a ajuns prea departe ca să mai poată da înapoi fără să se prăbușească.
-Ați fi trebuit să fiți morți.
Rostise cuvintele în șoaptă, către geam, către oraș, către imaginea lui Kaelion din lift, iar după ce le auzi, nu se mai putu preface față de sine însuși că încă mai căuta o cale curată.
Telefonul vibră din nou. De data aceasta îl luă imediat și apelă un număr salvat sub un nume banal, unul dintre acele contacte fără identitate reală, păstrate pentru situații în care un om ca Tony nu voia urme directe între dorință și faptă. Apelul se conectă după câteva secunde, iar de cealaltă parte se auzi o respirație joasă, atentă. Tony privi ușa închisă, apoi coborî glasul până când cuvintele deveniră aproape parte din aerul rece al încăperii.
–Am nevoie de discreție absolută; două persoane s-au întors acolo unde nu trebuiau să se mai întoarcă, iar de data aceasta vreau ca problema să fie închisă înainte să devină anchetă.
Vocea de la capătul celălalt răspunse scurt, fără curiozitate, iar Tony ascultă cu maxilarul încordat. Nu rosti nume. Nu descrise locuri. Nu formulă instrucțiuni care să poată trăi mai târziu pe hârtie sau într-o înregistrare. Folosi limbajul murdar al oamenilor care cred că pot ascunde crima sub politețe, sub metafore, sub expresii care nu spun nimic și înseamnă tot. Când închise, sala păru mai goală, iar tăcerea căzu peste el nu ca o liniște, ci ca o semnătură.
La etajul CEO, Nael duse brusc mâna la piept. Kaelion se întoarse imediat spre el, iar anemonele din aerul biroului se strânseră într-o mișcare lentă, neliniștită.
– Ce este? întrebă el, fără să-și ridice glasul, însă toți cei din încăpere simțiră cum feromonii lui se așază instinctiv în jurul soției sale.
Nael clipi de câteva ori, încercând să dea formă senzației.
–Nu știu dacă este amintire sau numai trupul meu, dar pentru o clipă am simțit aceeași răceală ca în lift, doar că mai departe, ca o ușă închisă undeva în clădire; crinii lui nu au venit spre mine, dar s-au aprins.
Kaelion și Aenon supraviețuiseră unei morți pregătite pentru ei cu doi ani în urmă, iar Tony, în loc să se teamă destul încât să fugă, se temea atât de mult încât alesese să ucidă încă o dată.
Wow! Doua surprize .Una frumoasa cu sarcina lui Nael si una foarte urata cu Tony care vrea sa-i ucida din nou. Ar trebui ca Kaelion sa-si aduca aminte chipul criminalilor.Memoria lui Nael nu vine dar instinctele subconstiente sunt acolo.Multumesc.
Doua surprize una calda alta rece . Sper sa isi aminteasca Kaelion ca Tony a fost de fata la oribila incercare de asasinat si sa poata interveni la timp. A doua surpriza este frumoasa cu vestea unei noi sarcini a lui Nael. Multumesc.
Daaa, Tony nu se lasă…
Mulțumesc!❤️
❤️❤️❤️Era de așteptat ca Tony sa reacționeze violent .El a fost sigur ca cei doi erau morți, pentru el a fost un soc sa-i vadă în viata . Nu are cum sa se retragă știind ca poate fi expus oricând.
Mulțumesc frumos pentru postare. ❤️❤️❤️
Ce individ malefic este Tony! Se gândește din nou cum să scape de Kaelion și soția lui!
Sper sa fie prins de aceasta dată!
Mulțumesc!❤️
Așteptam momentul, nici măcar nu au apucat să se dezmeticească săracii, să își revină după toate prin câte au trecut, dràguțul Aenon este iar foarte vulnerabil și mintea bolnavà a lui Tony a pornit iar la atac. Nu știu dacă sentimentul avut de Nael o să aprindă vreun beculeț în mintea lui Kaelion, sper ca măcar bunul nostru căpitan de vas să îi poată proteja de viitorul pericol și în același timp să nu pățească și el ceva!
Blade Runner e tatăl lor adoptiv , asta spune totul