Anemone în iarnă -Vol2 Capitolul 2

Seara coborâse liniştită peste casa aşezată aproape de ţărm, iar ferestrele mari ale sufrageriei lăsau să pătrundă în interior lumina caldă a felinarelor aprinse de-a lungul aleii ude de ploaie. Din bucătărie venea miros de pâine coaptă şi supă de peşte cu ierburi marine, iar atmosfera aceea domestică, plină de sunete mici şi vii, părea atât de diferită de tensiunea rece a clinicii încât Tara simţea încă pe piele oboseala întregii zile.

La capătul mesei, gemenii care împliniseră 5 ani se priveau cu seriozitatea dramatică specifică vârstei lor, fiecare ţinând strâns în mână câte o linguriţă metalică ce devenise, în mod evident, armă de război.

– E a mea! strigă primul.

– Tu ai luat-o pe a mea primul! protestă celălalt imediat.

Înainte ca situaţia să poată fi salvată prin diplomaţie, ambele linguriţe se loviră violent una de alta cu un zgomot ascuţit care răsună prin întreaga sufragerie, iar câteva picături de supă zburară direct peste masă.

Taro ridică lent privirea din farfurie.

Tara închise ochii pentru o secundă lungă.

Apoi cei doi copii izbucniră simultan într-o încăierare dezorganizată, împingându-se cu o indignare autentică şi profundă.

– Ajunge, declară Tara cu voce calmă, însă suficient de fermă încât ambii să îngheţe instantaneu.

Se ridică de la masă şi îi separă cu experienţa clară a unui om care repetase scena aceea de sute de ori în ultimii ani, mutându-l pe unul dintre gemeni lângă ea şi pe celălalt lângă Taro.

– Negocierile diplomatice au eşuat iar, spuse Taro foarte grav înainte de a-şi duce liniştit paharul la gură.

Unul dintre copii îl privi ofensat.

– Chao a început.

Celălalt băiat se uită urât la el.

–Nu e adevărat tată, Fah a început. E un copil rău și neascultător.

-Nu e adevărat , nu eu am început , trântore.

– Desigur, răspunse Taro.

– În toate marile conflicte ale omenirii nimeni nu începe niciodată.

Tara îl privi obosită peste masă.

– Te rog să nu-i încurajezi.

Colţul gurii lui Taro se mişcă vag, aproape imperceptibil. El era fericit că băieții nu erau timizi.

Cina continuă apoi într-o linişte relativ paşnică, întreruptă doar de protestele ocazionale ale gemenilor şi de sunetul ploii iernatice care începea din nou să lovească uşor geamurile casei. După ce copiii terminară de mâncat şi fură trimişi în salon să-şi continue construcţia nesfârşită de corăbii de zahăr candel, Tara rămase câteva clipe tăcută, rotind absent lingura prin ceaşca de ceai fierbinte.

Taro observă imediat schimbarea expresiei ei. Veni și se așeză lângă ea îmbrățișându-i talia cu brațul musculos care dezmințea apropierea de 60 de ani.

– Te gândeşti la acel Omega de la clinică.

Tara ridică încet privirea spre el.

– Da.

Pentru câteva secunde, liniştea se aşternu din nou între ei, însă nu era o tăcere incomodă, ci aceea calmă a doi oameni care învăţaseră de mult să se citească fără explicaţii inutile.

– Şi-a pierdut complet memoria, spuse ea într-un final.

– Nu-şi aminteşte nici măcar propriul nume. Singurele lucruri pe care le mai păstrează sunt imaginea fluviului şi faptul că era însărcinat.

Taro îşi sprijini coatele pe masă şi o ascultă fără să o întrerupă.

– Cineva a încercat să-l omoare, continuă Tara încet.

–Corpul lui e plin de răni, datorate căderii în apă care nu are nimic accidental în ea. În plus…

Ea se opri o clipă, alegându-şi cu grijă cuvintele.

– Nu este un Omega obişnuit.

Privirea lui Taro deveni imediat mai atentă.

– De unde crezi că vine?

– Nu ştiu exact, însă accentul şi felul în care vorbeşte îmi amintesc de nord și de Shaka sau poate chiar de regiunile aflate mai sus de ea. Este extrem de cultivat, delicat în exprimare şi evident, pare crescut într-un mediu foarte educat. Chiar şi felul în care îşi controlează emoţiile spune multe despre originea lui.

Taro rămase tăcut câteva clipe.

– Şi copilul?

Pentru prima dată în acea seară, expresia Tarei se îmblânzi vizibil.

– Prematur, însă surprinzător de puternic. L-am numit Sael.

Taro repetă încet numele, aprobând aproape imperceptibil din cap.

– Iar pe el?

– Nael Lethe.

Ploaia continua să cadă liniştit dincolo de ferestre, iar Tara îşi coborî pentru câteva secunde privirea spre ceaşca de ceai.

– Nu are nimic, Taro. Nici acte, nici bani, nici familie, nici locuinţă. Dacă memoria nu îi revine rapid, omul acesta va ieşi din clinică direct într-o lume care nu îl recunoaşte în niciun fel.

Taro o privi lung fără să răspundă imediat, dar știa deja ce voia să-i spună Tara. Se apropie și-i sărută obrazul .

Tara îşi umezi uşor buzele înainte de a continua:

– Vreau să-l ajut.

Vocea ei deveni mai joasă.

– Ştiu că pare o nebunie, însă nu pot să-l las singur cu un nou-născut după tot ce a traversat.

Taro îşi sprijini spatele de scaun şi continuă să o privească în tăcere, iar Tara îl cunoştea suficient de bine încât să ştie că în mintea lui se desfăşurau deja zeci de calcule.

– Am nevoie să te ocupi de actele lui oficiale, continuă ea. Identitate nouă, înregistrări medicale, documente provizorii, tot ce este necesar pentru ca el şi copilul să existe legal până când aflăm cine sunt cu adevărat, dacă el va dori asta, bineînțeles.

Taro expiră lent.

– Tara, știi foarte bine că oricine aterizează în Teritorii, prin lege are o identitate nouă. Ştiu exact ce vrei să-mi ceri.

Privirea ei deveni foarte serioasă.

– Dar instinctul îmi spune că omul acesta a trecut prin ceva mult mai mare decât pare la prima vedere.

Taro rămase tăcut încă puţin, apoi întrebă calm:

– Şi unde vrei să stea?

Tara ridică încet ochii spre el.

– În anexă.

Pentru prima dată în acea seară, expresia lui Taro se schimbă vizibil.

Anexa.

Locul în care Tara însăşi trăise aproape cincisprezece ani.

Casa mică aflată în spatele proprietăţii, aproape de grădina cu ierburi marine şi de aleea care cobora spre mare.

Tara zâmbi foarte slab.

– Este liniştită, retrasă şi suficient de aproape încât să pot avea grijă de copil dacă apar probleme după externare.

Taro îşi coborî privirea câteva secunde, iar când reveni spre ea, expresia lui devenise mult mai calmă.

– Te-ai ataşat deja de ei.

Tara nu răspunse imediat.

Din salon se auziră ţipetele gemenilor care, aparent, transformaseră acum corăbiile într-o bătălie navală de proporţii.

Ea zâmbi obosit.

– Poate pentru că atunci când l-am văzut întins pe masa de operaţie, ud leoarcă şi ţinându-se încă de viaţă doar pentru copilul lui… am avut senzaţia că dacă îl pierdem, ceva foarte nedrept va rămâne pentru totdeauna neterminat pe lumea asta.

Taro o privi lung.

Apoi îşi întinse calm mâna după ceaşca de ceai.

– Mâine mă ocup de acte.

………………

A cincea zi după operaţie aduse peste clinică o lumină blândă de toamnă, iar marea care se vedea dincolo de ferestrele înalte părea mai liniştită decât în toate dimineţile precedente, de parcă însăşi furtuna care îl adusese pe Nael în Teritorii îşi pierduse în cele din urmă puterea. Salonul era scăldat într-o lumină albăstruie şi calmă, iar aerul mirosea discret a plante marine, antiseptic şi ceai fierbinte uitat pe măsuţa de lângă pat.

Nael stătea rezemat între perne, purtând încă hainele subţiri ale clinicii, și părul lui blond, tuns scurt după operaţia craniană, îi schimbase complet înfăţişarea. Liniile delicate ale feţei deveniseră mai vizibile acum, iar ochii aceia albaștri păreau şi mai mari pe chipul slăbit de febră, de durere şi de toate spaimele ultimelor zile.

Cicatricea din spatele urechii pulsa încă surd sub bandaj, însă în dimineaţa aceea mintea lui nu mai rămânea captivă durerii.

Uşa salonului se deschise lent.

Două asistente intrară împingând cu grijă incubatorul transparent, iar în urma lor apăru Tara, care îi urmărea atent reacţia.

În clipa aceea, ceva se schimbă complet în expresia lui Nael.

Respiraţia i se opri.

Ochii i se umplură instantaneu de lumină şi teamă deopotrivă, iar mâinile lui se strânseră atât de tare în cearşaf încât articulaţiile i se albiră.

Incubatorul fu aşezat încet lângă pat, iar sunetul regulat al aparatelor mici care monitorizau bebeluşul începu să umple liniştea salonului asemenea unei inimi fragile care învăţa încet să bată pentru lume.

Tara zâmbi slab.

– Sael a progresat foarte bine în ultimele zile şi poate rămâne acum împreună cu tine.

Nael nu răspunse imediat.

Privirea lui rămânea lipită de copil cu intensitate, de parcă mintea lui refuza încă să creadă că acea fiinţă mică exista cu adevărat.

Bebelușul dormea învelit într-o pătură albă extrem de fină, iar pielea lui avea nuanţa delicată a petalelor atinse de frigul dimineţii. Părul îi crescuse deja surprinzător de des pentru un prematur şi avea o culoare brună profundă, aproape catifelată sub lumina salonului, în timp ce genele lungi îi desenau umbre mici pe obrajii rotunzi şi moi.

Era atât de frumos…atât de viu, dar atât de mic încât Nael simţi cum ceva i se înfige violent în piept.

Tara deschise una dintre lateralele incubatorului şi îi vorbi blând:

– Poţi să-l atingi.

Nael ezită câteva secunde, iar emoţia care îi traversa chipul era atât de profundă încât până şi asistentele rămaseră tăcute. În cele din urmă, îşi apropie foarte încet mâna de copil, de parcă s-ar fi temut că simpla atingere ar putea distruge acea fiinţă fragilă.

Degetele lui atinseră uşor palma minusculă a lui Sael.

Iar copilul reacţionă imediat.

Degeţelele mici se închiseră instinctiv în jurul unuia dintre degetele lui Nael cu o forţă surprinzătoare pentru un trup atât de firav, iar ochii cenuşii ai bebeluşului se deschiseră lent sub lumina albăstruie a incubatorului.

Pentru o clipă, lumea întreagă păru să amuţească.

Nael îl privea fără să mai poată respira normal, iar în adâncul trupului său simţi deodată o vibraţie caldă şi dureroasă răspândindu-se lent dinspre glanda unde se afla marca.

Tresări uşor.

Mâna îi tremură.

Instinctul îi spuse imediat ce însemna acel lucru.

Marca reacţiona.

Undeva în lume exista acel Alpha care i-o oferise…tatăl copilului.

Gândul acela îi traversă mintea cu o forţă neaşteptată, iar ochii îi coborâră instinctiv spre Sael.

Oare trăia?

Oare îl căutase?

Oare căzuse şi el în fluviu în noaptea furtunii?

Murise?

Sau poate îl abandonase înainte ca toate acestea să se întâmple?

Nael închise pentru câteva clipe ochii și o tristeţe profundă îi umplu lent expresia.

Nu îşi amintea chipul acelui bărbat.

Nu îşi amintea vocea lui.

Nu îşi amintea nimic.

Doar vibraţia aceea caldă a mărcii şi instinctul sfâşietor care îi spunea că cineva existase cândva atât de aproape de sufletul lui încât trupul încă îl recunoştea.

Sael scoase un sunet mic şi somnoros, iar degetele lui continuară să se agaţe de mâna lui Nael cu o încredere absolută.

Omega deschise imediat ochii şi îl privi din nou.

Era atât de mic…dar atât de perfect.

Obrăjorii lui aveau o rotunjime delicată care îi dădea un aer aproape angelic, iar ochii aceia gri, atât de neobişnuiţi pentru un nou-născut, păreau deja plini de lumină rece, asemenea mării în dimineţile liniştite de iarnă. Mirosea…oh…mirosea a alge albastre…

Nael îşi apropie foarte încet fruntea de marginea incubatorului.

– Sael…

Numele îi părăsi buzele atât de încet încât păru mai degrabă o șoaptă.

Copilul mişcă uşor capul spre vocea lui.

În acel moment, Nael înţelese pentru prima dată adevărul crud şi simplu al noii sale vieţi.

Indiferent cine fuseseră înainte, indiferent ce îi aştepta dincolo de zidurile clinicii, acum rămăseseră doar ei doi.

Singuri pe lume.

Şi poate tocmai de aceea, pentru prima dată de la trezirea lui din întunericul fără memorie, Nael simţi că nu mai plutea în gol.