Autopsia unui monstru (2026)-Capitolul 10

Motto:

Te voi urmări în întuneric

Biroul lui Cassian Ward rămase învăluit într-o liniște apăsătoare după ultimele cuvinte ale lui Alexander. Ploaia continua să lovească geamurile înalte ale încăperii, iar luminile orașului se reflectau difuz peste pereții întunecați, peste dosarele împrăștiate pe masă și peste fotografiile victimelor care păreau acum și mai apăsătoare.
Pentru câteva secunde nimeni nu vorbi.
Cassian se ridică încet de la birou și făcu câțiva pași prin încăpere, în timp ce mâna lui trecea absent peste nasul încă ușor lovit de incidentul cu ușa. Privirea îi era pierdută undeva dincolo de pereții biroului, prinsă între gânduri, calcule și acel sentiment rece care îi apăsa pieptul încă din momentul în care văzuse subsolul plin de cadavre.
Toți îl urmăreau în tăcere.
Pentru că atunci când Cassian Ward începea să se plimbe astfel prin birou, însemna că mintea lui lucra deja cu câțiva pași înaintea tuturor.
În cele din urmă se opri lângă geamurile uriașe ale încăperii și vorbi fără să se întoarcă imediat spre ei.
– Primul pas este să vedem legătura dintre cadavre, spuse el calm.
Vocea lui joasă umplu biroul fără efort.
Cassian se întoarse lent către ceilalți, iar lumina orașului îi accentuă expresia rece și atentă.
–Alexander, dacă poți rămâne în zonă să ne ajuți este perfect.
Privirea lui se opri direct asupra fostului său partener.
Pentru o fracțiune de secundă, ceva straniu trecu între ei.
Ceva vechi.
Nespus.
Alexander însă doar aprobă tăcut, fără să forțeze nimic, fără ironii și fără acel sarcasm elegant pe care îl folosea de obicei când venea vorba despre Cassian.
Ryan fu primul care se ridică.
Își întinse absent spatele obosit și luă câteva dosare de pe măsuță.
Marcus îl imitǎ imediat, deși privirea lui continua să alunece rece spre Alexander din când în când.
Tensiunea dintre ei putea fi simțită aproape fizic.
Alexander observă asta, bineînțeles.
Observa tot.
Înainte să iasă, își mută scurt privirea spre Elian, care încă stătea nemișcat în scaunul lui, complet pierdut în propriile gânduri.
Ochii aurii ai tânărului erau fixați într-un punct invizibil de pe podea, iar expresia lui devenise atât de absentă încât părea că nici măcar nu mai auzea ce se întâmpla în jur.
Alexander îl privi câteva secunde în liniște.
Apoi ieși împreună cu Marcus și Ryan, iar ușa biroului se închise lent în urma lor.
Liniștea rămasă în încăpere deveni imediat mai grea.
Cassian îl privi atent pe Elian.
Foarte atent.
Îl cunoștea suficient după anul petrecut împreună încât să observe exact momentul în care mintea lui începea să alunece prea adânc într-un caz.
Și exact asta se întâmpla acum.
Elian continua să stea nemișcat în fotoliul de piele din fața biroului, cu coatele sprijinite pe genunchi și mâinile împreunate în față. Cearcănele întunecate îi accentuau și mai tare paloarea feței, iar oboseala îi apăsa umerii într-un mod aproape dureros de privit.
Însă ochii lui…ochii lui erau prea vii.
Prea treji.
Cassian expiră încet și se apropie de el.
În loc să se întoarcă la birou, trase scaunul liber de lângă Elian și se așeză acolo, suficient de aproape încât vocea lui să nu mai fie doar cea a comandantului diviziei.
Pentru câteva secunde nu spuse nimic.
Doar îl privi.
Apoi vorbi calm:
– Știu la ce te gândești acum.
Elian clipi foarte ușor și își ridică lent privirea spre el.
Cassian continuă fără grabă:
– Te-am observat… mereu ai aceeași privire când cazul ia o turnură neașteptată.
Un colț obosit al gurii lui Elian aproape că se mișcă.
Aproape.
– Ce privire? întrebă el încet.
Cassian îl privi direct în ochi.
– Cea în care devii obsesiv până ajungi la final.
Replica îl lovi mai puternic decât ar fi recunoscut vreodată.
Pentru că era adevărat.
Elian își coborî instinctiv privirea pentru o fracțiune de secundă, însă Cassian continuă înainte ca el să poată răspunde.
– Dar, Elian… cazul ăsta este departe de a fi finalizat și nu vreau să te împingi dincolo de limite pentru el.
Vocea lui devenise mai joasă acum.
Mai personală.
În birou nu se mai auzea nimic în afară de ploaia care lovea geamurile și bâzâitul slab al veiozei de pe birou.
Cassian îl privea atent.
Atât de atent încât Elian începu să se simtă aproape inconfortabil sub privirea aceea.
– Îți observ oboseala și te vreau viu la finalul cazului ăsta… nu mort din cauza epuizării.
Cuvintele rămaseră suspendate între ei câteva secunde lungi.
Elian își ridică încet privirea tulbure spre el.
Și pentru prima dată în ultimele ore părea sincer afectat.
Nu de caz.
De faptul că cineva observase.
Pentru că oamenii îl lăudau constant pentru inteligența lui, pentru rezultate, pentru mintea aceea imposibil de rapidă.
Dar foarte puțini observau cât îl consuma totul.
Cassian însă observa.
Întotdeauna observa.
Elian își umezi discret buzele înainte să vorbească.
– Nu sunt chiar atât de fragil.
Cassian își sprijini coatele de genunchi și îl privi fără să clipească.
– Nu am spus asta.
Liniște.
Elian își frecă absent mâinile una de alta.
– Pur și simplu… nu suport să îmi scape ceva.
Cassian aprobă foarte ușor din cap.
– Știu.
– Dacă Alexander are dreptate și omul ăsta ucide de ani întregi, atunci există victime pe care nu le-am văzut. Dosare ratate. Dispariții ignorate. Oameni care au murit și nimeni nu a înțeles ce li s-a întâmplat cu adevărat…
Vocea lui devenea tot mai prinsă în propriile gânduri cu fiecare propoziție.
Cassian îl urmărea atent.
– Și asta te enervează.
Elian râse foarte scurt pe nas, obosit.
– Mă face să vreau să mă întorc în toate arhivele din ultimii zece ani și să caut fiecare detaliu până găsesc începutul.
Cassian îl privi câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi murmură:
– Exact asta mă sperie.
Elian ridică ușor sprâncenele.
Cassian își lăsă capul puțin într-o parte și îl studia cu aceeași atenție calmă cu care analiza scenele crimelor.
– Pentru că ești suficient de încăpățânat încât chiar să faci asta fără să dormi trei zile.
Pentru prima dată în acea noapte, Elian zâmbi puțin mai clar.
Mic.
Obosit.
Dar real.
– Probabil.
Cassian oftă foarte discret și se ridică în picioare.
– Du-te acasă câteva ore.
Elian îl privi imediat.
– Șefu…
– Nu era o sugestie.
Tonul comandantului revenise calm și ferm, însă nu rece.
Doar suficient cât să nu îi lase loc să protesteze prea mult.
Elian îl privi lung câteva secunde.
Apoi oftă încet și își trecu mâna prin părul deja complet răvășit.
– Bine.
Cassian îl observă atent.
– Asta a fost prea rapid. Sigur te simți rău.
Elian pufni foarte slab.
– Sunt doar obosit.
– Exact. Și devii mai sarcastic când ești obosit.
– Și dumneavoastră deveniți mai protectiv.
Liniște.
Replica îi surprinse pe amândoi.
Replica lui Elian rămase suspendată între pereții biroului câteva secunde lungi, aproape apăsătoare, iar liniștea care urmă păru mai grea decât toate discuțiile din noaptea aceea.
Cassian îl privi fără să spună nimic.
Pentru o fracțiune de secundă, expresia lui calmă păru să se fisureze ușor, ca și cum replica tânărului legist atinsese ceva ce nu voia să recunoască nici măcar față de el însuși.
În schimb, Elian nu mai adăugă nimic.
Își coborî doar privirea, își luă dosarul de pe marginea mesei și se ridică lent din scaun. Oboseala îi apăsa fiecare mișcare acum, iar sub lumina caldă a biroului părea și mai slab, și mai consumat decât cu câteva ore înainte.
– Noapte bună, șefu’, murmură el încet.
Cassian îl urmări atent.
– Morel.
Elian se opri cu mâna pe clanță și își întoarse puțin capul spre el.
Cassian ezită foarte scurt.
Atât de scurt încât altcineva probabil nici nu ar fi observat.
–Dormi măcar câteva ore.
Vocea lui era mai joasă acum.
Mai puțin comandant.
Mai mult… om.
Elian îl privi câteva secunde în liniște.
Apoi aprobă vag din cap și ieși fără alte cuvinte, lăsând în urmă biroul întunecat și pe Cassian singur cu propriile gânduri.
Ușa se închise lent.
Iar comandantul rămase nemișcat lângă birou, privind absent spre geamul pe care ploaia continua să alunece în dâre reci și întunecate.
Pentru prima dată după foarte mult timp, simțea că lucrurile începeau să îi scape de sub control.
Și nu era sigur dacă îl neliniștea mai tare criminalul…sau felul în care Elian începea să privească acest caz.