Autopsia unui monstru (2026)- Capitolul 8

Motto:

Spune-mi durerea ta și lasă-mă să fac din ea o simfonie.

Ploaia continua să cadă peste oraș într-un ritm lent și apăsător când duba neagră opri în fața unei clădiri înalte din centrul vechi al orașului. Nu era o zonă luxoasă, dar nici una săracă. Genul acela de clădire modernă care încerca disperat să pară elegantă prin marmură rece, lumini discrete și geamuri fumurii ce reflectau noaptea ca niște oglinzi întunecate.
Motorul se opri.
Pentru câteva secunde, Cassian Ward rămase nemișcat în interiorul vehiculului, cu mâinile sprijinite pe genunchi și privirea fixată asupra clădirii din fața lui.
Expresia îi era calmă.
Prea calmă. Însă în spatele acelei liniști controlate, mintea lui continua să ruleze aceleași imagini în cerc: subsolul plin de cadavre, tăieturile precise, mirosul greu al morții și vocea lui Elian spunând aproape absent:
„Se joacă cu noi.”
Cassian expiră lent și își ridică privirea spre etajele superioare ale clădirii.
Undeva acolo sus exista un răspuns.
Sau măcar o parte din el.
Deschise portiera și coborî.
Ploaia îi lovi imediat umerii paltonului negru, însă nici măcar nu păru să o observe. Pașii lui răsunară sec pe asfaltul ud în timp ce traversa trotuarul și intra în clădire.
Interiorul era liniștit.
Mult prea liniștit pentru ora aceea.
Recepția rămăsese goală, iar lumina caldă a holului contrasta ciudat cu noaptea întunecată de afară. Undeva, foarte slab, se auzea muzică de pian venind probabil dintr-un apartament îndepărtat.
Cassian se opri în fața liftului și apăsă butonul metalic.
Așteptă.
Privirea lui rămase fixă asupra ușilor lucioase în timp ce în mintea lui continuau să se lege firele cazului. Nici măcar acum nu reușea să scape de senzația aceea apăsătoare că ceva important le scăpase tuturor.
Un clinchet metalic sparse liniștea.
Ușile liftului se deschiseră lent.
Cassian intră fără grabă și apăsă butonul etajului doisprezece. Liftul porni imediat, urcând lin prin clădire, iar el rămase perfect drept în mijlocul cabinei, cu mâinile în buzunarele paltonului și ochii fixați asupra cifrelor roșii care se schimbau lent.
Clinchetul ușor al liftului răsună din nou. Ușile se deschiseră.
Cassian ieși pe holul lung și îngust al etajului, unde lumina discretă din pereți colora totul într-o nuanță aurie și obosită. Covorul gros îi absorbea aproape complet pașii, iar liniștea de acolo devenea aproape ireală după haosul ultimelor ore.
Începu să meargă încet.
Un apartament.
Altul.
Numere aurii fixate pe uși albe impecabile. Până când se opri.
Cifra aurie strălucea discret în lumina caldă a holului.
Cassian rămase câteva secunde nemișcat privind ușa aceea.
Apoi inspiră adânc.
Pentru prima dată în ultimele ore, expresia lui păru să se înăsprească foarte ușor. Nu de furie. Mai degrabă de ezitare.
Își ridică mâna și bătu ușor în ușă.
O dată.
Apoi încă o dată.
Din interior se auziră pași lenți.
Foarte lenți.
Clanța se mișcă.
Iar câteva secunde mai târziu ușa se deschise.
Bărbatul din prag rămase nemișcat când îl văzu. Șocul îi traversă chipul aproape instantaneu, chiar dacă încerca să îl ascundă.
Cassian îl privi înapoi fără să spună nimic.
Lumina caldă din apartament îi tăia chipul în umbre reci, iar ochii aceia gri-albăstrui păreau acum mai obosiți decât în mod normal.
Pentru câteva secunde, niciunul dintre ei nu vorbi.
Doar se priveau.
De parcă amândoi înțelegeau că întâlnirea aceea avea să schimbe ceva.
–Cass… șopti bărbatul aproape instinctiv în clipa în care îl recunoscu, iar acel nume, acel alint vechi pe care nimeni nu îl mai folosise de ani întregi, îl făcu pe Cassian să își încleșteze imediat maxilarul.
Pentru o fracțiune de secundă, expresia lui păru să se înăsprească.
Nu din furie.
Ci din cauza amintirii pe care vocea aceea o trezise fără avertisment.
Bărbatul observă imediat reacția, însă nu comentă nimic. Se dădu doar puțin într-o parte și deschise larg ușa apartamentului.
– Intră, spuse și îi făcu loc să intre.
Cassian păși în interior fără grabă, iar în clipa în care ușa se închise în urma lui, senzația aceea ciudată de familiaritate îl lovi aproape violent.
Cunoștea apartamentul acela mult prea bine.
Luminile calde ascunse în pereți, biblioteca imensă din lemn închis la culoare, canapeaua gri de lângă geamurile uriașe și mirosul slab de whisky scump și tutun fin care încă plutea în aer.
Totul era aproape identic. De parcă timpul refuzase să atingă locul acela.
Și poate tocmai asta îl deranja cel mai tare. Pentru că ei doi avuseseră un trecut.
Nu foarte îndepărtat, nu suficient de uitat.
Bărbatul închise ușa încet și îl privi câteva secunde în liniște. Purta o cămașă neagră desfăcută ușor la gât și pantaloni eleganți gri închis, iar părul castaniu îi cădea neglijent peste frunte într-un mod aproape enervant de perfect.
Avea același aer calm și rafinat pe care îl avusese întotdeauna.
Genul acela de bărbat care părea periculos chiar și când stătea complet nemișcat.
– Nu mă așteptam să te văd după atâta timp, spuse bărbatul.
Cassian se întoarse cu fața spre el, iar privirea lui redeveni imediat rece și controlată.
– Nu am venit aici în scopuri personale, spuse el ferm.
–Am venit pentru că am nevoie de mintea ta, rosti el serios iar bărbatul îl privi la fel de serios, rămase câteva secunde tăcut, studiindu-l atent.
Cassian observă imediat momentul în care expresia aceea ușor ironică dispăru complet de pe chipul lui.
– Îmi imaginez, spuse el rapid și se apropie de Cassian.
– Se întâmplă ceva destul de grav de ți-ai călcat pe orgoliu și ai venit la mine.
Tonul lui era calm, însă undeva sub acea voce elegantă exista și altceva.
Curiozitate.
Poate chiar îngrijorare.
Cassian își înăspri imediat expresia.
– Alexander, spuse ferm Cassian, ca un fel de mustrare.
Celălalt ridică ușor mâinile într-un gest aproape împăciuitor și expiră scurt pe nas.
– Ok, spuse Alexander și îi făcu semn spre scaunul din living.
Cassian îl urmă în tăcere până în încăperea largă luminată discret de lampadarele aurii. Afară, ploaia continua să lovească lent geamurile uriașe ale apartamentului, iar orașul părea foarte departe de liniștea aceea artificială dintre pereții lor.
– Ia loc spune-mi ce te aduce la ușa mea, spuse el și se așeză pe fotoliu din fața scaunului, așezându-se un picior peste altul într-o manieră destul de elegantă.
Cassian rămase câteva secunde în picioare înainte să se așeze și el. Își sprijini coatele de genunchi pentru o clipă, apoi își ridică privirea direct spre Alexander.
Nu avea energie pentru introduceri.
Nici pentru politețuri.
– Avem un criminal care se joacă cu noi, spuse Cassian direct fără nici o introducere.
Alexander nu îl întrerupse.
Doar îl asculta atent.
Foarte atent.
Cassian continuă, iar vocea lui deveni și mai joasă pe măsură ce imaginile acelei zile îi reveneau în minte.
– Am găsit un cadavru în docuri, despicat complet. Medicul nostru găsise o probă… o probă care ne-a indus în eroare dar am găsit alte zeci de cadavre în beciul celui pe care îl credeam inițial agresorul, acolo era inclus trupul său aproape descompus, relată Cassian totul iar Alexander doar îl ascultă tăcut.
Liniștea care urmă deveni apăsătoare.
Alexander își coborî lent privirea pentru câteva secunde, de parcă deja începea să construiască în minte imaginea completă a cazului.
Cassian îl privea fix.
Știa exact cât de periculoasă era mintea omului din fața lui.
Și tocmai de aceea venise acolo.
Pentru că Alexander fusese cândva unul dintre cei mai buni profilatori criminali pe care îi avusese divizia.
Până când dispăruse.
Până când ceva dintre ei se rupsese.
– Am nevoie de mintea ta….spuse Cassian după o scurtă tăcere.
Alexander își ridică încet privirea spre el.
Pentru o fracțiune de secundă, expresia lui deveni imposibil de citit.
Apoi se ridică în picioare.
– Am înțeles… șopti Alexander și se ridică în picioare.
– Îmi iau haina și mergem, vreau sa văd cadavrele și dosarele voastre, spuse el, își luă hainele și îi făcu semn lui Cassian spre ieșire.
Cassian îl urmări în tăcere.
Și undeva adânc în el, pentru prima dată după multe ore…
avusese senzația că poate nu mai erau complet în întuneric.
Cassian îi făcu semn scurt spre duba neagră parcată în fața clădirii, iar Alexander îl urmă fără să mai pună alte întrebări. Ploaia continua să cadă peste oraș într-un ritm lent și rece, transformând luminile străzilor în pete tremurătoare pe asfaltul ud.
Alexander deschise portiera mare a vehiculului și urcă primul în interior. Mirosul slab de piele umedă, cafea veche și metal rece îi lovi imediat simțurile. Câteva secunde mai târziu, Cassian intră și el, iar ușa grea se închise în urma lor cu un sunet sec.
Comandantul își mută imediat privirea spre șofer.
–La sediu, spuse ferm iar șoferul porni mașina.
Motorul vibra ușor sub ei în timp ce vehiculul se punea în mișcare și se pierdea printre străzile ude ale orașului. Drumul fu făcut aproape complet în liniște.
Alexander stătea rezemat de bancheta din spate, cu brațele încrucișate și privirea pierdută asupra luminilor care alunecau pe geamurile întunecate ale dubei. Nu îl presa cu întrebări. Nu încerca să umple tăcerea.
Îl cunoștea suficient pe Cassian ca să știe că, atunci când era atât de tăcut, mintea lui lucra deja obsesiv.
Iar Cassian continua să revadă aceleași imagini în cerc.
Subsolul.
Cadavrele.
Mesajul.
Și mai ales senzația aceea insuportabilă că criminalul era mereu cu un pas înaintea lor.
Când ajunseră la sediul diviziei, parcarea subterană era aproape goală. Doar câteva mașini ale agenților de noapte mai rămăseseră împrăștiate printre coloanele de beton, iar lumina fluorescentă colora totul într-o nuanță rece și obosită.
Cassian și Alexander coborâră din dubă și se îndreptară spre lifturile centrale. Pașii lor răsunau sec în liniștea parcării.
Cassian apăsă butonul liftului, însă exact în clipa aceea simți mirosul.
Tutun.
Își întoarse imediat privirea.
La câțiva metri distanță, rezemat de unul dintre zidurile de beton ale parcării, o siluetă subțire fuma absent în lumina slabă a neoanelor.
Elian.
Cassian îl privi câteva secunde în tăcere.
Apoi își mută privirea spre Alexander.
– Ia-o înainte, îi spuse lui Alexander, știi unde am biroul, spuse acesta iar Alexander intră în lift și apăsă butonul.
Ușile metalice se închiseră lent în fața lui, iar Cassian rămase singur în parcarea aproape pustie.
Se îndreptă fără grabă spre Elian.
Tânărul medic legist stătea cu umărul sprijinit de perete, ținând țigara între degete într-un mod absent, de parcă nici măcar nu realiza că fuma. Capul îi era ușor plecat, iar cearcănele întunecate de sub ochi păreau și mai adânci în lumina rece a parcării.
Nici măcar nu observase că Cassian se apropiase.
– Câte ai fumat azi?
Vocea joasă a comandantului sparse liniștea, însă Elian nu tresări și nici nu se întoarse imediat.
Știa prea bine cine era.
Elian coborî încet mâna și aruncă țigara pe cimentul umed, apoi o strivi absent cu vârful adidasului.
– Nu atât de multe pe cât merita ziua asta, șopti el și se întoarse spre Cassian care îl privea destul de atent.
Cassian observă imediat oboseala de pe chipul lui.
Ochii roșii.
Pielea palidă.
Maxilarul încordat de prea multe ore fără odihnă.
Și totuși, în privirea aceea aurie încă exista ceva viu. Ceva care continua să gândească fără oprire.
– Ești obosit, șopti Cassian într-o manieră care îi uimi pe amândoi.
Colțul gurii lui Elian se mișcă foarte vag.
– Trece, spuse rapid Elian… dar am terminat…
Cassian aprobă lent.
– Ce ați găsit? întrebă Cassian.
Elian își sprijini din nou umărul de perete și își trecu absent mâna prin părul răvășit.
Pentru câteva secunde păru că își caută cuvintele.
– Ceva ciudat…spuse Elian. Toți au antecedente, de parcă prin asta criminalul ne transmite un mesaj, spuse el absent.
Cassian își îngustă imediat privirea.
În mintea lui, piesele începeau deja să se miște.
– Ce mesaj? ,întrebă Cassian.
Elian expiră lent.
– Că… Nu știu… poate că îi pedepsește, șopti el… Este totul atât de ciudat. Dar am găsit ceva și mai straniu în stomacul lor.
Cassian se desprinse imediat de zid și îl privi atent.
– Ce anume?
Elian ridică lent privirea spre el.
Lumina albă a parcării îi făcea ochii să pară aproape aurii.
– Bilețele, nu în toți, dar am găsit bilete, în fiecare câte o literă.
Cassian se încruntă instantaneu.
– Câte o literă? , întrebă încruntat Cassian.
– Da… Eu și Victor le-am așezat la probe, spuse Elian.
Pentru o secundă, liniștea deveni apăsătoare între ei.
Cassian simțea deja acel gol rece care apărea de fiecare dată când înțelegea că aveau în față un criminal care nu ucidea la întâmplare.
Cineva care construia un joc.
Un mesaj.
Un spectacol.
Privirea lui deveni mai dură.
– Ce mesaj conțin? ,întrebă Cassian și privirea lui se aspri.
Elian îl privi câteva clipe fără să răspundă imediat, apoi rosti simplu:
– „Măcelarul“, spuse sec Elian.