BODYGUARD- Capitolul 19

Drumul înapoi de la reședința lui Alexei fusese învăluit în tăcere. În SUV-ul negru, motorul torcea jos, iar farurile spintecau noaptea ca două lame. Sin stătea nemișcat la volan, cu ochii fixați înainte, fără să rostească niciun cuvânt. Red, pe locul din dreapta, își aprinsese o țigară pe jumătate, dar nu fuma niciodată din ea; se consumase singură în scrumieră, ca un semn al unei nervozități mocnite. Niciunul nu simțea nevoia să vorbească,  întâlnirea cu Alexei își lăsase amprenta, iar fiecare dintre ei își mestecase în tăcere gândurile.

Când ajunseră la locația lor, liniștea deveni și mai densă. Clădirea se ridica între copaci, cu ferestrele întunecate, păzită de umbrele oamenilor lui Sin. Totul părea la locul lui, și totuși, aerul avea alt gust.

Sin ieși primul din mașină. Pașii lui grei scârțiră peste pietrișul ud și, în aceeași clipă, îi înțepeni privirea. O răceală îi străbătu șira spinării. Lumea părea neschimbată, dar ochii lui experimentați prinseră detaliul care spunea altceva: o vibrație, o respirație care nu aparținea naturii.

Își încruntă sprâncenele și își roti scurt privirea împrejur. Red coborâse la rândul lui, închizând portiera cu o mișcare aproape mută. Își dădu capul ușor pe spate și, cu coada ochiului, percepuse mișcarea. O siluetă fantomatică trecuse printre copacii pădurii din est, abia vizibilă, dar suficientă.

– Ai simțit și tu? murmură Red, vocea lui tăiată de frig și tensiune.

Sin îl privi scurt, fără să rostească nimic. Nu fu nevoie de cuvinte; între ei, hotărârile se citeau în gesturi.

Red o luase în față, corpul lui mare și agil topindu-se în umbre, apropiindu-se de marginea pădurii. Sin rămăse pe loc câteva clipe, urmărind traiectoria. Apoi își scoase arma de la brâu și, cu pași abia auziți, se strecură printre trunchiurile negre, intrând direct în pădure.

Frigul mușca aerul, iar crengile ude trosneau sub greutatea pașilor. Red îl zărise primul. O siluetă se mișca printre copaci, ferindu-se, încercând să-și facă loc prin întuneric. Nu era vreun animal, nici un rătăcit. Era cineva care știa prea bine să pășească în umbră.

– Hei! strigă Red și vocea lui spartă izbise noaptea ca un glonț.

Silueta se întorse brusc, cu un luciu metalic în mâna dreaptă. Un cuțit. Nu așteptă confruntarea; se aruncă direct spre Red.

Red îl întâmpină cu o forță rece. Se feri de prima lovitură, apoi îl împinse cu umărul, trântindu-l într-un copac. Omul se ridică imediat, cu mișcări repezi, aproape disperate. Cuțitul sări din nou, dar Red îi prinse încheietura, răsucind-o cu o brutalitate calculată. Lamele de oțel se izbiră de scoarța copacului, scânteind o clipă.

Lupta fu scurtă și grea. Omul încercă să-i dea un cot, dar Red îl blocă și îi dădu un genunchi în stomac. Respirația îi fu smulsă din plămâni. Cu gest sigur, Red îl răsturnă la pământ și îl apăsă cu genunchiul în piept. Cu mâinile antrenate, scoase o funie subțire din buzunar și îi legă încheieturile la spate, fără să lase timp de respiro.

Bărbatul se zbătu, dar forța lui Red îl făcu să pară doar un copil prins. Înjură într-o limbă aspră, cu accente estice, și încerca să scuipe sânge. Red nu reacționă, doar strânse mai tare nodul, până când mâinile îi rămaseră albe.

Când Sin apăru dintre copaci, scena era deja clară. Red îl trântise pe prizonier la picioarele lui, ca pe o ofrandă adusă unui judecător.

– L-am prins, spuse respirând greu, dar cu un zâmbet rece în colțul gurii.

– Era cu ochii pe clădire.

Sin își coborî privirea asupra informatorului. Un chip tânăr, cu ochi negri, reci și părul umed lipit pe frunte. Îl recunoscu. Nu numele, ci tiparul. Era unul dintre oamenii lui Alexei.

Sin își ridică arma și o lăsă să strălucească o clipă în lumina lunii.

– Alexei, și-a trimis câinele, rosti el rece.

Informatorul zâmbi strâmb, cu buza spartă și sângele curgându-i pe bărbie. Încercă să vorbească, dar Red îi dădu un șut scurt, reducându-l la tăcere.

Noaptea se lăsă din nou peste ei, dar acum pădurea nu mai era doar umbră. Era un câmp de război, cu o pradă prinsă și o promisiune de sânge.

Sin își întoarse privirea spre Red, apoi spre prizonier. Ochii lui erau lame reci, dar înăuntru mocnea ceva mai adânc: furia controlată.

– Îl ducem înăuntru, spuse grav.

– Avem întrebări la care va răspunde.

Red îl ridică fără efort, trăgându-l ca pe un sac greu și împreună pășiră spre clădire, lăsând pădurea să-și închidă din nou umbrele peste scena lor.

Sin și Red pășiră în clădire, iar frigul de afară rămase prins de umerii lor ca o manta grea. Red îl târa de brațe pe informatorul prins în pădure, mâinile legate la spate cu funia strânsă, pașii lui smulși și zgomotoși, ca ai unui animal hăituit.

În sala mare, Blade îl instruia pe Armis. Lovituri de baston de lemn loveau aerul, izbindu-se una de alta cu un sunet sec, iar transpirația curgea pe tâmplele lui Armis. Se mișca obosit, dar determinat. Își arcui corpul într-o nouă poziție când auzi pașii și zgomotul greu al trupului târât.

Privirea i se încruntă imediat. Când observă silueta legată, ochii lui Armis se întunecară, iar bastonul de lemn i se desprinse din mână și căzu pe podea cu un zgomot gol.

– Ce s-a întâmplat? întrebă cu glasul tăiat, aproape răgușit de oboseală și frustrare.

Sin nu clipi. Se opri în mijlocul camerei, postura lui rămânând aceeași: rece, controlată. Îi făcu semn din cap lui Red, fără să întoarcă privirea spre Armis.

– Nimic, rosti scurt.

– Ia-l de aici, ordonă.

Red apucă funia și trase informatorul mai departe, spre coridor, dar Armis făcu deja un pas înainte. Chipul lui ardea de furie.

– Sin, nu e momentul să mai ascunzi ceva de mine, îi reproșă.

– Am dreptul să aflu ce naiba se întâmplă în jurul meu!

Cuvintele lui se loviră de pereți și se sparseră în liniștea care urmă. Sin se întoarse încet spre el. Privirea lui nu avea violență, dar avea greutatea unei stânci.

– Armis, nu poți stăpâni adevărul, spuse el grav, ca o sentință.

Își mută pașii să plece, dar mâna lui Armis îi prinse încheietura. Mișcarea fu instinctivă, încărcată de o disperare reținută.

– Te rog, Sin… simt că totul e mai grav decât vrei să-mi arăți, spuse Armis, glasul lui spart între rugăminte și revoltă.

Ochii lui străluceau, umezi, ca și cum fiecare cuvânt îi era smuls din piept.

– Cristian mi-a trimis mesaj… mi-a spus să nu trec pe acasă o vreme. Tatăl meu… nu a venit niciodată să mă vadă.

Pauza îl sfârtecă. Cuvintele i se frânseră. Respiră greu, apoi lăsă fraza să se stingă în aer:

– Mă vrea ascuns?… Sau…

Vocea lui rămase suspendată, plină de un adevăr pe care nu avea curaj să-l rostească. Camera tăcu, chiar și Blade făcu un pas în spate, simțind că acel moment nu-i mai aparține.

Sin îl privi scurt. Ochii lui erau două fiare negre, dar ceva din ei se fisură. Îl văzuse pe Armis așa cum nu-l văzuse nimeni: în genunchi, în suflet, nu în trup. Și, fără să mai aștepte, făcu un pas înainte.

Mișcarea fu fulgerătoare. Își ridică mâinile și le așeză pe chipul lui Armis, strângându-l să-l forțeze să privească drept în ochii lui. Degetele lui erau reci, dar ferme, ca niște armuri.

– Ascultă-mă bine, spuse cu o intensitate care tăia aerul.

– Nimeni… nimeni nu va pune vreodată un deget pe tine. Niciodată.

Cuvintele se înfipseră în inima lui Armis ca niște lame fierbinți. Respirația i se frânse, lacrimile îi urcară și mai puternic, dar în ochii lui nu mai era doar teamă. Era și un început de credință.

Sin rămase aproape, atât de aproape încât răsuflarea lui caldă îi atinse fruntea. Între ei era doar o respirație, un gol mic care pulsa. Armis îl privi înapoi, pierdut între durere și protecție, între furia care îl ardea și liniștea care îi fuse promisă.

Pentru prima dată, Armis nu mai simțea doar umbra rece a unui bodyguard. Simțea o forță vie, o promisiune care-l ținea în viață, chiar și atunci când lumea întreagă părea să se prăbușească împotriva lui.

Liniștea care se lăsă în încăpere nu mai era apăsătoare. Era încărcată, vie, ca un curent nevăzut ce lega două lumi.

Sin își lăsă mâinile să coboare încet de pe fața lui, dar privirea rămase la fel de adâncă. Iar Armis, în ciuda fricii care îl sfâșia, își dădu seama că jurământul acela nu era doar o promisiune de protecție. Era o legătură care se năștea, în ciuda tuturor zidurilor.

Făcu un pas înainte, iar spațiul dintre ei dispăru ca și cum niciodată nu ar fi existat. Respirațiile li se amestecară, iar tăcerea deveni un jurământ nerostit. Buzele lui Armis se lipiră de ale lui Sin, abia atingându-le, ca o adiere fragilă, o promisiune ce spunea mai mult decât o mie de cuvinte.

Când se desprinse, privirea lui Armis rămase agățată de ochii lui Sin.

– Spune-mi…, șopti, implorarea lui topindu-se în aer.

Sin oftă adânc, închizând ochii. Glasul îi era frânt, un refuz care se lupta cu el însuși.

– Nu poți face asta… nu te poți apropia atât de mult de mine… nu mă poți săruta… nu…

Dar cuvintele i se stinseră brusc. Armis îl trase în brațele sale și buzele li se uniră din nou, de data aceasta mai sigur, mai doritor. Un sărut scurt, dar arzător, care îi lăsă fără aer. Când Armis dădu să se desprindă, Sin îl apucă brutal și îl trase înapoi, afundându-și gura în a lui, transformând sărutul într-o explozie de pasiune, adânc și devastator, plin de promisiuni și speranțe nerostite.

Trupurile lor se lipiră cu putere. Buzele li se mișcau rapid, înfometate, fiecare atingere era o confesiune. Mâinile lor rătăceau fără oprire, frământând, căutând, dorind să rețină în carne ceea ce inimile refuzau să lase liber.

Sin îl împinse cu forță până când spatele lui Armis se izbi de peretele rece, contrastul dur trezindu-le fiori. Trupul lui Sin se apăsă peste al lui Armis, cu o intensitate care îl zdrobea și în același timp îl făcea să se simtă viu.

Gemetele scăpate printre buze înlocuiră orice cuvânt. Pasiunea le frângea respirațiile, iar mâinile se mișcau febril, căutând fiecare contur, fiecare tresărire.

Sin se pierdea în dulceața gurii lui Armis, sorbindu-i fiecare suspin ca pe un antidot la propriile răni. Armis, la rândul lui, se pierdea în căldura brațelor lui Sin, simțind că în acea îmbrățișare nu mai exista trădare, teamă sau moarte, ci doar siguranță și un foc care nu mai putea fi stins.

În spatele lor se auzi un glas scurt, un sunet de gât uscat ce îndrăznea să tulbure clipa. Sin se opri, dar nu se îndepărtă. Buzele lui rămaseră aproape lipite de ale lui Armis, iar respirația lor se amesteca încă fierbinte.

Armis părea că abia se mai putea ține pe propriile picioare. Ochii îi erau încă închiși, ca și cum se temea că, dacă i-ar deschide, vraja s-ar rupe.

Sin întoarse doar capul, privirea lui tăioasă căutându-l pe cel ce îndrăznise să îi întrerupă.

– Scuze, șefu’… dar informatorul a murit, spuse Red, stânjenit, dar ferm.

Privirea lui Sin se întunecă. O încruntare adâncă îi brăzdă fruntea și se desprinse brusc de lângă Armis, ca și cum realitatea îi lovise cu putere.

Armis își deschise ochii la auzul acelei vești. Încă simțea urmele fierbinți ale sărutului, dar acum un alt fior, rece și ascuțit, îi străbătea sângele.

– Cum dracu’? întrebă el năucit, prins între tulburarea pasională și șocul noii informații.

Red își coborî privirea pentru o clipă, apoi ridică din nou ochii spre Sin, vorbind grav.

– Capsulă de cianură… A mușcat-o înainte să putem scoate ceva de la el.

Tăcerea care căzu în încăpere fu grea ca plumbul. Doar respirațiile încă sacadate ale lui Armis și Sin umpleau aerul.

Red adăugă, aproape șoptit, dar cu un subînțeles clar:

– A fost instruit… foarte bine. Cineva știa exact ce face.

Ochii lui Sin se îngustară, privirea deveni rece ca gheața.

– Red, vreau informații despre Mori și Takeda, rosti el pe un ton încet, dar tăios.

– Mai mult decât ceea ce avem. Tot. De la prima zi în care au venit pe lume și până azi. Vreau să știu cine sunt cu adevărat, cu cine au dormit, ce au mâncat, ce au pierdut și ce au câștigat. Fiecare fir, fiecare umbră, fiecare mișcare.

Glasul lui era stăpânit, dar dincolo de cuvinte mocnea o furie controlată, o promisiune de război.

Red încuviință cu un gest scurt.

– Am înțeles, șefu’.

Sin își trecu palma peste gură, ca și cum voia să șteargă urmele sărutului, dar degetele îi tremurau ușor. Își ridică din nou privirea spre Armis, doar pentru o clipă. În ochii băiatului încă ardea confuzia, dorința și durerea. Însă Sin se întoarse brusc, înăbușindu-și totul în interior.