BODYGUARD- Capitolul 21

Adevărul care se deschide

Sin se îndepărtă ușor de Armis, dar privirea i se agățase de chipul lui, de lacrimile care îi tăiau obrajii.

Fiecare picătură îl ardea și pe el, undeva adânc, în suflet.

– De ce m-am îndrăgostit de tine? șopti, aproape fără aer.

Își ridică mâinile și îi cuprinse fața, palmele lui fierbinți contrastând cu pielea rece a lui Armis. Cu degetele mari îi șterse lacrimile, lent, ca și cum ar fi vrut să le șteargă și din inimă.

– Ți-am mai spus asta, și o voi repeta până voi obosi… sau până vei înțelege tu, rosti încet, fiecare cuvânt fiind o promisiune.

– Nimeni nu se va atinge de tine.

Armis îl privea prin ceața lacrimilor. Ochii lui erau un amestec de teamă, durere și iubire.

Simțea cum sufletul îi ardea sub greutatea acelor cuvinte, dar tristețea nu-l părăsea.

Inspiră adânc, încercând să-și adune glasul.

– Imediat ce mama a murit… tata… el… s-a închis în el însuși. La nici o săptămână după… el…

Vocea i se frânse.

Inima îi bătea nebunește, iar mintea părea că abia atunci se deschidea,  derulând imagini, amintiri, detalii pe care le ignorase ani la rând.

Se îndepărtă brusc de Sin, iar sprâncenele acestuia se încruntară instinctiv.

– Dumnezeule…! șopti Armis, palid, cu o privire îngrozită.

– Ce este, Armis? întrebă Sin, apropiindu-se din nou, simțind tensiunea din aer.

Armis se întoarse spre el, ochii lui mari, înfocați.

– Sin… ai pozele celor doi? Mori și Takeda?

– Da… le avem. De ce?

– V-am auzit vorbind… unul dintre ei este blond, nu-i așa? întrebă Armis precipitat, cu respirația tăiată.

– Da, Takeda, de ce…

Dar Armis deja se mișca. Își smulse picioarele din loc și porni spre ușă.

– Armis! Ce se întâmplă?! strigă Sin, urmându-l.

Armis nu se opri. Ușa se izbi de perete, ecoul trecând pe coridorul lung și rece.

– Luca?! LUCA?! strigă din toate puterile, vocea lui tăiată de panică.

Pașii lui se auzeau din ce în ce mai grăbiți, reverberând pe podeaua metalică.

Sin îl urmă, simțind cum tot aerul din jur devenea mai dens.

În ochii lui Armis, spaima se amesteca cu o înțelegere dureroasă, o conexiune pe care nimeni nu o văzuse venind.

Luca ieși în grabă din camera lui, iar expresia lui se schimbase imediat ce îl văzu pe Armis.

Privirea îi tremura între îngrijorare și teamă.

– Ce este? Ce s-a întâmplat? întrebă rapid, apropiindu-se.

Pașii altora se auziră pe coridor. Din direcția opusă, ușa camerei de control se deschise brusc și apăru Ice, urmat de Red.

Amândoi păreau alertați, pregătiți pentru orice.

Armis se întoarse spre ei, dar privirea lui rămăsese fixată pe Luca. Respirația i se tăiase.

– Îți amintești perioada când a murit mama mea? întrebă, glasul tremurat, dar apăsat.

Luca clătină ușor din cap, confuz.

– Armis… de ce întrebi asta?

Armis făcu un pas spre el. Ochii lui erau umezi, dar limpezi, plini de o claritate dureroasă.

– Eu eram… destul de amețit în perioada aia, spuse cu o jenă amară.

– Drogurile… erau singura metodă prin care puteam suporta totul.

Își întoarse privirea spre Sin, care stătea la câțiva pași în spate, încruntat, cu brațele încrucișate.

– În apărarea mea, eram îndurerat de starea mamei mele, continuă Armis, glasul coborând până aproape de șoaptă.

– Nu vedeam limpede, nu înțelegeam ce se întâmpla în jur.

Sin nu spuse nimic. Privirea lui era grea, tăioasă, dar și plină de teamă teamă de ceea ce Armis era pe cale să-și amintească.

Red făcu un pas spre el, atent la reacția lui Luca, dar Ice îl opri discret cu o mână pe umăr.

Armis respiră adânc, aproape tremurând.

– Dar acum… îmi amintesc. Nu tot, dar destul.

Ochii lui se ridicară și se fixară în cei ai lui Luca.

– În noaptea aceea… cineva a fost în casă. Eu eram în camera mea, dar am auzit o voce. O voce de bărbat.

Pauză.

Aerul devenise dens, ca o apă în care nimeni nu mai îndrăznea să se miște.

Se apropie încă un pas. Luca făcu instinctiv un pas în spate.

Sin simți cum totul se strânge. Îl urmărea atent, gata să intervină.

Armis își ridică încet mâna, de parcă ar fi arătat spre o fantomă.

– Takeda. Era vocea lui Takeda… nu-i așa, Luca?

– Armis, eram la fel de amețit ca tine în acea seară, dar da. Îmi amintesc liniștea și apoi o discuție aprinsă între doi bărbați, spuse Luca privind spre peretele opus de parcă cerea ajutorul unor amintiri pierdute de la el.

– Înainte de moartea mamei… când medicii au descoperit boala, totul era perfect, șopti Armis.

Privirea lui rătăcea între Sin și Luca, căutând sprijin.

– Tata… tata era un soț bun. Un tată bun.

Se întoarse spre Luca, vocea lui tremurând ușor.

– Îți amintești de momentul când am aflat de boala mamei? Era un băiat care venea adesea la masa noastră din club…..

Luca încruntă sprâncenele, încercând să-și amintească.

-Miha?… Mi…

-Mișha, spuse Red din partea opusă a coridorului. Toți se întoarseră spre el.

Luca clipi, recunoscând numele.

– Da, exact. Mișha. Takeda se prezentase drept amic al tatălui tău, spuse sec, glasul lui trădând dezgustul.

– El îți furniza drogurile, Armis.

Un fior trecu prin sală.

Armis rămase tăcut o clipă, privirea pierdută.

– Da… spuse în cele din urmă, aproape șoptit.

– Dar pe el… pe el l-am văzut în casa noastră.

Tăcere.

– Și eu, adăugă Red, iar Sin își întoarse privirea brusc spre el.

Toți tăcură.

Armis începuse să se miște, pași scurți și nervoși pe podeaua rece. Se plimba ca un leu prins în cușcă, cu gândurile clocotind.

– Tata și mama aveau certuri… din ce în ce mai dese. Tata abia mai venea acasă, spuse printre dinți.

Se opri. Respirația îi era grea.

Ochii i se ridicară spre Sin.

– Trebuie să vorbim cu Cristian, spuse cu greutate.

– A fost perioada când a plecat definitiv de acasă.

Sin îl privi atent. Fața lui era impasibilă, dar privirea… ascundea un tumult. Își întoarse capul spre ușa întredeschisă a camerei de control.

Pe peretele interior, o porțiune dintr-o fotografie era vizibilă,  prinsă între zeci de dovezi, hărți și fire roșii.

Un colț de chip. O privire cunoscută.

Și zâmbetul blondului Mișa Takeda, lipit exact lângă o altă figură… una care îi tăie răsuflarea.

Sin făcu un pas, apoi altul. Împinse ușa până la capăt și rămase în prag, înlemnit.

Privirea lui se opri pe fotografia care trona pe perete, un cadru vechi, făcut cu ani în urmă, dintr-o vreme în care nimeni nu știa încă ce va urma.

– Gost, spuse Sin fără să-și ridice privirea de la fotografia lipită pe perete.

Gost se întoarse imediat spre el, simțind greutatea acelui ton.

Se apropie, cu pași apăsați, ținând în mână un dosar subțire, îngălbenit la margini.

– Am căutat tot ce se putea despre Takeda, Mori și Volkov, așa cum ai cerut, începu el, glasul calm, dar tăios.

Sin nu răspunse. Încă privea fotografia veche, parcă hipnotizat.

Gost se opri lângă el, iar lumina rece a neonului se reflectă în dosarul din mâna lui.

– Cel mai ciudat e Mori, continuă.

– A apărut din senin acum patru ani. Fără trecut, fără familie, fără nicio urmă înainte de acești patru ani. Nimic.

Înaintă spre panoul de investigație, unde hărți, fotografii și foi erau prinse cu acele subțiri de metal.

– Două companii uriașe pe numele lui, afaceri parca scoase din pământ. Legături directe la ambasadă, contacte politice și… două cluburi de noapte în Tokyo și Londra.

Gost întinse mâna și arătă o fotografie.

– Acesta este Mori cel de azi, spuse, arătând un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum negru cu croială perfectă. Privirea rece, tăioasă, părul închis, trăsături fine, dar dure.

Apoi ridică o altă imagine, mai veche, ușor deteriorată, prinsă pe colțul panoului.

– Și acesta este Mori de acum patru ani.

Sin făcu un pas mai aproape, privirea i se încruntă.

Fotografia arăta un bărbat zâmbind vag, în lumina caldă a unei străzi japoneze. Dar ceva era diferit. Parul era mai deschis, blond-cenușiu, privirea mai blândă, dar aceiași ochi.

Gost inspiră adânc.

– Daichi Mori e un pseudonim.

Red, Ice, Luca și Armis, care se adunaseră între timp în spatele lor, îl priveau fără să respire.

– M-am jucat puțin cu numele, cu înregistrările de la ambasadă și cu codurile fiscale. Am găsit o înregistrare veche, de acum opt ani. O coincidență prea perfectă ca să fie întâmplătoare, spuse Gost, în timp ce ridică fotografia la nivelul ochilor lui Sin.

– Mori nu există. Nu a existat niciodată.

Se numește Ryohei Daichi Saitō.

Cuvintele căzură grele în aer.

Sin clipi o singură dată, apoi privirea i se întunecă.

– Saitō… repetă el încet, aproape ca o rugăciune amară.

Gost încuviință.

– Fost diplomat la ambasada Japoniei din Moscova. Dispariție oficială acum patru ani, aceeași perioadă în care „Mori” apare din neant.

Ridică o altă filă din dosar.

– Avea legături cu Volkov, tranzacții ascunse, și o relație personală cu un membru din familia Takeda.

Red își mușcă buza, încordat.

– Asta explică tot, nu-i așa?

Sin nu răspunse. Mâinile lui se strânseră într-un pumn, iar ochii îi rămăseseră fixați pe chipul zâmbitor din fotografia de pe perete.

În spatele acelui zâmbet se ascundea totul, moarte, minciună și cheia trecutului.

Toți cei patru stăteau acum lângă Gost, care continua să vorbească fără să clipească.

Pe panoul cu dovezi, fotografiile, dosarele și liniile roșii desenate între ele păreau o rețea de minciuni, iar Gost le dezvăluia strat cu strat.

– Takeda e implicat până peste cap, spuse el, răsfoind câteva file.

– Trafic, spălare de bani, exporturi false. Dar nu e singurul.

Își ridică privirea.

– Și Volkov. Alexei Volkov are mâinile murdare până la coate.

Cuvintele căzură grele.

Armis își coborî încet ochii.

Pe măsură ce Gost vorbea, imaginea tatălui său, se destrăma. Un om pe care îl crezuse doar rece… acum devenea de-a dreptul corupt.

Privirea lui rămase pierdută, un gol care creștea în interiorul său.

Se sprijini de marginea mesei, încercând să respire.

În schimb, Sin nu se mișca.

Rămăsese pe loc, cu ochii blocați asupra unei singure fotografii. Privirea lui părea pierdută într-un abis pe care nimeni nu-l putea vedea.

Armis îl privi atent și se încruntă.

Era prima dată când îl vedea pe Sin în starea aceea. Părea paralizat.

– Sin? întrebă încet, iar vocea lui îl făcu pe bărbat să tresară.

Sin înghiți în sec.

Pentru prima dată, își simțea propriile mâini tremurând.

Aerul devenise ireal de tăcut. Apoi, glasul lui răsună, greu, frânt între șoc și durere:

– Saitō….este numele meu real.

Toți se întoarseră spre el.

Nimeni nu rostea nimic.

– Ryohei Daichi Saitō… este fratele meu mai mic, continuă Sin.

Tăcerea care căzu în încăpere era aproape dureroasă. Nici măcar monitoarele nu mai păreau să vibreze.

Red își coborî privirea. Ice făcu un pas înapoi. Gost rămase nemișcat, cu dosarul încă deschis în mână.

Armis îl privea fără să poată procesa.

– Ce… ce ai spus?

Sin nu mai adăugă nimic. Își trecu o mână peste gură, ca și cum ar fi vrut să oprească orice alt cuvânt să iasă, apoi se întoarse brusc și ieși din încăpere.

Pașii lui grei răsunară pe coridor, dispărând în tăcerea densă.

Armis îl urmă cu privirea până când silueta i se pierdu dincolo de colț.

Apoi se întoarse spre Gost, cu ochii mari, încă uimiți.

– Ce este? Îl cunoști? întrebă, glasul lui abia auzit, tremurat între teamă și neîncredere.

Gost oftă și închise dosarul încet, privindu-l cu o gravitate care spunea mai mult decât orice cuvânt.

Dar nu răspunse.