BODYGUARD- Capitolul 29

Baza respira a liniște  de când l-au adus pe American. Era obosit ca un drum fără asfalt: barbă de două zile, ochi tulburi, o valiză care părea ultima lui ancoră într-o mare străină. Gost îi lăsase un pahar cu apă pe masă, Ice îi verifica telefonul, Red trase storurile până la capăt. Sin intrase ultimul, ca un verdict. În camera albă, fără colțuri pentru minciuni, scaunul din fața Americanului rămăsese gol doar o clipă.

– Numele, spuse Sin, stând în picioare.

– Woallen, răspunse bărbatul, înghițind.

– Elias Woallen.

Sin nu notă nimic. Își fixă privirea pe deasupra paharului, acolo unde tremura, în reflex, o versiune mică a bărbatului.

– De unde vii, cu adevărat?

-Boston, murmură.

– Dar ultimii doi ani i-am făcut în Zürich. Contracte de logistică. Curierat. Nimic special.

– Nimic special, repetă Sin, fără inflexiuni.

– Apoi ai primit un bilețel, o ofertă, o promisiune. Cine?

Americanul privi spre ușă, sperând în altcineva, apoi înapoi la pahar. Degetele îi tremurau, nu ca un vinovat, ci ca un om care își dădea seama abia acum că fusese pion.

– Un bărbat. Blond, asiatic. A spus că are nevoie de discreție. Mi-a oferit bani să aduc „o scrisoare” în oraș, strict mâinilor potrivite. N-am întrebat prea multe. Niciodată nu întreb prea multe când plata vine în avans.

– Blondul, spuse Red încet din colț, rostuind imaginea care îl lovise și pe Sin la vila lui Alexei. Sin nu se întoarse; continuă.

– Ce scrisoare?

-… O fotografie, de fapt. Și două rânduri tipărite. Trimisă într-un plic cu instrucțiuni. „La ora X, în locul Y, aceasta ajunge la cine trebuie.” N-am livrat-o. M-ați luat voi din aeroport.

Gost se mișcă în spatele lui, ca un ceas care își reglează singur bătaia. Sin trase scaunul, se așeză. Când vorbi din nou, vocea lui nu era o lamă, ci un câmp magnetic.

– La cine trebuia să ajungă?

– La Alexei Volkov, spuse Americanul, clipind des.

– Nu direct. Printr-un intermediar: un avocat care frecventează clubul. Instrucțiunile spuneau că „domnul” trebuie să fie „asistat” să găsească plicul. Să creadă că l-a descoperit singur. Apoi să-l ducă acasă.

Sin simți cum aerul se strânge într-un nod. Gelul acela rece în care reacțiile își încetineau mișcarea.

– Ce era în fotografie?

Americanul ezită o secundă, apoi ridică umerii, ca un om care n-are nimic de apărat.

– Nu știu. Nu mi s-a dat voie să mă uit. Dar am înțeles intenția. Nu era o probă în instanță; era un chibrit. Să aprindă ceva în mintea unui soț.

Cristian, sprijinit discret de perete, își coborî privirea. Sin nu-l privi, dar îi simți tăcerea. Imaginea mamei lor veni și trecu ca o umbră prin cameră, apoi căzu înapoi în întunericul de unde venise.

– Și cele două rânduri? întrebă Sin.

– „Te-am avertizat.” Atât. Nimic altceva.

Gost ridică din sprânceană; Red schimbă greutatea pe celălalt picior. Sin își lăsă palmele pe masă, deschise.

– Când te-au contactat prima dată?

– Acum trei ani, răspunse Americanul.

– Mi-au testat livrări mici: un stick aici, un plic acolo.  Să mă împrietenesc cu persoane importante. Plăți exacte, mereu la timp. Apoi a venit asta. Mult mai mulți bani. Prea mulți ca să nu fiu curios. Prea mulți ca să refuz.

– Și numele lor?

– N-au dat nume. Doar reguli. Dar la un moment dat, bărbatul blond a vorbit cu cineva la telefon în japoneză. A răspuns cu; „Takeda”. O singură dată. Apoi a zâmbit și mi-a lăsat restul banilor.

Sin își închise pentru o clipă ochii. Văzu curba unui zâmbet de porțelan, un baston telescopic, un nume care se rostogolea ca un bolovan în vale. Când îi deschise, totul era la loc: masa, paharul, tremuratul.

– Ai știut că te urmăresc? Că te folosesc pentru crimele lor?

– Nu, spuse Americanul repede.

– Dar i-am simțit de câteva ori în spate. Ca o lumină în oglinda retrovizoare, prea constantă ca să fie întâmplare.

-De ce tu? întrebă Sin.

– Cred că sunt ușor de folosit, zâmbi amar.

– Om cu pașaport curat, conturi curate, o viață mică în care nimeni nu pune întrebări. M-au ales pentru că n-am legături. Pentru că sunt nimeni.

Sin îl privi lung. În ochii bărbatului nu era minciună, ci un gol. Un om prin care trecuseră curenți mari, fără ca el măcar să știe ce râu e acela.

– Bine, spuse Sin.

– O să rămâi aici o vreme. În siguranță. Vei povesti tot, cu ore, cu locuri, cu chipuri. Orice amănunt. Dacă minți, te vor doborî ei, nu eu. Dacă spui adevărul, vei ieși viu.

Americanul încuviință.

– Am ieșit viu din multe locuri, domnule. Aș  vrea să încerc să ies și acum.

Sin se ridică, iar scaunul scoase un sunet slab. Red ieși primul, deschizând ușa. Cristian rămase o secundă în urmă, privindu-l pe bărbat. Îi puse paharul mai aproape, apoi îl urmă.

Pe coridor, aerul era rece. Betonul păstra în el liniștea întrebărilor care nu mai aveau nevoie de voce. Red lăsă ușa să se închidă și rosti scurt:

– Ce crezi?

– Că a fost o unealtă, răspunse Sin.

-Un instrument pentru a turna mucegai pe creierul lui Alexei. Gelozia e cea mai ieftină armă și cea mai scumpă în consecințe. Mori și Takeda nu-l vor pe Alexei pentru că e puternic. Vor puterea lui. Vor să-i ia pământul de sub casă, punându-l să o dărâme singur.

Au mers câțiva pași în tăcere, până când Cristian cu glasul fără prefață, întrebă:

– Și întâlnirea cu Mori?

Sin se opri. Pe un panou, proiectate slab, erau rutele marcate cu carioca roșie. Cercul de ieri părea un halou corupt.

– Nu am crezut nimic din ce a ieșit din gura acelui șarpe, spuse.

– Vorbește ca să distragă. Ca să-mi bage îndoială în oase, ca să întind mâna greșit. Când te minte un profesionist, îți dă 80% adevăr și 20% otravă. Problema e că nu știi în care colț a pus-o.

– Crezi că e fratele tău? întrebă Red, încet, ca unul care nu voia să înfigă cuțitul, dar nici să-l evite.

Sin își trecu palmele pe muchia mesei. Nu răspunse imediat. Când o făcu, vocea îi era joasă, ca un tunel.

– Fratele meu a murit. Ce trăiește în el e o construcție. Poate că trupul e acela. Dar omul… nu. Omul care mi-a stat odată în dreapta nu s-ar fi așezat lângă Takeda. Nu și-ar fi tatuat o inimă falsă. Nu ar fi aruncat un copil într-o mașină de tocat doar ca să testeze o ipoteză.

Red își mușcă un colț de zâmbet.

– Șarpele, deci.

-Șarpele, confirmă Sin.

– Dar e bine. Știu cum mușcă. Știu cum stă la soare. Știu ce piele lasă în urmă când crește. Îl vom prinde de pielea nouă.

Gost apăru la capătul coridorului, ridicând din hârtie.

– Am decodat meta-ul din plicul Americanului, spuse.

– Hârtia vine dintr-o imprimerie din port. Proprietarul: o firmă de mâna a treia, controlată de un paravan care duce la o fundație… ghici? Valkov. Donator anonim: „Mori”.

Sin închise ochii o clipă, ca să lase piesele să cadă exact în locul lor.

– Mori a folosit banii lui Alexei ca să-i plătească propria paranoie, spuse.

– Elegant.

– Ce facem cu Americanul? întrebă Red.

– Îl ținem în viață, răspunse Sin.

– Un om viu e o piesă. Un mort e doar o statistică. Și-l vom folosi ca să-i scoatem din vizuină pe cei care trag sforile. În curând Alexei va afla că îl avem. Mori va știi cum să șoptească această veste.

Ajunseră în camera de control. Hărțile pâlpâiau, cu străzile ca venele unui oraș care se pregătea de febră. Sin își puse palma pe sticlă, urmărind din vârf de deget o rută care se închidea în port.

– Mori și Takeda urmăresc familia asta de mult, rosti.

– Nu pentru că Alexei ar fi avut putere. Ci pentru că voiau puterea lui. L-au făcut să creadă că încă e împărat, în timp ce îi vindeau cărămizile din temelie. Și acum, când castelul scârțâie, ne trimit nouă sunetele, să alergăm după ecouri.

Se întoarse spre Red, iar în privirea lui nu mai era doar foc: era claritate.

– O să ne dea încă un semn, Red. O să se joace iar. Răspunsul nostru trebuie să fie scurt, curat, fără ecou.

– Vrei capul sau piesele? întrebă Red.

– Vreau mâna, spuse Sin.

– Mâna care ține șnururile. Când o tai, restul cade singur.

Un moment de tăcere. Apoi Red zâmbi în felul lui aproape invizibil.

Pe monitor, o fotografie care surprinse fața lui Armis, abia un cadru, într-o sală laterală: un profil tânăr, cu o oboseală matură. Sin privi doar o secundă, suficient cât să-și amintească de ce războaiele chiar merită câștigate uneori. Apoi își luă ochii de la ecran.

– Pregătește-te, Red, spuse.

– Urmează runda în care nu mai așteptăm să ne caute.

Red încuviință.

– Și când șarpele iese la soare?

Sin își îndreptă umerii.

– Atunci îl luăm de gât. Și nu mai lăsăm piei în urmă. Acum va rog să mă scuzați, am o promisiune de ținut.

Coridorul lung era scăldat într-o lumină caldă, galbenă, care se prelingea leneș pe pereții din beton neted. Pașii lui Sin abia se auzeau, o umbră tăcută într-un spațiu ce părea adormit. Ținea mâinile în buzunarul pantalonilor negri, gândurile i se amestecau între ordine și amintiri. Voia doar să-l vadă, să se asigure că Armis este acolo, că totul era bine după ultimele zile tensionate. Și să își țină promisiunea față de el.

Dar când ajunse aproape de ușa lui, se opri.

Un glas tânăr, cald, îi răsuna dinăuntru, o lume întreagă de normalitate dincolo de pereții reci ai bazei.

– Haide, frate, nu e corect! se auzi vocea lui Rafe, undeva între râs și frustrare.

– Învață să pierzi, spuse Luca, cu acel ton superior, dar jucăuș, care îi făcea pe toți să râdă mereu.

Apoi… râsul.

Râsul acela.

Sin își lipi spatele de perete, închizând ochii. Nu voia să tulbure momentul, nici măcar cu propria respirație.

Râsul lui Armis era altfel. Nu era unul simplu, obișnuit. Era sincer, curat, ca o eliberare. Sunetul lui se rostogolea prin aer, sărind de pereți, de podea, pe suflet.

Pentru o clipă, Sin simți că tot aerul din încăpere se transformase într-o vibrație caldă care-l lovea direct în piept.

Un nod i se ridică în gât, strângându-l atât de tare încât abia înghiți.

Simți cum ochii i se înmoaie, iar o lacrimă, neașteptată și fierbinte, îi alunecă pe obrazul stâng.

Era pentru prima dată, de când îl cunoștea pe Armis, când îl auzea râzând așa.

Fără sarcasm.

Fără sfidare.

Fără durere ascunsă între dinți.

Un râs curat, plin de viață, ca al unui om care uitase pentru câteva clipe cât de grea poate fi lumea.

Sin își duse palma la piept, aproape instinctiv, acolo unde inima îi bătea tare, brutal, ca într-un ritm nou.

Fiecare bătaie era un jurământ.

Un jurământ rostit în tăcere.

“Pentru râsul ăsta… pentru clipa asta… o să lupt până la capăt. O să-mi dau viața dacă e nevoie, doar să nu-l mai aud tăcând așa cum l-am găsit prima dată.”

Pe ușă se auzi un zgomot ușor, un scârțâit, și Sin tresări. Luca râdea zgomotos, iar Armis îi răspundea cu o ironie jucăușă:

– Așa faci mereu, trișezi! Dacă pierzi, inventezi reguli noi!

– Nu trișez, doar sunt mai bun, spuse Luca, iar Rafe izbucni într-un hohot care făcu pereții să vibreze.

Sin zâmbi pentru prima dată în acea seară. Un zâmbet rar, abia vizibil, dar adevărat.

Și dacă cineva l-ar fi întrebat ce e iubirea, probabil ar fi spus: E sunetul ăsta.

Sunetul unui băiat care râde după ce lumea a încercat să-l frângă.

Sin făcu un pas înapoi, își trecu mâna peste ochi, ștergându-și lacrima, apoi o lăsă să-i cadă în buzunar, odată cu palma.

Respiră adânc.

Rămase acolo, în tăcerea coridorului, ascultând.

Râsetele, cuvintele aruncate între prieteni, sunetul unui pion care cădea pe o masă, și apoi iar râsete.

Viața revenea încet la Armis, bucățică cu bucățică, iar el, Sin, simțea că poate respira din nou odată cu ea.

În spatele ușii, lumea era caldă, colorată și vie.

În afara ei, Sin era soldatul care învățase din nou ce înseamnă să fii om.

Își ridică privirea spre tavan, șoptind doar pentru el:

– Cât timp râzi așa, nu va mai ajunge nimeni la tine. Promit.

Și cu pasul tăcut al unui om care tocmai și-a făcut un legământ cu viața, Sin rămase rezemat ascultând acel sunet.