Pregătirile erau în toi, o vâlvătaie de pași, porți metalice trântite, voci scăzute și priviri tensionate. Fiecare știa ce are de făcut, iar presiunea timpului se simțea în aer, densă ca o ceață înaintea furtunii. Emil și sora lui fuseseră deja duși în subsolul blindat, împreună cu alți câțiva oameni esențiali pentru pază. Luminile de urgență pâlpâiau slab pe coridoare, pictând umbre tremurătoare pe pereți.
Doc tocmai terminase operația lui Sin, iar vestea, deși bună, purta după ea un gust amar. Recuperarea urma să fie lungă.
Armis stătea pe scaunul de lângă patul lui Sin, nemișcat, cu umerii încordați și privirea fixată pe chipul palid al celui care, mereu, se ridicase primul când toți ceilalți cădeau. Acum însă… era altfel.
Luca stătea rezemat de tocul ușii, cu brațele încrucișate, dar ochii îi trădau neliniștea. Îi privea pe amândoi, liderul rănit și impenetrabilul Armis, care părea că în sfârșit își permitea să simtă.
– Va fi bine… șopti Luca, aproape cu teamă să nu rupă liniștea fragilă din încăpere.
Armis își ridică privirea spre el, ochi roșii, umezi, dar hotărâți.
– E ciudat să îl văd atât de neputincios… șopti el, iar vocea îi tremură o singură secundă. Își trecu degetele sub ochi, ștergând lacrima care refuzase să i se supună.
-Doc spune că se va trezi curând… dar nu poate intra în lupta asta. O să-l ducem jos, cu ceilalți.
Se ridică încet, se apropie de pat și privi chipul lui Sin, atât de calm, atât de tăcut, aproape străin. Se aplecă și îi atinse fruntea fierbinte cu un sărut scurt, încărcat mai mult de promisiune decât de tandrețe.
– Să te întorci înapoi la mine, îi șopti, și în cuvinte se simți fisura unei temeri pe care nu o recunoștea niciodată în fața nimănui.
Apoi se întoarse spre Luca. Pe hol, oamenii trimiși să îl transporte pe Sin așteptau, înarmați și pregătiți.
– Îl puteți lua, le spuse Armis, iar tonul lui se întoarse la acea disciplină rece pe care toți o cunoșteau. Îi făcu semn lui Luca să meargă cu el.
Pe măsură ce se îndepărtau de cameră, Luca îl întrebă:
– Ce vrei să faci acum, Armis?
Armis se opri. Își lăsă capul pe spate o clipă, inspirând adânc, ca și cum în acea respirație încerca să-și așeze lumea în ordine.
– Vreau să termin cu toată nebunia asta, Luca… vreau să ne simțim liberi. Îmi vreau viața înapoi.
Luca își mușcă buza, apoi zâmbi scurt, amar.
– Toți vrem asta.
Armis se întoarse spre el, cu o privire apăsată de prea multe responsabilități.
– Luca…
– Nu, nu, îl tăie Luca, ridicând palma.
– Venim cu tine. Orice ai vrea să faci… eu și Rafe suntem alături de tine.
– Nu vă pot lăsa să faceți asta, voi nu…
– Armis, spuse Luca cu o fermitate rară.
– Noi patru; eu, Rafe, Emil… suntem frații tăi. Până la capăt. Vom lupta alături de tine. Nu ne ascundem când e greu. Niciodată. Nu mă poți opri.
– Luca… începu Armis din nou, dar vocea i se stinse când altă voce intră tăios în conversație.
– Nici pe mine.
Rafe apăru în dreptul lor, legănând în mâna dreaptă o vestă antiglonț, iar în stânga două arme.
– Și uite, Blade mi-a dat asta.
Ridică vesta, arătând-o ca pe un soi de trofeu.
– Haide, Armis, să tabărâm niște infractori.
Armis îl privi încruntat.
– Nu este nimic amuzant aici.
– Știu, răspunse Rafe, iar zâmbetul superficial dispăru în sfârșit.
– Dar dacă în seara aia, în club, eram mai atenți la tine… nu ajungeam aici. Coborî privirea, vinovăția apăsându-i umerii.
– Așa că… seara asta e felul nostru de a ne plăti greșeala. Suntem alături de tine, frate.
Armis îi privi pe toți, pe Luca, încăpățânat și loial până la extrem; pe Rafe, vinovat și totuși gata să lupte; pe Sin, dus pe targă spre subsol, într-o luptă pe care o câștiga doar cu timp.
Pentru prima dată… nu se simțea singur.
Și asta îl încărca cu o putere pe care nu o mai simțise până atunci.
Armis, Luca și Rafe intrară în camera de control, unde luminile reci se reflectau în mesele metalice și ecranele pâlpâitoare. Atmosfera era densă, încărcată de tensiunea firească a unei furtuni care urma să izbucnească.
În câteva minute, Ice și Stone sosiră și ei, cu pași hotărâți.
– Gata. Am pus proiectil la toate intrările, anunță Ice, trecându-și palma peste frunte, ca și cum abia acum își permitea să respire.
Gost așeză pe masă căștile de comunicare și câteva dispozitive mici, compacte, care semănau cu bucăți de metal inofensive, dar știau cu toții ce puteau face.
– Avem trei zone vulnerabile, începu Gost.
– Ei vor încerca să intre pe acolo. Imediat ce ajung pe sol, îl izolăm complet. Ne așezăm în pozițiile noastre. Clar?
Vocea lui fusese calmă, dar încăpătoare.
O altă voce se auzi atunci din direcția ușii:
– Și eu.
Toți se întoarseră deodată.
Red stătea rezemat de tocul ușii, cu jumătate de trup bandajat, respirând greu, dar cu un zâmbet sfidător în colțul gurii. Părea că se ține pe picioare doar prin încăpățânare pură.
Armis se încruntă și făcu doi pași mari spre el.
– Tu… tu mergi în subsol, spuse apăsat, fără loc de negociere.
– Nu, Red ridică o sprânceană, amuzat.
– Ba da, vocea lui Armis deveni rece, metalică.
– Uite care-i treaba, băiete… dacă tu crezi că o să ratez momentul ăsta, să mă răzbun pe nenorociții ăia, te înșeli amarnic. Rănile mele sunt superficiale și pot lupta.
– Arăți ca o mumie, interveni Rafe.
– Nimic nu e superficial sub bandajele alea.
Red pufni iritat, de parcă replicile lor iroseau timp prețios, și intră în cameră, ignorându-le privirile.
Blade, Stone, Ice și Gost îl urmăreau cu mândrie amestecată cu îngrijorare. Îl cunoșteau. Știau că nu îl pot opri.
– Uitați… eu nu fug niciodată de o luptă, spuse Red apăsat, privind pe fiecare în parte.
-Așa că nu vom mai discuta despre asta.
– Red… încercă Armis, dar Gost îl opri cu o mișcare a capului.
– Lasă-l, murmură el.
– E mai încăpățânat ca un catâr.
– Mulțumesc! rosti Red foarte mulțumit, ca și cum tocmai i se făcuse un compliment sincer.
Se apropie de masă cu pași grei, își luă o vestă antiglonț și începu să o așeze cu grijă peste bandajele ce îi acopereau trunchiul. Luca și Rafe îl priveau fără să spună nimic, între respect și un soi de îngrijorare frățească.
– Ok, atunci Red vine cu noi, spuse Luca, ca și cum asta ar fi fost concluzia naturală a universului.
– Vom merge în zona de est. Am pregătit acolo poziția noastră.
Își luă propria vestă, își încheie cureaua de la armă și le făcu semn celor doi, Rafe și Red, să iasă din încăpere.
Cei trei plecară împreună, lăsând în urmă doar un val scurt de adrenalină.
În cameră rămăseseră Armis, Blade, Stone, Gost și Ice.
– Eu și Armis rămânem în zona avariată, spuse Ice, tonul lui serios, tăios, fără urmă de glumă.
– Eu merg în subsol, anunță Stone.
– Băieți, voi rămâneți împreună, spuse el, aruncând o privire către Gost și Blade, ca un ultim ordin al unui lider vechi, obișnuit cu lupta.
Toți dădură din cap. Fără discuții. Fără ezitare.
Războiul venea și fiecare își acceptase deja locul în el.
Pe ecranele din camera de control, punctele roșii începură să apară unul câte unul, apoi în șiruri compacte. Dronele poziționate în jurul clădirii trimiteau imagine după imagine: faruri tăioase, motoare turate, siluete înarmate.
Veneau…
În zona de est, Luca, Rafe și Red se instalaseră între două grinzi metalice masive. Luca deschisese un panou îngust din perete, de unde putea vedea întreaga curte. Rafe verifică lanțul de gloanțe, iar Red, deși palid, își ținea arma cu o forță care contrazicea starea sa.
– Mai aveți două minute, mormăi Luca privind monitorul de pe încheietură. Își întoarse privirea spre Red.
– Ești sigur?
– Dacă mor, mor frumos, chicoti Red, trăgându-și ultima curea a vestei.
– Nu mori, îl tăie Rafe.
– Nu avem timp de prostii.
În zona avariată, Armis și Ice se poziționaseră de-a lungul unui perete rupt, unde erau suficiente unghiuri pentru acoperire. Ice activa un senzor, verifica o grenadă compactă, iar Armis își sprijini arma de coapsă, scrutând fiecare detaliu.
– Aici intră primii, spuse Ice.
– Perfect, rosti Armis, rece ca metalul.
– Aici îi terminăm.
În camera subsolului blindat, Stone patrula, cu pași liniștiți, dar calculat grei, privind spre oamenii adăpostiți. Sin era pe targă, înconjurat de doi agenți pregătiți să-l mute în funcție de situație. Stone își puse casca și rosti în microfon:
– Subsolul e securizat. Nu primesc pe nimeni aici.
Gost și Blade erau poziționați pe acoperiș, cu armele de lunetă. Își sprijineau genunchii pe asfaltul rece și urmăreau prin lunetă drumul principal.
– Confirm contact vizual… foarte mulți, transmise calm, Gost.
Zgomotul motoarelor umplu valea. Patru furgonete negre, urmați de o coloană de SUV-uri blindate, avansau în viteză. Praful se ridica în valuri după ele, luminile puternice tăiau întunericul nopții.
Într-unul dintre SUV-uri, pe scaunul din dreapta, stătea Takeda, cu privirea fixată pe clădire. Un tigru în cușcă.
Când coloana se opri la aproximativ cincizeci de metri de intrarea principală, Takeda coborî primul, îmbrăcat într-o vestă neagră tactică, cu două pistoale la brâu.
Se așeză în fața oamenilor săi.
– Vreau bărbați la fiecare intrare, spuse cu voce dură, plină de dispreț.
Privirea lui tăia aerul.
– Nu puneți întrebări. Nu așteptați să vedeți ce face inamicul. Trageți pentru a ucide. Ați înțeles?
Un „Da!” puternic răsună de la cele peste treizeci de trupuri înarmate.
Takeda zâmbi scurt, fără bucurie.
– Să îi terminăm. Să intre primul val, le spuse el privind cum prima echipă de oamenii înaintau spre clădire.
Oamenii lui se răspândiră rapid ca o avalanșă, mișcându-se organizat, ridicând armele, pregătind grenadele.
Dronele echipei surprinseseră imaginea clară.
– S-au oprit, anunță Blade.
– Încep să se desfășoare, completă Gost din cască.
-Și Takeda e acolo, confirmă Luca.
– Nu departe. A rămas în urmă cu câțiva oamenii.
Armis își închise ochii pentru o clipă.
Respiră.
Se întoarse spre Ice.
-Toată lumea pregătită.
– Începem când intră pe perimetru, spuse Ice.
– Să îi terminăm înainte să ne termine ei, rosti Blade scurt.
Armis ridică arma.
– Pentru Sin. Pentru toți ai noștri.
În cască se făcu liniște.
Apoi…
Primul val al inamicilor atinse perimetrul.
Oamenii lui Takeda încercuiră locația, răspândindu-se cu o precizie rece. Fiecare știa exact pe unde să intre. Armele erau deja pregătite, siguranțele scoase, iar fețele lor trădau doar concentrare. Intrau în serii, ca valuri succesive.
Prima serie se strecură prin zona avariată, acolo unde Armis și Ice îi așteptau în tăcerea tensionată a întunericului. A doua echipă se deplasă rapid prin perimetrul estic, unde Luca, Rafe și Red erau deja poziționați între umbrele copacilor. Pe acoperiș, Blade și Gost urmăreau totul prin lunete, fiecare mișcare a inamicilor reflectată pe retinele lor încordate.
Stone aruncă o privire scurtă spre ecranul de la încheietura mâinii. Semnalele erau clare: o parte din oamenii lui Takeda pătrunseseră prin culoarul de vest.
– La trei apăsați butonul, le ordonă Gost în căști, vocea lui calmă în contrast cu tensiunea din aer.
Toți așteptau semnalul. Respirații ținute. Timpul se comprima.
Patru formații inamice intrară simultan în zonele desemnate. Armis zâmbi, privindu-și propriul ecran, ca un jucător care vede cum piesele se așază exact unde trebuie.
-Unu… doi… trei… se auzi glasul lui Gost.
Și apoi…patru explozii detonară perfect sincron.
Takeda, care rămase la mașini, fu izbit de suflul undei de șoc și aruncat la pământ împreună cu restul echipei sale. Praful se ridică în nori groși, iar focul exploziei lumină pentru o clipă întreaga curte.
– Acum! rosti Gost.
O ploaie de gloanțe se abătu asupra oamenilor lui Takeda, care, complet surprinși, începuseră să se împrăștie haotic în spatele mașinilor sau către est, în adâncul pădurii. Metalul mașinilor țiuia sub impact, iar strigătele lor erau aproape acoperite de rafalele continue ce veneau de la dronele poziționate perfect.
Takeda, amețit, furios, se aruncă în spatele unei mașini, înjurând printre dinți.
Scoase telefonul cu mișcări rapide, tremurate, și formă un număr.
– Mori, am nevoie de oamenii tăi! Nemernicii ăștia mi-au aruncat totul în aer! izbucni el, cu voce încărcată de panică și furie.
La celălalt capăt se lăsă câteva secunde de liniște grea. Apoi, rece ca lama unui cuțit, vocea lui Mori răsună:
-Venim.
Conexiunea se întrerupse brusc.
– A sunat, spuse Gost în cască.
-Takeda l-a anunțat pe Mori.
– Perfect, răspunse Armis, înaintând cu arma deja ridicată și ochii fixați în direcția drumului.
– Al doilea rând de explozibil este pregătit, confirmă Stone.
– Lăsați-i să avanseze. Îl așteptăm pe Mori, spuse Armis în cască, calm, sigur, ca și cum ar avea deja victoria în palmă.
– Recepționat, se auzi glasul lui Luca.
– Recepționat, adăugă și Gost.
