Înainte să mă pierzi-Capitolul 37

 

Josh înainta pe poteca de pământ cu pași grăbiți și chipul încordat de gânduri. Întâlni câteva persoane de pe platou și le salută mecanic, fără să le privească. Mintea îi era departe, prinsă într-un nod de întrebări și decizii pe care nu le mai putea amâna.

După apelul Laurei, ieșise imediat din cameră.

Se pare că a aflat deja…

Gândul îi revenea obsesiv.

Cuvintele lui Mark îi răsunau încă în minte—că lui Chase nu-i păsa de bodyguarzi. Dar Josh știa mai bine.

Nu era chiar așa.

E timpul să-i spun totul.

Își strânse buzele.

Avem suficient timp… pot să-i explic totul liniștit.

Își imagină reacția lui Chase. Surprinderea. Poate furia.

Un oftat îi scăpă, iar sprâncenele i se adânciră într-o cută.

Atunci simți ceva ca o neliniște bruscă, inexplicabilă.

Se opri.

Privirea îi alunecă în jur, atentă, calculată.

În fața lui, se vedea rulota lui Chase singură.

Prea liniștită.

Ușa era larg deschisă.

Dar Henry… nu era nicăieri.

Un fior îi străbătu șira spinării.

Ceva nu era în regulă.

În clipa următoare, mintea i se goli complet.

Un sunet ascuțit sfâșie aerul.

O împușcătură.

– Chase!

Strigătul îi scăpă instinctiv, iar înainte să-și dea seama, corpul îi reacționase deja.

Alerga.

✤✤✤✤✤✤

Becky tremură violent, apoi rămase nemișcată, ca și cum abia atunci conștientiza ceea ce făcuse.

Îi luă câteva clipe să înțeleagă.

– Oh… Doamne… murmură, șocată.

Arma îi scăpă din mâini. Căzu pe podea, ricoșă o dată și se opri chiar în fața lui Chase.

La picioarele ei, Henry se zbătea, încercând să respire. Sângele îi păta partea de jos a abdomenului, întinzându-se rapid.

– Becky… la naiba… ce-ai făcut? gemu el printre dinți.

Chipul ei se schimbă, confuzia transformându-se în groază. Se prăbuși în genunchi.

– Eu… îmi pare rău… voiam doar să te sperii… dar… oh, iartă-mă!

– Proasto… cheamă o ambulanță…! gâfâi Henry.

– Voiai să mă omori?!

Vocea îi era slabă, înecată în durere.

Becky plângea acum fără oprire. Își întoarse brusc capul spre Chase, ca și cum ar fi găsit în el o țintă pentru tot haosul.

– Toate astea sunt din vina ta!

Chase se încruntă, surprins de acuzație.

– A mea?

– Da! izbucni ea, lacrimile curgându-i necontrolat.

– Dacă nu m-ai fi ignorat de la început, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat!

Respira sacadat, vocea i se frângea sub greutatea emoțiilor.

– Știi cât m-a durut când m-ai părăsit atunci? Cum ai putut să te uiți la mine cu atâta dispreț? Cum ai putut să-mi spui acele lucruri? De ce? Ce am făcut?!

Amintirea părea să o sfâșie din interior.

– Te-am iubit… atât de mult… am așteptat… tot timpul ăsta… Tu erai al meu! Credeam că o să-ți pară rău… că o să te întorci…

Vocea îi deveni aspră, încărcată de resentimente.

– Și tu ce ai făcut? Ți-am adus apă și ai aruncat-o doar pentru că mirosea a Omega! Ai râs de mine… de parcă aș fi fost o proastă!

Cuvintele ei rămaseră suspendate în aerul greu, încărcat de sânge, teamă și o durere care depășea cu mult momentul de față.

– Nimeni nu a observant dar ai râs de mine… șopti ea cu vocea tremurând de furie.

– Știu că ai făcut-o.

Privirea îi deveni febrilă, aproape pierdută.

– Tu ești Dr. Flame, iar eu… floarea ta. Iubita ta… cea care îți întreține flacăra veșnică…!

Chase nu răspunse. Chipul îi era rigid, deformat de o surpriză rece.

Pentru o clipă, Becky păru să-și revină, dar izbucni din nou:

– Atunci de ce te porți așa acum?! Totul e din vina ta! Dacă ți-ai fi cerut scuze… dacă nu m-ai fi privit cu dispreț… nimic din asta nu s-ar fi întâmplat! Nici pe el nu l-aș fi împușcat!

– Tu ai tras… de ce… încercă Henry să murmure, dar vocea îi fu înghițită de durere.

Nimeni nu-l asculta.

Chase, care fusese tăcut până atunci, își sprijini spatele de perete și își coborî privirea. Arma căzută pe podea îi atrase atenția.

Se aplecă.

O ridică.

O examină calm, aproape absent, de parcă nu ar fi fost decât un obiect banal. Mirosul slab de praf de pușcă încă plutea în aer.

– Eu sunt problema? murmură el.

– Atunci… ar trebui să mor?

Ridică pistolul și îl îndreptă spre propria tâmplă.

Becky încremeni.

– E simplu, continuă el, cu o liniște tulburătoare.

– Apăs pe trăgaci și se termină.

– Chase… eu… nu vorbeam serios…!

– Ce faci?! izbucni o voce dinspre intrare.

Amândoi se întoarseră.

În prag, Josh stătea nemișcat, cu fața albă ca varul.

Privirea îi alunecă rapid—Henry prăbușit, femeia tremurând, Chase… cu o armă.

– Ce naiba…? șopti el.

– Ce încerci să faci?

Pentru o clipă, păru paralizat. Întrebările se loveau unele de altele, fără răspuns.

Dar un singur lucru era clar: trebuia să-l oprească.

– Calmează-te, Chase… nu știu ce s-a întâmplat, dar putem vorbi— spuse el, apropiindu-se încet, cu voce blândă.

Fiecare pas era calculat.

În aer plutea o tensiune densă, sufocantă. Un fior rece îi coborî pe șira spinării. Becky nu făcea nimic—doar privea, tremurând.

Josh înainta.

Încet.

Respirația îi răsuna în urechi.

Chase îl privea fix, fără nicio expresie. Mâna care ținea arma era nemișcată, perfect stabilă.

– E în regulă… șopti Josh, cu ochii fixați pe pistol.

– Las-o jos… vorbește cu mine. Putem rezolva… îți place să faci baie, nu? Hai să facem o baie… îți spăl părul… îți fac un masaj… îți pregătesc ceva de mâncare… gogoși, biscuiți… orice vrei…

Cuvintele curgeau haotic, disperate.

Se apropia.

Încă puțin.

Încă un pas…

Întinse mâna.

Dar Chase zâmbi.

Rece.

– E prea târziu.

Apăsă pe trăgaci. Un țipăt sfâșie aerul.

Iar împușcătura răsună.

Mirosul înțepător de praf de pușcă îi umplu nările.

Chase, care își închisese ochii pentru o clipă, îi deschise încet.

Nimic nu se schimbase.

Plânsul lui Becky continua, necontrolat, Henry încă sângera pe podea.

Totul rămăsese la fel.

Doar Josh…

Gâfâia ușor, atât de aproape încât i se putea simți respirația. Fața îi era complet albă, iar privirea—fixată asupra lui Chase—era diferită. Tulburată. Feroce.

– La naiba! izbucni el.

Apucă arma din mâna lui Chase și o aruncă departe, ca și cum l-ar fi ars.

– Tu… tu… furia îi întuneca vocea.

Cu o mișcare bruscă, îl prinse pe Chase de gât și îl împinse până când spatele acestuia lovi peretele.

Privirea lui Josh era înspăimântătoare—atât de intensă încât, pentru o clipă, Chase avu impresia că ar putea fi ucis pe loc.

Nu ar fi rău… dacă s-ar termina așa, îi trecu fugitiv prin minte.

Josh ridică pumnul, apoi se opri.

Își mușcă buza, luptându-se cu sine, apoi își coborî mâna.

În loc de lovitură, atingerea lui fu… blândă. Îi cuprinse obrazul.

Abia atunci Chase simți usturimea ușoară—glonțul îl zgâriase.

– De ce…? șopti Josh.

Vocea îi tremura.

– Ce naiba e în neregulă cu tine…?

Un suspin i se frânse în piept.

– De ce tot încerci să mori?

Ochii îi erau umezi. Nu mai era doar furie—era ceva mai adânc, mai greu.

Chase clipi, surprins și pentru câteva clipe, tăcerea se așternu între ei. Doar respirațiile lor se auzeau, apropiate, neregulate.

Apoi…se auziră pași grăbiți din afară.

– Ce se întâmplă? Domnule Miller, e totul în or…? Isaac se opri brusc în prag, încremenit.

În urma lui, Seth rămase la fel de șocat.

– Ce… naiba e aici? murmură acesta.

Privirea lui alunecă spre Becky, apoi spre Henry.

– Henry! strigă Isaac, alergând spre el.

– Doamne…!

Henry deschise ușor gura, abia conștient.

– Ce spune? întrebă Seth.

– Nu știu… respiră, totuși…

– Moare?

– Nu! răspunse Isaac, grăbit.

– Nu…inspiră adânc.

– Sună la ambulanță.

– Și la poliție.

Vocea lui Josh tăie scurt haosul.

Cei doi se întoarseră spre el.

Între timp, Josh își redobândise calmul. Ridică arma de pe podea, o înveli într-o batistă și i-o întinse lui Seth.

– Predă asta poliției. Ca probă.

– Când își revine, va trebui să dea declarații… mormăi Seth, aruncând o privire spre Chase.

– E bine?

– Doar o zgârietură, răspunse Josh.

– Se ocupă medicalul.

Apoi, către Isaac:

– Du-l pe Henry la infirmerie. Primul ajutor, apoi sunați la urgențe. Henry, poți să mergi?

– Nu sunt inconștient, idiotule… mormăi Henry slab.

– Bine… slavă Domnului, răsuflă Isaac.

Îi trecu brațul peste umăr și îl ridică.

Seth o împinse ușor pe Becky spre ieșire. Ea mergea mecanic, fără să mai plângă, de parcă totul se golise din ea.

Rulota se goli treptat. Doar Josh rămase în urmă.

Scoase telefonul și îi sună pe Mark și pe Laura. Le explică rapid situația, primi instrucțiuni, apoi petrecu câteva minute încercând să dea de un medic.

În cele din urmă, închise.

Liniștea reveni dar nu mai era aceeași.

Josh oftă adânc, oboseala apăsându-i pe umeri, apoi își întoarse privirea.

Chase stătea pe podea, cu capul plecat, ca o umbră prăbușită în sine.

Pentru o clipă, Josh îl privi în tăcere. Apoi se apropie.

Pașii lui nu stârniră nicio reacție. Abia când ajunse lângă el, Chase își ridică privirea.

– Chase…

Josh îngenunche, aplecându-se ușor spre el.

– De ce ai făcut asta?

Tăcere.

– De ce ai încercat din nou să mori?

Vocea lui era calmă, dar grea. Nu-l grăbea. Era dispus să aștepte dar răspunsul veni mai repede decât se așteptase.

– Dacă mor… o să plângi?

Josh clipi.

– Da… șopti el.

Apoi, spuse mai încet:

– O să plâng mult.

Chase nu mai spuse nimic dar ceva se schimbase.

Josh simți.

Își coborî încet privirea…și încremeni.

Chase plângea.

– …Chase…

Josh căută instinctiv o batistă, dar buzunarele îi erau goale. Ezită o clipă, apoi suspină adânc.

Chase nu scotea niciun sunet. Lacrimile îi curgeau liniștit, fierbinți, pe obraji. Ochii îi deveniseră tulburi, apoi limpezi din nou, doar pentru a se umple iar.

Picăturile se adunau în bărbie, cădeau, iar altele le urmau fără oprire.

Un plâns fără glas.

– Chase…

La chemarea lui, Chase își ridică încet capul. Privirile li se întâlniră—și, în aceeași clipă, ochii lui se umplură din nou de lacrimi.

Îi scăpă un oftat tremurat.

Se aplecă și apoi îl sărută.

Josh simți gustul sărat al lacrimilor și deschise ochii surprins. Chipul lui Chase era atât de aproape.

– Te iubesc.

Cuvintele veniră repede, aproape frânte, iar Chase își mușcă buza, ca și cum ar fi vrut să le oprească prea târziu.

Respira greu.

Josh nu spuse nimic, doar îl privea.

Chase respire adânc, apoi expiră tremurat.

– Nu te duce cu ea… cu femeia aia.

Confuzia apăru pe chipul lui Josh.

– Am auzit… spuse Chase, încercând să-și controleze vocea.

– Ai spus… „am un fiu și o aștept pe mama lui”.

Josh încremeni și panica îi străbătu privirea.

Dar Chase o interpretă altfel.

– Ai spus că nu te interesează bărbații… deci ea e Alpha, nu? Ai un copil cu o femeie Alpha… Semnele de pe abdomen… erau de cezariană…

Cuvintele curgeau haotic.

Josh nu mai reușea să le oprească.

Chase izbucni din nou în lacrimi.

– Alege-mă pe mine…

Tăcere.

– Te rog… alege-mă pe mine, nu pe ea… fac orice vrei… orice…

Vocea i se rupea, devenind un geamăt.

Josh închise ochii o clipă. Nu mai putea suporta.

– Nu spune asta… murmură el, încercând un zâmbet fragil.

– Dacă sunt un tip rău? Dacă sunt doar un nimeni?

Dar Chase îl privi serios.

– Nu-mi pasă.

– Nu vreau să fiu o povară pentru tine.

Chipul lui Chase păli, de parcă ar fi fost lovit.

Josh îl liniști imediat, apropiindu-se și sărutându-l ușor. Durerea din piept îl apăsa, dar își stăpâni vocea.

– De asta ți-ai redus feromonii?

Tăcere.

– Pentru că atunci nu aș fi putut să-mi dau seama dacă mie chiar îmi place de tine?

Chase nu răspunse, dar ochii lui—tremurători, nesiguri—spuneau totul.

Vinovăția îl străpunse pe Josh și îl trase în brațe.

Câte frământări purtase singur…

Sentimentele lui Chase erau limpezi acum, dureros de limpezi. În timp ce asupra lui Josh abia dacă lăsau urme, Chase fusese copleșit, măcinat, trăind fiecare clipă sub povara unei iubiri pe care nu o putea controla.

Și, poate, nici înțelege pe deplin.

– Nu m-am culcat cu tine din cauza feromonilor, bine?

Josh, care se gândi o clipă,

Răspunse.

– M-am culcat cu tine pentru că îmi place chipul tău.

– …

Josh rămase o clipă cu privirea fixată asupra lui Chase, care tăcea, epuizat, întins acolo ca și cum întreaga lume se micșorase în jurul lor.

– Nu au fost feromonii, reluă Josh încet.

– Ci fața ta.

Îi zâmbi ușor, iar zâmbetul acela nu era doar pentru el—era și pentru sine, ca o decizie pe care abia o accepta.

Nu mai avea rost să amâne.

Destul.

Se aplecă și îl sărută scurt pe buze.

– Îmi pare rău că te-am făcut să simți toate astea… spuse el apoi.

– Lasă-mă să ți-l prezint pe fiul meu.

Privirea lui Chase se încordă imediat.

Josh îl privi cu o blândețe aproape dureroasă.

– Nu-ți face griji. O să-ți placă de el.

O pauză. Apoi, mai încet:

– Pentru că… te iubesc.

Cuvintele rămăseseră suspendate, neterminate. Nu ieșiseră complet, era ca și cum ceva le ținea încă în pieptul lui.

Chase îl privea, așteptând dar Josh nu mai reuși să continue.

În acea clipă, sună telefonul.

Josh se ridică brusc, ca și cum ar fi fost salvat de ceva invizibil.

– Da, Mark… Aha… serios?… Da, e liniște aici… Așteaptă, vin imediat.

Închise și se întoarse spre Chase.

– Vine doctorul. Hai să te punem în pat.

Îl ajută să se întindă și începu să-i curețe rana cu un prosop umed. De fiecare dată când atingea pielea afectată, Chase se crispa ușor, iar sprâncenele i se încruntau involuntar.

– Te doare?

– …Nu e nimic.

Dar corpul îl trăda.

Josh zâmbi, aproape tandru și fără să se mai controleze, îl sărută din nou.

Chase clipi.

– De ce mă săruți tot timpul?

Abia atunci Josh realiză că îl sărutase de mai multe ori fără să-și dea seama.

– Pentru că ești frumos, răspunse simplu.

– …Ha…

Chase scoase un sunet scurt, ca și cum ar fi fost amețit de răspuns.

În acel moment, ușa se deschise și doctorul și Laura intrară.

Josh ieși din cameră.

Afara, aerul era rece.

Își aprinse o țigară cu mâini ușor tremurânde. Fumul îi urcă lent în față, dar nu-l liniști imediat.

Pentru câteva secunde, rămase doar acolo, privind în gol.

Apoi își aminti.

Trebuie să-i spun.

Tot.

Respiră adânc.

Și pentru prima dată, întrebarea nu i se mai părea doar o frică.

Oare, după ce va afla totul…Chase îl va mai iubi?