Cascadorul – Capitolul 39

Capitolul 39

După ce Zhou Xiang se întoarse, le transmise lui Cai Wei și lui Lan Xi Rong ce voia să zică Yan Ming Xiu. Amândoi fură foarte supărați, dar Zhou Xiang spuse amorțit:

– Să ne întoarcem. Acum cred că Yan Ming Xiu minte. El a spus că apartamentul este deja pe numele lui. Nu cred că îl putea cumpăra atât de curând. Certificatul de deces va fi eliberat în  câteva zile. Este imposibil ca mătușa mea să-mi vândă casa acum. De la cine altcineva o putea cumpăra Yan Ming Xiu? Este posibil să fi făcut un acord cu mătușa mea, dar cred că apartamentul nu a fost transferat încă pe numele lui. Wei Ge, ajută-mă să iau legătura cu mătușa mea. Nu vreau casa, dar vreau să o rog să găsească o modalitate de a mă ajuta să iau câteva lucruri de acolo.

Lan Xi Rong dădu din cap spuse:

– Ai dreptate. Această casă trebuie să fie în continuare pe numele tău. Indiferent cât de puternic este Yan Ming Xiu, el nu poate să ocupe pur și simplu casa altcuiva.

Cai Wei dădu din cap.

– Bine, aceasta este singura cale. Trebuie să ne întoarcem înaintea lui Yan Ming Xiu.

Nu mai stătură nici o clipă, zburară înapoi la Beijing fără oprire.

Cai Wei o sună pe mătușa lui Zhou Xiang pe drum, dar aceasta nu răspunse la telefon și în cele din urmă îl opri .

Zhou Xiang înțelesese ce însemna acest lucru și nu mai conta pe ea, o rudă cu care avusese oricum puține contacte.

Atât Cai Wei, cât și Lan Xi Rong mai aveau de rezolvat lucruri. Înainte ca cei trei să se despartă, Cai Wei  spuse:

– Nu te gândi prea mult. Voi găsi alte modalități de a o contacta pe mătușa ta. Yan Ming Xiu nu s-a întors,  deci mai avem timp.

Zhou Xiang dădu din cap, zâmbi și-l bătu pe braț pe Cai Wei.

– Wei Ge, înțeleg, nu-ți face griji. Îți mulțumesc că ai venit cu mine de data asta. Ai pierdut câteva zile bune.

Lan Xi Rong zâmbi amar și spuse:

– Xiang Ge, nu am făcut nimic și încă mai spui astfel de lucruri.

– Cum ar putea fi așa? Cel mai mare obiectiv al meu pentru această călătorie a fost atins.

Zhou Xiang zâmbi  cu ochii un pic triști.

–  Nu am nimic de regretat.

Cei doi se uitară la el, simțindu-se puțin inconfortabil.

Zhou Xiang zâmbi țeapăn.

– Te voi trata cu o cină mai târziu, așa că poți pleca.

……………………………………………………………………………………………….

Era în jurul orei unu noaptea și toată lumea dormea.

Zhou Xiang se ridică din pat în tăcere, se schimbă în haine negre, își pus o caschetă și o eșarfă, scoase câteva unelte  și apoi ieși în liniște.

Apoi luă un taxi și se îndreptă spre vechiul apartament.

Dacă nu ar fi fost forțat într-o anumită măsură, cu siguranță nu și-ar fi asumat riscul și n-ar fi făcut din nou așa ceva, dar nu avea altă opțiune. De fapt, nimeni nu-l putea ajuta, pentru că nimeni nu putea lupta împotriva lui Yan Ming Xiu.

Îi era teamă că Yan Ming Xiu schimbase lacătul, așa că nu știa dacă ar putea să-l deschidă. Dacă nu îl putea deschide el însuși, va cheltui bani pentru a găsi un hoț.

Era hotărât să intre.

Când ajunse în cartier, era deja trecut de ora două. Cartierul era liniștit, iar copacii erau luxurianți și denși, blocând cea mai mare parte a luminii de pe străzile neidentificate Ei ofereau  întregului spațiu un sentiment de intimitate.

Zhou Xiang urcă scările în viteză. Apucă mânerul ușii,  aprinse lanterna și se ghemui să se uite la încuietoarea ușii. Yan Ming Xiu de fapt nu schimbase încuietoarea, era tot aceeași, deci unde era cheia?

Zhou Xiang deschise în liniște locașul unde era extinctorul și-și băgă degetele   înăuntru. După o clipă, atinse bucata mică de metal rece.

Cheia era acolo…

Yan Ming Xiu era atât de neglijent? Încă mai lăsa cheia aici?

Zhou Xiang nu se putu abține să nu simtă o suspiciune, dar nu avea timp să-și facă griji. Scoase rapid cheia și deschise

ușor ușa.

Camera era întunecată, o lumină cu lanterna. Decise să ia trofeul de clasa a doua pe care tatăl său îl câștigase când  participase la competiția națională de luptă cu bâtele.

Își folosi memoria pentru a ajunge la al doilea rând de dulapuri de lângă televizor, deschise ușa dulapului din sticlă și întinse mâna spre trofeul ruginit.

Tocmai când vârfurile degetelor lui erau pe cale să atingă trofeul, ochii îi fură orbiți brusc și luminile din sufragerie se aprinseră.

Zhou Xiang fu atât de speriat încât inima îi sări din piept pentru o clipă. Plecă stânjenit capul. Deschise încet ochii și  întoarse capul surprins spre ușa dormitorului. Yan Ming Xiu era acolo privindu-l ca un lup, ochii lui erau roșii. Avea o expresie de parcă se pregătea să se năpustească oricând asupra lui!

Zhou Xiang își retrase mâna tremurândă și rămase acolo țeapăn. Cei doi erau la câțiva metri unul de celălalt. Era o  casă atât de mică , dar parcă era un abis în fața lor. Nu aveau curajul să-l treacă.

Zhou Xiang înțelese instantaneu. Ceea ce spusese Yan Ming Xiu ieri, fusese o capcană. Totul fusese aranjat de Yan Ming Xiu pentru a-l atrage aici.

Nu găsea niciun motiv pentru a explica prezența lui acolo. Ce hoț ar fura un trofeu ruginit și fără valoare?

Yan Ming Xiu abia putea respira. Fiecare gură de aer pe care o inspira era însoțită de o durere extraordinară. Tot ceea ce trăise în aceste zile era de 1 milion de ori mai dureros decât tot amarul pe care îl îndurase de trei ani încoace. Avea impresia că trupul îi fusese ciuruit . Când văzuse persoana din fața lui, când se confirmase ceea ce gândise, crezu că va fi extrem de entuziasmat. Realitatea era că rămăsese fără cuvinte. O gheară enormă îl țintuia înfingându-i-se în gât.

Cei doi se priviră șocați timp de mai bine de zece secunde, înainte ca Yan Ming Xiu să scoată din gât o propoziție dificilă.

– Ești într-adevăr… ești tu…

Zhou Xiang nu explică nimic. Își scoase eșarfa, cascheta și haina pentru că era acoperit de sudoare. Fiecare parte a organelor sale interne ardea atât de tare încât era în pragul leșinului. Nu mai avea nevoie să se ascundă. Acum că ajunsese în acest punct, nu mai trebuia să plece. Aceasta este casa lui, și voia ca Yan Ming Xiu să i-o dea înapoi.

Yan Ming Xiu înaintă pas cu pas, apropiindu-se din ce în ce mai mult. Zhou Xiang îi privi fața oarecum distorsionată și făcu un pas înapoi inconștient.

Acest pas îl stimulă imediat pe Yan Ming Xiu. El se repezi înainte și-l împinse pe Zhou Xiang în perete. Se uită feroce la Zhou Xiang cu ochii roșii, dar vocea i se schimbă. El bolborosi emoționat:

– Ești tu… într-adevăr…tu ești……

Buzele lui Zhou Xiang tremurau. Se uita la Yan Ming Xiu care înțepenise.

Yan Ming Xiu îl îmbrățișă strâns pe Zhou Xiang.

– Ești cu adevărat tu… Zhou Xiang… Ești cu adevărat tu. De ce, de ce nu mi-ai spus că erai atât de aproape de mine? De ce nu mi-ai spus? Credeam că ești mort! Credeam că ești mort, Zhou Xiang! De ce mi-ai făcut asta? Atât de mult mă urăști? De ce mi-ai făcut asta?!

Lacrimile lui Yan Ming Xiu curgeau violent. Îl îmbrățișă pe Zhou Xiang ca pe un colac de salvare în inundație.

– Cum am trăit eu în ultimii trei ani? Pot descrie?  Timp de 3 ani, în fiecare zi, mi-am repetat că nu ești mort și că te vei întoarce. Am ignorat opoziția familiei mele și am devenit un star. Mi-am spus că erai supărat pe mine. Dar am sperat în fiecare clipă din acești 3 ani că mă vei ierta și că vei reveni să mă vezi într-o zi. Am așteptat zi de zi, m-am chinuit profund în așteptări și în deznădejde.

Yan Ming Xiu povestea plângând în hohote, ca un copil ce pierduse ceva scump.

Regretul care îi era gravat în oase și abisul dorului îl goliseră complet de toate gândurile despre viitor din toți acești 3 ani. Încercase să se împace cu ideea că Zhou Xiang era deja mort, dar nu putuse. Nu văzuse corpul lui Zhou Xiang.

–  A trebuit să țin speranța că erai încă în viață, altfel cum aș fi putut supraviețui?

Cum aș fi putut rezista? Într-o lume fără tine, cum aș fi putut să rezist? Mi-ai dat cele mai bune sentimente și apoi  te-ai îndepărtat complet.

Am petrecut așa trei ani! Trei ani, mai mult de o mie de zile și nopți, fiecare secundă de dor și durere, cum naiba să trec peste?!

Nu fusese niciodată îndrăgostit cu adevărat și dăduse dragostea sa copilărească altuia, din greșeală. Acum era pe cale să se trezească.  În acest moment nu mai dorea să fie separat de Zhou Xiang nici măcar o secundă. Își dăduse seama pe cine iubea cu adevărat.

Nimeni nu putea înțelege ce simțise când aflase despre accidentul lui Zhou Xiang.

Își dorise moartea.

Din fericire, Dumnezeu nu-l abandonase și Zhou Xiang se întorsese cu adevărat. Cu toate acestea, erau împreună de aproape un an, dar nu spusese nimic.

O făcuse pentru a-l tortura?

Dacă nu ar fi fost atâtea indicii, dacă acest incident nu ar fi dezvăluit corpul lui Zhou Xiang, cât timp l-ar fi ținut secret? Poate până în ziua în care ar fi murit, Yan Ming Xiu nu ar fi știut că persoana la care se gândea zi și noapte era lângă el.

Lumea întreagă se prăbușise peste Yan Ming Xiu…

Zhou Xiang îl urăște de fapt atât de mult…

Zhou Xiang fu șocat când văzu expresia nebună a lui Yan Ming Xiu și șuvoiul de lacrimi care continuau să cadă. Fiecare lacrimă a lui Yan Ming Xiu era ca un cuțit ce se înfigea în adâncul inimii, lăsându-l pierdut.

Yan Ming Xiu îi atinse fața și spuse răgușit:

– Îmi pare rău, îmi pare tare rău… Zhou Xiang, nu mă urî, am greșit multe lucruri… Dar mi-e atât de dor de tine. Cred că voi înnebuni, nu mă urî, eu……

Zhou Xiang îl privi cu ochi goi. Inima îi era strânsă nemilos de o mână invizibilă, făcându-l să se sufoce.

De ce Yan Ming Xiu plânge așa? Și ce tot povestește? Nu era Wang Yudong cel pe care l-a iubit mereu? Dacă era atât de trist de moartea sa, de ce nu-i dăduse niciodată nicio speranță în timpul cât fuseseră împreună?

Yan Ming Xiu nu-i dăduse niciodată nici un semn că l-ar plăcea. Își amintea doar că el, Zhou Xiang îl iubea, îl urmărea    și încerca mereu  să-i fie pe plac, dar Yan Ming Xiu fusese mereu când fierbinte când rece. Abia când știuse pe cine avea în minte Yan Ming Xiu,  el renunțase.

Și acum? Ce înseamnă asta acum? Ce naiba înseamnă de plânge așa de tare și e atât de trist?

Zhou Xiang deschise gura. Nu mai găsea aer să respire și aproape că izbucni în lacrimi.

Voia să împingă mâna lui Yan Ming Xiu, dar nu avea forță și nu se putu desprinde de el.

Yan Ming Xiu se ținea strâns de el, de parcă i-ar fi fost teamă   că va dispărea și plângea  lamentându-se.

– Zhou Xiang, te rog spune ceva, te rog spune ceva, te rog. Știi cât de dor mi-e de tine?! Știi cum am petrecut acești trei ani? Înțeleg că am spus-o prea târziu, dar nici nu mi-ai dat ocazia  să o spun? Știi cât te iubesc? Te iubesc mult.

Când Zhou Xiang  auzi acele trei cuvinte, auzi sunetul de prăbușire a lumii pe care o construise.

Ce? Yan Ming Xiu îl iubește?

Dacă Yan Ming Xiu îl iubea, atunci de ce el a murit? De ce?

Zhou Xiang deschise în cele din urmă gura. El se uită la Yan Ming Xiu cu ochii încețoșați și strigă:

 – Cum poți spune că mă iubești?! Yan Ming Xiu, cum naiba poți să-mi spui asta?! Când făceai sex cu mine gândindu-te la Wang Yudong, când m-ai legat acasă și nu m-ai lăsat să ies din cauza telefonului lui Wang Yudong! Nu ți-a păsat cum m-ai umilit pentru Wang Yudong… Yan Ming Xiu, de ce-mi spui asta?!

Fiecare cuvânt era o lacrimă însângerată.

…………………………………………………………………………….

Fața lui Yan Ming Xiu era plină de durere și orice explicație părea slabă în clipa aceea. Totul era ireversibil. Chiar dacă Zhou Xiang stătea în fața lui acum, nu putea schimba faptul că acest bărbat murise o dată.

Nu era nevoie ca Zhou Xiang să-l acuze. Deja regretase atât de mult încât încercase să se sinucidă.  Apoi și dorise să rămână îndurerat pentru tot restul vieții.  Ar fi fost cea mai bună pedeapsă pentru el.

Dar Zhou Xiang era încă în viață, chiar dacă era într-un alt corp. Dar nu-i pasă, nu-i pasă ce a devenit Zhou Xiang, atâta timp cât acesta este Zhou Xiang!! Îl vrea doar pe Zhou Xiang!

– Zhou Xiang, nu mă urî . Dă-mi o șansă. Să o luăm de la capăt. Am greșit multe lucruri, dar încă ești în viață. Dă-mi o  șansă să-mi repar greșelile. Zhou Xiang…te implor…Xiang…

Yan Ming Xiu spunea ceva ce  Zhou Xiang așteptase mereu. Iar acum fiecare cuvânt îi străpungea inima. Zhou Xiang nu știa cum să-și descrie starea de spirit, care era atât tristă, cât și neînduplecată.

Înainte de a-l întâlni pe Yan Ming Xiu, el fusese o persoană discretă. Nu se gândise niciodată să aducă pe cineva în casa părinților săi.

Ceea ce a dat a fost sinceritate 100%, iar ceea ce i-a dat Yan Ming Xiu a fost rușinea de a-l trata ca înlocuitor.

Când vorbise la telefon ultima dată cu Yan Ming Xiu în acel sat de munte îndepărtat din Guangxi, deja renunțase la el. Chiar dacă îl iubea atât de mult pe Yan Ming Xiu, hotărâse să renunțe complet la el. Nu murise cu gândul că va fi cu Yan Ming Xiu și nici nu renăscuse cu gândul că va fi cu Yan Ming Xiu. Acum că auzea aceste cuvinte, Zhou Xiang era neclintit, dar simțea o imensă durere în inimă.

Mormanul de oase oribile rămăsese imprimat clar în mintea lui și fiecare cuvânt spus de Yan Ming Xiu cădea ca o ironie a sorții.

Zhou Xiang își spuse că nu are inima atât de mare ca să-l poată ierta pe Yan Ming Xiu. Deși moartea sa nu fusese în totalitate din vina lui Yan Ming Xiu, fără acesta nu ar fi fost niciodată disperat. El nu ar fi preluat slujba aceea, la documentar. Nu putea… Nu putea să se întoarcă la Yan Ming doar pentru că îi spusese „Te iubesc”.

Era pur și simplu de neimaginat.

Zhou Xiang îndură durerea care i se urcase în inimă. Prinse brațul lui Yan Ming Xiu, încercând să-l împingă departe.

Cu toate acestea, Yan Ming Xiu îl îmbrățișă terorizat de teama de a-l pierde și refuză să-i dea drumul.

– Dă-mi drumul… lasă-mă să plec.

– Nu… Zhou Xiang, nu te pot  lăsa să pleci!

Rezistența lui Zhou Xiang îl făcu să se simtă înfrigurat.

Știa că dacă îl pierde din nou, nu va mai putea suporta.

– Yan Ming Xiu, nu vreau să te urăsc. Nu mă mai forța și  lasă-mă să plec. Dacă ești cu adevărat îndrăgostit de mine, pleacă! Aceasta este casa mea. Ți-am cerut să pleci acum trei ani. Acum…pleacă!

Fața lui Yan Ming Xiu era lividă și chiar și buzele lui aveau o culoare anormală, albastru-gri. Se uită la Zhou Xiang deznădăjduit. Genele erau încărcate de lacrimi care cădeau imediat ce clipea.

Zhou Xiang nu-l văzuse niciodată pe Yan Ming Xiu plângând.

Yan Ming Xiu era mereu indiferent și arogant. Expresii slabe precum plânsul și cerșitul, imploratul și deznădejdea , umilința și iubirea nu existaseră pentru el. Acum în doar zece minute, le  văzuse pe toate.

De ce nu i-a spus „te iubesc” înainte să i se întâmple ceva? Atunci nu s-ar mai fi întâmplat toate tragediile.

Lui Zhou Xiang îi venea să râdă și să plângă:

– Yan Xiansheng, v-am spus odată că poate ați fost strămoșul meu și trebuie să am grijă de d-voastră. Acum că îmi spuneți asta,  ar trebui să plâng amar sau ar trebui să fiu recunoscător? Dacă nu aș fi murit, nu m-ați fi privit în ochi și nu ați fi fost devotat lui Wang Yudong pentru tot restul vieții?

– Nu!

Yan Ming Xiu țipase din cauza urgenței lui.

– În acel moment, deja voiam să fiu cu tine. Am refuzat să mă mut. Nu voiam să joci în filmul acela. Am făcut asta pentru că nu voiam să fii cu Lan Xi Rong. Cât despre Wang Yudong… Am făcut ceva greșit la momentul respectiv. Zhou Xiang, aveam doar douăzeci și unu de ani. Chiar nu aveam dreptul să greșesc? Te implor, ai revenit la viață, aceasta este șansa pe care mi-a dat-o viața.  Deci dă-mi și tu o șansă, să începem din nou. Ai spus că mă iubești, Zhou Xiang…

Zhou Xiang se uită la Yan Ming Xiu cu ochi reci.

 – Yan Ming Xiu, a trecut un an de când m-am trezit. Am avut la dispoziție un an să vă  spun, dar nu am plănuit niciodată să fac asta. Tot nu înțelegeți?

Yan Ming Xiu încremeni.

Zhou Xiang îl împinse încet, dar ferm.

– Nu d-voastră v-a dat viața o șansă, ci mie. Mi-a dat o șansă să trăiesc din nou și să corectez greșelile pe care le-am făcut. Dumneavoastră ați fost greșeala mea. Nu pot să o refac.

Spunând acestea, îl împinse pe Yan Ming Xiu cu blândețe.

– Plecați. Plecați de aici. Aceasta e casa mea.

Yan Ming Xiu nu se mișcă, doar se uită la el cu o expresie răsucită de durere.

Zhou Xiang își apucă haina și spuse:

– Dacă dumneavoastră nu plecați, atunci eu sunt cel care va pleca.

Yan Ming Xiu se repezi spre el ca un nebun, împingându-l. Căzură amândoi. Capul lui Zhou Xiang lovi podeaua și fu puțin amețit. Brusc, simți ceva moale care îi atingea buzele. Yan Ming Xiu îl săruta.

Ochii lui Zhou Xiang se măriră, îl împinse pe Yan Ming Xiu și strigă cu ochii roșii:

– Yan Ming Xiu, e suficient! Oricâte lucruri frumoase mi-ați spune, nu voi mai face aceeași greșeală!

Se ridică, apucă haina și fugi frenetic.

Era deja trecut de ora patru dimineața, iar strada era ciudat de liniștită în această zi rece de iarnă.

Nu știa cât de departe alergase, era ca și cum voia să se  ascundă de un flagel. În cele din urmă, nu mai putu să fugă. Strada goală era ca o gaură adâncă, extinzându-se până la o distanță pe care nu o putea vedea clar. Ar fi vrut ca strada să-l absoarbă și să dispară pentru totdeauna din această lume.

Zhou Xiang se rezemă de stâlpul telefonului, gâfâind. Nu mai putea să respire, sufocându-se cu lacrimi. Temperatura scăzuse sub zero grade și, deși purta o jachetă groasă de puf, încă se simțea înfierbântat.

Trecuseră zece luni de când  deschisese ochii. În aceste 10 luni nu  avusese nici o zi liniștită.

Acum, toți oamenii de care voise să se ascundă, îi cunoșteau identitatea. Ar fi trebuit să fie ușurat, dar Yan Ming Xiu îi  dăduse cu parul în cap, lăsându-l cu sentimente amestecate și pierdute.

Lucruri la care nu îndrăznise niciodată să viseze fuseseră spuse clar în fața lui, dar nu se simțea entuziasmat, ci se simțea trist în inima lui.

Zhou Xiang își ridică mâna și-și dădu două palme.

Se  înfășură strâns cu haina și merse fără țintă pe străzi la primele ore ale dimineții de iarnă. Chemă un taxi, se urcă și se grăbi spre casă.

În taxi, telefonul său mobil sună fără întrerupere, iar mesajele text continuau să apară.

Când Zhou Xiang văzu numele lui Yan Ming Xiu, nu deschise niciunul dintre ele și le șterse pe toate.

Se simți obosit. Voia să stea într-un loc unde să doarmă mult timp.