Cei patru- Capitolul 29

Fuga

Tăcerea domnea în cameră. Doar respirațiile celor patru păreau să se audă în ritmuri neregulate, fiecare purtând în piept propria întrebare, propria frică.

Eli se plimba încet de la un colț la altul, cu ochii întunecați de un gând adânc. Ceva se învârtea în mintea lui ca un ecou, un detaliu, o senzație.

Aven îl urmărea din pat, sprijinit de perete, în timp ce Kai și Noah îl priveau la fel de nedumeriți.

Damon stătea în picioare, cu brațele încrucișate, fără să spună nimic. Îl cunoștea pe Eli. Când se mișca așa, însemna că ceva se clădea.

– Și dacă…?

Apoi se opri, se întoarse spre ei.

– Și dacă Ella n-a fost luată?

Trei priviri se ridicară brusc.

– Ce? Cum adică? întrebă Noah.

Eli se apropie de ei, vorbind repede, cu voce joasă, dar hotărâtă.

– Și dacă totul e doar o strategie? Un test?

Aven se încruntă, deja neliniștit.

– Eli…

– Gândește-te, îl tăie Eli. Ella a fost ultima oară văzută în noaptea în care m-a sărutat. Era tulburată, tremura. Apoi a fugit; nu am găsit semne clare de răpire, nici urmă de luptă, nimic care să indice că a fost luată cu forța.

Kai ridică o sprânceană.

– Dar atacul din pădure? Săgeata? Silueta?

– Exact, spuse Eli apăsat. Prea evident, prea teatral, ca și cum cineva ne-a atras departe, ne-a vrut ocupați. Ne-a vrut… dezbinați, ca și cum ar fi dorit să afle ceva…

Damon se înclină ușor în față.

– Crezi că Ella a fugit?

– Nu doar că a fugit, spuse Eli. Cred că Ella a simțit ceva, poate în momentul acelui sărut… poate a avut o viziune. La fel cum Damon avea viziuni despre Aven. Și poate a plecat ca să caute singură răspunsurile.

Tăcerea se așternu ca o pătură rece.

Aven rămase cu privirea pierdută.

– Și dacă acel cineva… ne testează? rosti Eli încet.

-Dacă cel care ne urmărește vrea să vadă dacă știm unde este ea, sau dacă simțim?

Noah se lăsă încet pe marginea patului.

– Atunci capcana n-a fost pentru Ella.

Kai înțepeni.

– A fost pentru noi.

Eli încuviință.

– Pentru a ne observa reacțiile, a ne măsura puterea, a vedea dacă putem simți ce e al nostru… și a-l duce la Ella.

Damon strânse pumnii.

– Atunci trebuie să o găsim înaintea lor. Dacă încă e singură… trebuie să-i fim aproape.

Aven clătină ușor din cap, dar chipul lui nu mai era doar de frică. Era durere.

– Ea fuge de ceva… nu de noi, așa cum am spus. Își iubește fratele. Și pe mine. Eu cred că a aflat ceva important.

Eli rosti, aproape în șoaptă:

– Sau… poate se teme că, dacă rămâne, ne va pierde pe toți.

Fără să mai stea pe gânduri, cei patru băieți părăsiră camera lor și urcară în grabă spre etajul unde locuia Ella.

Ușa camerei ei era întredeschisă.

Eli fu primul care păși înăuntru, urmat de Aven, Damon, Noah și Kai.

Camera părea neatinsă… dar era prea tăcută, prea așezată, prea… controlată.

Fiecare dintre ei se răspândi în tăcere. Căutau: pe birou, sub pat, în dulap, printre cărți. Erau atenți la orice — o notă, un obiect schimbat, un gest uitat, un semn.

Dar Eli se opri asupra patului.

Acolo, așezată ca și cum fusese lăsată intenționat, era o carte deschisă.

O recunoscu imediat.

– Asta e… rosti în șoaptă, atingând coperta.

Damon se apropie.

– Ce?

– E cartea pe care o citea Ella în bibliotecă, în prima zi când ne-am întâlnit cu ea.

Eli o atinse ușor, ca și cum s-ar fi temut să nu o strice. Pagina deschisă era aproape de finalul volumului. Un paragraf ieșea în evidență, scris cu o nuanță roșiatică, ca o notă ascunsă:

„Nu mă căuta acolo unde nu am fost niciodată.”

Noah se opri din răscolit și se întoarse spre ei.

– Ce înseamnă asta?

Kai se încruntă.

– Un joc? O metaforă?

Aven clătină din cap, privindu-și degetele tremurând.

– Sau… o rugăminte. Ella nu ne alungă, ne ghidează.

Eli citi din nou, în gând: „Nu mă căuta acolo unde nu am fost niciodată.” Și, dincolo de cuvinte, simți intenția. Mesajul nu era o fugă, era o selecție — o invitație de a privi mai adânc, dincolo de ceea ce se vede.

Ridică privirea spre frații lui și rosti, rar:

– Ea vrea să o urmăm. Dar nu cu pașii, ci cu înțelegerea.