Cei patru- Capitolul 42

Așteptarea dintre clipe

Campusul fremăta de viață sub lumina blândă a dimineții. Grupuri de studenți traversau aleile pietruite, râsete se auzeau în depărtare, iar vântul adia printre copaci cu o seninătate leneșă.

Într-un colț mai retras, aproape de fântâna centrală, Damon și Aven stăteau pe o bancă, aproape lipiți. Aven râdea ușor, capul înclinat spre umărul lui Damon, iar acesta îi mângâia gâtul cu degetele, absent, de parcă pielea iubitului lui era o hartă pe care o putea explora o viață.

– Ai idee cât de idioți arătăm acum? chicoti Aven.
– Da, spuse Damon cu un zâmbet satisfăcut,

-dar suntem frumoși, este o combinație letală.

Câțiva pași mai încolo, la umbra unui copac înflorit, Vall stătea așezat pe iarbă, sprijinit de trunchiul gros. Lângă el, Kai, cu o sticlă de apă în mână, asculta atent.

– Deci tu ești solistul principal la concertul de vineri?
– Corect, spuse Vall, jucându-se cu o frunză între degete.

-Pianul e singurul instrument care nu minte când ești rupt pe dinăuntru… se aude.
– Aha, zâmbi Kai, întorcându-se spre el.

-Deci va fi concert sau confesiune?

Vall îl privi scurt. Serios.

– Depinde dacă vii.

Lângă scările bibliotecii, Eli stătea cu o carte veche în mâini. Coperta era uzată, paginile îngălbenite de timp, dar în ochii lui… ardea un interes viu. Studia, căuta, învăța.

Trecuseră doar câteva zile de la manifestarea primei scântei magice din el, dar deja învățase să asculte altfel.

Între pagini și tăceri, magia lui prindea formă.

Și în toată această armonie aparentă…

Noah stătea pe o bancă în colțul campusului, cu capul sprijinit într-o mână și ochii ațintiți spre zona parcărilor — nu clipise de minute bune.

Părea că se uită la oameni, dar nu.
Părea că aștepta ceva, dar nu era „ceva”, era el.

Blondul… silueta aceea care nu mai ieșea din mintea lui de când cu întâlnirea, ironia, privirea tăioasă și bătăile acelea de inimă care trădau emoțiile pe care niciun sarcasm nu le putea acoperi.

– Poate vine azi, murmura Noah, doar pentru el.

-Poate vine… și o să spună ceva sau măcar o să ridice o sprânceană… ridicarea aia de sprânceană mă face praf.

Un băiat trecu pe lângă el cu un sac de sport pe umăr. Blond, dar nu acel blond… Noah oftă.

– Asta e… când devii obsedat de o sprânceană anume, știi că ai căzut de tot.

– Ai idee cât de patetic arăți?

Vocea tăioasă, ironică, plină de acel ceva care-l făcuse pe Noah să-și piardă mințile, veni din lateral.

Noah tresări ușor și întoarse capul.

Blondul, îmbrăcat în negru, cu o cămașă lejeră și ochii ăia imposibil de verzi, stătea la doar câțiva pași, privindu-l cu o sprânceană ridicată și cu acel zâmbet în colțul gurii care înnebunea orice logică.

– Mă așteptai? spuse el.

-Să vin de la oră, dintr-o explozie, cu o floare în mână? Sau cu un afiș pe care scrie „Am venit să-ți stric concentrarea”?

Noah se ridică în picioare, un zâmbet șters pe buze, dar ochii aprinși.

– Nu, doar… voiam să mă uit la parcare și să analizez asfaltul… profund, se simte abandonat fără tine.

Blondul oftă teatral și dădu să treacă pe lângă el, dar Noah îl apucă ușor de mâneca cămășii, trăgându-l aproape. Mult prea aproape.

….

– Stai, zise el serios, pentru prima dată fără nicio glumă.

– Ești un simplu om? Sau ești ceva mai mult?

Blondul rămase tăcut o secundă. O scurtă încordare i se simți în braț, dar nu se retrase — îl privea pe Noah… altfel.

În acel moment, ceilalți frați se apropiară. Damon, Eli, Aven, Kai, Vall — toți cu pași liniștiți, dar atenți.

Blondul oftă adânc, își eliberă mâneca și își încrucișă brațele la piept.

– Puteți sta liniștiți, spuse pe un ton neobișnuit de serios.

-Nu voi deschide gura despre ce am văzut în pădure. Nu e problema mea. Dar…

Îi privi pe toți direct.

– Trebuie să-mi spuneți și mie ce e asta. Ce sunteți voi. Ce e real și ce… poate e doar imaginația mea care a luat-o razna.

Un moment de tăcere…

Apoi, Noah sări din nou în față.

– Îți spun adevărul, totul… dar cu o condiție.

– Desigur, aici vine partea cu sacrificiul? Sânge pe o piatră magică?

– Nu… numele tău, spuse Noah simplu.

-Spune-mi cum te cheamă.

Blondul îl privi lung.

– Tu… ești nebun.

– Sunt adorabil și insistent cu o doză de magie.

Blondul oftă lung, ca un om care a cedat după o luptă cu sine însuși.

– Ești un bufon cu puteri magice și totuși…
Se opri. Îl privi iar pe Noah.

– Fie… cedez.

O pauză scurtă.

– Numele meu este Riven.

Noah înlemni, apoi zâmbi larg.

– Riven… oh, frumos. Îți vine să-ți lași inima pe masă.

– Ți-a căzut deja, mă tem, răspunse Riven rece, dar colțul buzelor i se ridică imperceptibil.

Tensiunea din aer fusese spartă doar de acel singur nume:

Riven.

Vall făcu un pas în față.

– Bine, Riven. Știu că vrei adevărul — sau o parte din el. Dar unele lucruri trebuie dezvăluite treptat.

Riven îl analiză.

– Sună a avertisment misterios, îmi place.

– Vineri seară am concertul în campus. Ești invitat special. Vii și după stăm de vorbă la cină, îți vom spune… atât cât trebuie.

Riven nu spuse nimic o secundă.

Apoi își întoarse capul spre Noah, lent, calculat.

– Te aștept cu o oră înainte de concert.

Noah clipi.

– Ce?

– Cu fața luminoasă, fără flori în mână, eventual cu un gest de generozitate umană — gen „uite, ți-am adus ceva de mâncare”. Tu vorbești. Eu ascult. Și aflu ce naiba e cu voi toți.

– Apoi mergem la concertul tipului ăstuia, arătă spre Vall,

-… care pare liderul sabatului vostru. Sau orice sunteți voi.

Damon își mușcă buza. Kai șopti:

– Îl ador. E diabolic și poetic.

Noah rămase cu gura ușor deschisă.

– Mă… mă invită el? Sau mă amenință cu romantism?

– Pare o combinație fatală, râse Aven.

– Vineri, repeta Noah, în transă.

– Față luminoasă. Flori. Mâncare. Suflet pe tavă…

– Ia-ți o pelerină. Și o inimă de rezervă, chicoti Eli.

– În plus, cred că a zis fără flori.

….

Ziua se strecura alene spre după-amiază. Noah ieșise ultimul din sală, dar mintea lui era departe.

Riven.

– Flori… mâncare… față luminoasă… murmura el.

Dar visarea fu brusc întreruptă.

O mână puternică îl apucă de braț și îl trase violent într-un colț întunecat al clădirii. Ușa se închise în spatele lui.

– Ce naib…

Nu apucă să termine.

Buze fierbinți se lipiră de ale lui. Ruj. Mult ruj.

Noah făcu ochii mari, scăpă caietul, se izbi de perete.

– Stai! Ce faci?! Unde-i… unde-i lumina?!

Dar exact atunci, ușa se deschise brusc.

Riven stătea în prag, o sprânceană ridicată, expresie imposibil de citit.

Noah înlemni, cu buzele pline de ruj roșu.

Fata brunetă trecu pe lângă Riven, zâmbind provocator.

– Mmm… interesant gust, murmură ea.

Și dispăru.

Riven rămase în prag, sprânceana tot sus.

Noah, roșu ca focul:

– Nu e ce crezi, spuse el, tremurând.

Riven înclină capul ușor.

– Perfect. Atunci… abia aștept explicațiile.

Și închise ușa.

Noah înghiți în sec.

– Sunt… mort.