Cei patru- Capitolul 6

 Sub piele

Terasa era retrasă, înconjurată de ziduri acoperite cu iederă și flori sălbatice care își răspândeau parfumul leneș în aerul cald al amiezii.

Soarele filtrat printre crengile înflorite cădea pe piatra veche a podelei în dungi moi, aproape picturale.

Ella era deja acolo.

Stătea la o masă din lemn, rotundă, cu șase scaune și un coș cu pâine caldă în mijloc.
Avea viziunea unei simple fete, iar părul prins în aceea coadă împletită, avea șuvițe răzlețe ieșite din loc în loc, chipul îi era senin ca și cum zâmbetul ce îl avea  pe chip i-ar fi dictat întreaga apariție.

Când îi zări, ridică mâna cu o naturalețe dezarmantă.
– Ați ajuns! Perfect timing.

Vocea ei era caldă, cu o ușoară inflexiune jucăușă, ca o notă de vioară în mijlocul unei orchestre prea serioase.

Eli fu primul care se apropie.
– Nu e greu să nimerim când suntem invitați oficial de destin, nu?

Ella râse, un râs ușor, cristalin, nu dădea impresia că era  forțat… părea… real.
–Așa este și încă nu s-au supărat pe mine…cei de la terasă, mă refer.

Noah își trase scaunul și se trânti cu o relaxare studiată.
–Pâine caldă? Ne-ai cucerit deja.

-Prefer să fiu eficientă, spuse ea.

– Pâinea și zâmbetul sunt primele arme ale supraviețuirii sociale.

Kai își ocupă locul în tăcere, dar nu-și lua ochii de la ea, era atent, curios.

Iar Damon…
Damon părea să pășească într-o zonă gri, în care nu era nici atras, nici respins, doar conectat de ceva ce nici el nu înțelegea pe deplin.

Ella îi oferi un scaun lângă ea, iar el îl ocupă fără cuvinte.

– Mă bucur că ați venit, spuse, rupând o bucățică de pâine.

– Uneori, o masă împreună spune mai multe decât o sută de întrebări.

Eli o fixă atent.
–Sună ca un început de interogatoriu foarte plăcut.

-Doar dacă vreți voi, răspunse ea zâmbind.

–  Eu prefer să ascult povești, cele nespuse sunt cele mai frumoase.

Pentru o clipă, toți tăcură.
Și în acea tăcere, Ella nu părea stingherită….ci acasă.

Discuția decurgea  liniștită, chiar dacă sub glumele ușoare plutea neliniștea.
Ella întreba despre cursuri, preferințe ciudate de mâncare, se mira că Noah urăște măslinele și că Eli preferă să mănânce desertul înainte de felul principal.

Era zâmbet, lumină și aparentă normalitate.

Dar Noah fu primul care rupse ritmul.

– Apropo, întrebare de control: pentru cine e al șaselea scaun?

Toți tăcură…de parcă abia acum realizaseră și ei acel scaun gol.

Privirea lui trecu peste masă, unde șase scaune fuseseră așezate de la început.
Cinci ocupate.. unul… rămas gol.

Kai se încruntă.
– Da, noi suntem patru…cu tine, cinci.

Ella nu răspunse imediat. Zâmbetul i se adânci ușor, apoi își ridică privirea în spatele lor.

– Pentru el, spuse simplu.

Toți se întoarseră.

Și-l văzură.

Trecând printre mesele din grădină, fără graba nimănui, cu o liniște aparte în pași.
Băiatul cu ochii gri-alabastru.
Acel chip ireal. Trăsăturile perfecte.
Privirea care părea să treacă prin oameni, nu pe lângă ei.

Damon simți cum aerul din piept i se scurge.
Nu era un vis. Nu era o iluzie. Era acolo. Din nou.

Ella se ridică bucuroasă, cu chipul strălucind.
– Frate, ai ajuns!

Frații o priveau înmărmuriți…de parcă uitaseră chiar și cel mai simplu cuvânt.

Băiatul se apropie și dădu din cap spre ea, zâmbetul lui fu scurt, politicos.
Apoi își întoarse privirea spre Damon.

Privirea li se încleștă.

Pentru un moment, nimic altceva nu exista, nici mâncare, nici soare, nici măcar ceilalți de la masă..

Doar ei doi…

Se părea că cei doi aveau cumva un trecut nespus, o recunoaștere tăcută, un magnetism inexplicabil.

Băiatul se așeză încet pe scaunul din fața lui Damon.
Eli, Kai și Noah își împărțeau priviri scurte, dar niciunul nu spunea nimic.

Ella se reașeză veselă, ca și cum scena ar fi fost complet firească.
– El e Aven. Fratele meu mai mic cu un an, dar sincer… arată mai matur ca mine uneori.

Se uită la băieți și completă, cu un ton relaxat:
– Dacă stau bine să mă gândesc… e cam de vârsta voastră, nu?

Și nimeni nu spuse nimic.
Pentru că nimeni nu înțelegea…
Ce tocmai a început.

Câteva secunde, nimeni nu spuse nimic.
Doar forfota îndepărtată a studenților din grădină și ciripitul leneș al păsărilor se mai auzeau.

Aven își așeză coatele pe masă, cu degetele împreunate în fața buzelor.
Privirea lui nu era ostilă, dar nici prietenoasă.
Era prea limpede. Prea sigură.

–Te-am căutat.

Vocea lui era joasă. Calmă. Dar în acea simplitate… era o tăietură fină.

Damon nu clipi.
–Nu cred că ți-am cerut asta.

Un zâmbet slab în colțul gurii lui Aven.
– Nu. Dar uneori… unii oameni se caută fără să știe.

Kai își încrucișă brațele. Eli înclina capul discret, studiindu-l.
Noah nu spunea nimic. Dar mușca buza de jos. Semn că nu-i plăcea deloc ce simțea.

Aven își mută privirea spre Ella, apoi din nou la Damon.
–Nu ești cum mi te imaginam.

– Tu ești exact cum te-am simțit, răspunse Damon, cu o voce liniștită, dar fermă.

Privirea lor se strânse.
O sclipire între doi poli egali și opuși.

–Te deranjează că știu cine ești? întrebă Aven.

– Mă îndoiesc de asta , se fapt mă  deranjează că eu încă nu știu cine ești tu, zise Damon.  „Dar ai început să trăiești în mintea mea… fără să-ți cer.” , completă în gând.

O secundă. Doar atât.

Aven înclină ușor capul.
– Poate că îmi place misterul…

Damon simți cum ceva în el zvâcnește. O amintire vagă, nedeslușită.
Un strigăt, un zid de piatră, o promisiune.

Dar nu acum. Nu aici.

Eli întinse mâna spre paharul său, dar ochii lui erau ațintiți pe fiecare detaliu.

Toți simțeau.
Scena nu era banală.

Era o recunoaștere întârziată.
O confruntare camuflată.
O promisiune veche. Sau o amenințare poetică.

Și între cei doi…
rămânea suspendată o tăcere tăioasă, mai intensă decât orice replică.

Ella izbucni în râs.
– Așa vorbiți de obicei cu oamenii la prânz? Parcă ați fi într-o piesă de teatru absurd.

Se uită de la unul la altul, amuzată.
– Vă cunoașteți?

Răspunsul veni simultan.
–Nu, spuse Damon.
–Da, spuse Aven.

Toți cei de la masă tresăriră ușor.
Eli își lăsă paharul jos. Kai se înclină discret spre Noah.
Damon întoarse capul spre Aven și ridică o sprânceană.
– De unde?

Aven zâmbi, relaxat, ca și cum abia așteptase întrebarea, scoase telefonul din buzunarul hanoracului și, fără grabă, derulă printre poze.

– De aici, spuse simplu.

Întinse telefonul peste masă.
Pe ecran era o fotografie făcută cu câteva zile în urmă.

Prima zi de facultate.
Cei patru frați tocmai intrau în curtea campusului.
Toți păreau în mișcare, cu priviri intense, ca niște zei căzuți accidental într-un univers plictisitor.

–Mi-a atras atenția imaginea, zise Aven.

– Era ceva în felul în care mergeai. De parcă ai fi desenat cuvintele în aer.

Se întoarse spre Damon.
– Apoi am aflat că ești cel mai bun pe strategia de scenă la teatrul facultății.
Zâmbi cu o ironie ușoară.
–Ai reputație. M-am documentat.

Se lăsă pe spătarul scaunului, cu o mână pe piept, ca un personaj care tocmai și-a încheiat monologul.

Damon nu spuse nimic.
Dar privirea lui era un amestec între confuzie, furie și… atracție?

Eli strânse din maxilar.
Kai își mușcă buza.
Noah oftă ușor.
– Ăsta-i genul de băiat care știe prea multe, prea repede, șopti spre ceilalți.

-… și  nici măcar nu e enervant când o face.

Ella zâmbi larg.
– E un talent de familie, glumi ea.  Sau un defect. Încă nu ne-am decis.

Dar adevărul era clar:
Aven nu era doar un frate.
Era o piesă pe tabla lor de șah.
Una care se așezase singură… și părea să știe exact ce face.