Cei patru- Capitolul 8

Spectacolul tăcerii

Sala de mese era agitată, plină ochi, scaunele erau trase în grabă, mesele împinse strategic, farfurii care se mișcau fără grație…
Un haos familiar…universitar…uman.

Dar în mijlocul acelui haos…era o piesă…o  piesă jucată în patru, fără scenariu, fără decor…
Dar cu o regie instinctivă, perfectă.

Eli… Kai… Noah… Damon.
Așezați în jurul unei mese centrale, cu poziții care păreau întâmplătoare… dar nu erau, fiecare mișcare era o replică, fiecare zâmbet era un act.

Kai povestea ceva despre un profesor care confunda glandele endocrine cu o formație rock, iar vocea lui domoală, ironică, ținea studenții din jur în suspans.

Eli, cu eleganța lui calculată, completa ironic, fără să-și piardă aerul de aristocrat modern.

Noah, între timp, era animația pură, gesturile îi erau largi, ochi jucăuși cu expresii teatrale cu povești despre iubite imaginare, întâlniri dezastruoase și conspirații la coadă la ciorbă.

Iar Damon…el stătea ușor retras, dar cumva  mereu prezent, privirea lui tăcută era cel mai puternic magnet, pentru că el nu spunea mult, dar când zâmbea…toată sala îl simțea.

Fetele din jurul lor nu mâncau, doar visau, unele se uitau pe furiș, altele își fixau privirea fără nici o jenă.
Își întorceau părul între degete, își aranjau gulerul, doar-doar le va cădea privirea unuia dintre cei patru pe ele…

Era o piesă...una tăcută făcută într-un stil grandios…

Într-un colț retras la o masă umbrită de o coloană de piatră, stăteau Ella și Aven.

Ea ținea o cană cu ceai verde între palme.
El sorbea dintr-o cafea amară.

Amândoi priveau înspre ei, spre acel cerc mare de persoane…

–Uite-i, spuse Ella cu un zâmbet ușor ironic.

-Regii teatrului involuntar, nu doar că nu sunt buni, recunoscu Aven, fără să clipească.

-chiar  prea buni, atât de buni că mi vine să le aplaud chiar și tăcerea.

– Fetele îi mănâncă din ochi, zise Ella, sorbind calmă din ceaiul ei.

-îți dai seama că o parte din ele ar vrea să fie sechestrate într-un dulap de către Damon?

Aven își ridică ușor o sprânceană.
-Damon nu-i genul care să se complice cu dulapuri, cred că le-ar trânti ușa în nas, sau… de suflet.

Ella râse scurt și îl privi scurt.
– Poetic, observ că îți place să-l analizezi.

-Îmi place să înțeleg  ce mi s-a strecurat sub piele fără permisiune.

-Și? Ai înțeles?

– Nu....făcu o pauză privind spre acea persoană care era subiectul conversației lor
– Dar o să-l citesc ca pe o piesă prost ascunsă într-o bibliotecă interzisă.

Ella îl fixă cu privirea.
–Tu știi că joci în piesa lui, nu? Crezi că tu-l citești… dar el te rescrie, Aven.

Aven nu răspunse.
Dar zâmbetul din colțul gurii i se șterse.

Și în centrul sălii, piesa continua, patru frați, patru lumi, un singur centru de gravitație.
Iar în umbră… două perechi de ochi care voiau să afle dacă vor rămâne simpli spectatori sau…vor urca pe scenă.

După ce râsetele s-au mai domolit, frații s-au ridicat de la masă, însoțiți de privirile lăsate în urmă. Studentele le mai făceau cu mâna, băieții mai chicoteau de pe margine, dar spectacolul se încheiase.

Eli, Kai, Noah și Damon ieșeau în holul mare al campusului, cu pași largi și glume aruncate pe umeri.

–Serios acum, zise Kai.

–dacă mai rămâneam acolo, fata aia îmi cerea grupa de sânge.

– Eu i-aș fi dat-o, completă Noah, dar în pix sa fie mai elegant.

Eli râdea tăcut, în timp ce Damon mergea puțin în urmă. Nu părea că e atent la replici, de fapt… nici nu le auzea.

Când trecură pe lângă o ușă de serviciu, uitată între două săli, simți cum o mână îl apucă de hanorac, cu precizie, și-l trase brutal în debara, ușa se închise în urma lui cu un sunet sec.

Întuneric…miros de vopsea veche și praf…fu primul lucru remarcat de către Damon în lumina slabă a becului tremura deasupra lui, apoi îl văzu…

Aven stătea cu spatele lipit de ușă, respirând calm, mult prea calm.

Damon făcu un pas înapoi.
-Serios? Acum ai început să ataci și în dulapuri?

– N-a fost un atac…a fost o invitație cu forță, mă bucur că ai acceptat.

-Ce vrei?

Aven păși încet spre el...un pas…apoi încă unul.

– Vreau să știu cât mai poți juca teatrul ăsta al controlului, pentru că, de unde stau eu să te privesc… îți tremură fiecare replică.

Damon își încrucișă brațele , îndreptându-se de spate și ridicând o sprânceană spre el…
–Nu știu ce ai fumat, dar eu nu tremur.

-Nu, zise Aven, apropiindu-se la câțiva centimetri.

–dar îți pulsează gâtul, inima nu minte, Damon.

Damon tăcu…îl analiza mutește și Aven lua tăcerea lui ca pe o victorie, asta îl făcu să continue…

-Știu că mă visezi și știu că simți că m-ai mai cunoscut undeva….poate într-o altă viață…sau într-o amintire care ți-a fost furată…

-Poate simt că trebuie să te scot din sistem, zise Damon pe un ton rece.

–ești exact  ca un virus.

Aven zâmbi, dar zâmbetul lui era trist.
– Virus? sunt doar ceea ce încerci să uiți, dar e în tine știu că există curiozitatea…

Damon își strânse pumnii, dar nu se mișcă, stătea mut, ascultând cuvintele celui din fața sa.. de multe ori era bine să fi mut să lași pe celălalt să vorbească…pentru că în cuvinte și gesturi puteai descoperi adevărul

Aven făcu un ultim pas, atât de aproape încât respirația lui atingea pielea lui Damon.
– Îți dau timp, dar nu-l irosi încercând să mă alungi, pentru că…sunt aici să rămân nu să plec din nou… își spuse Avem ultima replică și apoi ieși…
Fără grabă…lăsând ușa deschisă.

Damon rămase în debara…avea privirea fixă…respirația îi era accelerată…
Ceva din el voia să țipe… cealaltă parte…voia să urmeze să îl scuture nițel…

Dar rămase pe loc…și un zâmbet micuț îi apăru pe buze….

Nici nu trebuie să mișc vreunul dintre degete pentru că tu vii spre mine…