CORSARUL- Capitolul 25

– Cred că e…timpul să plec, rosti Xian, privind nostalgic de jur împrejurul cabinei.

– Ai împachetat tot? întrebă Blak privindu-l.

–Da. Oricum nu am prea multe haine.

-Xian…poate când mai ajung în port, cine știe…

-Casa mea este în partea cealaltă a orașului, îl înștiință, cuvintele sunând ca un fel de adio.

-Am înțeles. Atunci…îți urez să ai o viață bună.

-Și tu la fel…Ades, îi spuse adevăratul nume, fapt ce îi făcu pe amândoi conștienți de circumstanțele când acesta fusese rostit.
Se priviră o clipă în ochii, iar Xian se îndreptă spre ușă. Parcă i se părea că vederea i se încețoșează. Clipi rapid de câteva ori să își revină și întinse mâna spre mâner. Nu apucă să îl atingă când se simți aproape smucit și întors cu fața.
Blak îi apucă chipul între palme și îl sărută. Nu cu patimă sau cu dorință, ci cu un soi de durere.
Xian îi răspunse și se prinse de mijlocul lui lipindu-se de trupul pe care îl cunoștea în cele mai mici detalii, de la care acum era nevoit să își ia adio.
Simțeau amândoi că prin acest ultim sărut își împărtășeau regretul că totul între ei ajunse la sfârșit.

–Să nu mă arunci din sufletul tău, îl rugă Blak, strângându-l puternic în brațe.

-Nu am să o fac, pentru că ești cea mai frumoasă și neprețuită aventură a mea, îl asigură Xian.
Când se depărtară, acesta deschise rapid ușa și ieși îndreptându-se spre pasarela ce lega nava de mal, salutând oamenii cu care se împrietenise.
Blak se oferise să îl conducă până acasă dar refuzase, preferând să ia o trăsură.
Acesta rămase lângă pasarelă urmărindu-l cu privirea până se urcă în ea.

-Poate o să ne întoarcem mai devreme, nu peste trei luni, rosti Doc, din stânga lui urmărind și el cu privirea trăsura.

Blak se întoarse și plecă fără a-i răspunde. Bărbatul își întoarse privirea spre el și miji pleoapele. Era trecut prin viață și mult prea în vârstă pentru a nu intui ce se întâmpla între Căpitan și fostul lui pasager.

********

După două luni.

-Sigur Majestății Sale o să îi placă totul, îl asigură bărbatul mergând alături de el.

-Da, Moris, sunt foarte încrezător în prezentarea noastră, îi răspunse. Pașii lor se auzeau cu ecou pe holul lung și larg, ce ducea de la biroul cancelarului spre ieșirea păzită de doi străjeri.

-Domnule…Carso! rosti un bărbat îmbrăcat în haine negre, oprindu-se în dreptul lor.

-Ne cunoaștem? întrebă acesta privindu-l mirat.
–Eu…credeam că ne-am mai întâlnit, dar se pare că…m-am înșelat, rosti mijind suspicios privirea spre el.

-Dar, mi-ați spus pe nume! continuă celălat.

-Sora mea a comandat niște bijuterii de la dumneavoastră și v-am reținut numele, spuse rapid primul lucru care îi veni în minte, sufletul lui începând să vibreze de furie.

-Ăaa…păi, mulțumesc pentru alegerea firmei noastre. Sper că a fost satisfăcută de creațiile alese.

-A fost foarte ,,satisfăcută“, rosti punând accentul pe cuvântul satisfăcut, privindu-l atent pe celalat.

-Transmiteți-i că o mai așteptăm pe la noi la magazin. Acum, vă rog să mă scuzați.

Rămase în mijlocul holului strângând din dinți de frustrare. Îi venea să se repeadă după el și să îl pocnească. Niciodată nu se gândise ca ar putea fi atât de ipocrit. Mai ales după despărțirea atât de intensă și promisiunea făcută.

-Domnule căpitan, Cancelarul vă așteaptă, îl anunță secretarul acestuia .

Porni cu pași apăsați spre cabinetul de primire, plin de nervi și frustrare.

*********

Petrecerea era alcătuită din membrii familiei, cei mai apropiați prieteni și câteva persoane de la firma de bijuterii.
Perechea amfitrioană o aștepta cu emoție să împărtășească cu toții bucuria de a fi părinții celui de al doilea copil al cuplului. După ce se făcea anunțul toți aveau să se îndrepte spre cealaltă sală, unde erau serviți cu un adevărat festin culinar.
Acum toată lumea vorbea, dansa și savura băuturile servite de lacheii ce se plimbau printre invitați cu tăvile pline.

–Nu te mai încrunta așa frate, că ai să sperii invitații, îl atenționă fratele lui, alăturându-se lui și soției sale.

-Nu înțeleg ce înseamnă asta, rosti acesta cu voce joasă privind împreună cu soția lui, spre o bucată de hârtie ce o ținea între degete.

– Mi-a dat-o un chelner.

-Un amantlâc clandestin! rosti fratele lui amuzat.

-Nici măcar în glumă să nu spui așa ceva, îl atenționă acesta nervos, nedorind ca soția lui să își facă cine știe ce idei.

–Iubire, doar te tachinează, îl asigură aceasta zâmbind. Fratele lui îi făcu cu ochiul cumnatei sale, aruncându-și unul altuia priviri amuzate.
Știa că cei doi se iubeau și se respectau prea mult, așa că își permitea să facă o astfel de glumă. Cumnata lui nu era o persoană geloasă.

-Ce scrie pe bilet? întrebă privind oaspeți din sala de banchet.

-Nici măcar nu înțeleg, rosti acesta întinzându-i nervos bucata de hârtie.

Fratele lui o prinse între degete, iar când văzu singurul cuvânt scris,
simți că îl ia amețeala iar genunchii i se înmoaie. Zâmbetul îi pieri într-o secundă iar privirea îi rămase ațintită pe acel cuvânt care îl răscolea sufletul.
,, HARLECHIN”

-Biletul era pentru mine, le spuse strângându-l în pumn.

– Vă rog să mă scuzați, mai adăugă și porni spre ușile duble ce dădeau spre terasă după ce scrută atent toată sala.
E aici. Își repeta în gând simțind toate emoțiile posibile.
Privi cu ochii arzători și terasa, după care ocoli și porni cu pași grăbiți spre grădină, urmărind atent fiecare persoană pe care o întâlnea în cale.
Strângea în continuare în pumn acea bucățică de hârtie, dovada că el îl căuta. La un moment dat se simți prins din spate și întors cu furie, iar un pumn imens porni spre fața lui, trântindu-l la pământ. Pentru o secundă rămase jos încercând să înțeleagă ce se întâmplă, doar ca să simtă un trup greu așezându-se peste el. Degetele atacatorului îi prinseră reverele hainei de seară, iar chipul acestuia se aplecă asupra lui, mai, mai ca vârfurile nasurilor să li se atingă.

-Ești cea mai ipocrită persoană pe care am întâlnit-o vreodată, rosti cel de deasupra lui printre dinți încleștsți.

-Blak…rosti mirat privindu-i chipul distorsionat de furie.

– Blak…

-Aaa…acum mă recunoști! răspunse strângându-l mai tare de haină.

-Acum!…Nu înțeleg, rosti mirat.

-Ieri când ne-am întâlnit pe holul cancelariei, erai foarte sigur că nu mă cunoști. Iar în seara asta erai la braț cu o doamnă, îl lămuri aruncând cuvintele printre maxilarul încleștat.

– Nici măcar nu voiam să mai am de-a face ce tine, dar am vrut să îți spun în față ce gândesc.

Îi mai smuci încă o dată reverele hainei după care se ridică și se întoarse cu spatele încercând să se calmeze. Frustrarea, gelozia și dezamăgirea îi ardeau sufletul.
După un minut îl auzi pe Xian râzând din ce în ce mai tare. Se întoarse mirat spre el. Acesta se ridicase în picioare și își scutura pantalonii de frunze uscate.

-Auzi, știi ce…

-Nu. Acum tu ai să mă asculți, îl atenționă privindu-l în continuare amuzat.

– Cel pe care l-ai văzut era fratele meu. Fratele meu geamăn. Articulă cuvântul ,,geamăn”.

Blak îl privea în continuare cu neîncredere.

-Am spus că am un frate, dar probabil am uitat să menționez că suntem gemeni.

-Dar…semănați foarte bine. Chiar am crezut că ești tu, mormăi.

-Doar mama ne poate deosebi. Acum și Caroline, cumnata mea.

-Dumnezeule…când mă gândesc cât am fost de dezamăgit…ridică mâinile frustrat și își prinse părul între degete. Rămase cu ele înlănțuite la ceafă, privind spre Xian.

-Hai vino și stai jos, îl invită bătând marginea de marmură a unui aranjament florar.
Blak se așeză lângă el, cu mult mai calm.
– Când ai acostat?

-Acum două zile.

-Rămâi mult?

-Peste alte trei zile ridicăm ancora. Trebuie să descarc niște marfă și să ne aprovizionăm.

-Chiar erai hotărât să nu mă mai vezi? întrebă privindu-i profilul.

-Am simțit că înnebunesc când te-am salutat și tu nu dădeai nici un semn că m-ai cunoaște. Evident eram sigur că ești tu.

-Mă bucur foarte mult că am lămurit cum stau de fapt lucrurile.

Acum întoarse și celalat capul spre el, iar privirile li se intersectară. Rămaseră prinși de acel moment, fiecare conștient că se învârteau în jurul subiectelor, fără a rosti nici unul adevărul ce îl purtau în suflet.
Și totuși, faptul că Blak, îl căutase, era un semn bun.

-Ai o casă destul de mare, rosti mutând privirea asupra construcției, o parte din ea, animată de râsete și muzică.

-Camera mea, este acolo pe colț la etajul unu. Spre stânga este apartamentul părinților mei, iar aripa de Est, este ocupată de fratele meu. El, cumnata mea și fetița lor de patru ani. Iar petrecerea din astă seară, este pentru a anunța că mai așteaptă un copil.

-Chiar semeni izbitor cu fratele tău.

-La fizic da, dar la caracter și chiar la vestimentație mai puțin. Dacă a-i fi fost atent, a-i fi văzut că el se îmbracă numai în negru, pe când mie îmi plac culorile. El este foarte bun în afaceri, eu îmi doresc mai mult aventura. El mânuiește spada excelent, eu sunt mai bun la mânuirea pumnalului, îi destăinui.

-Eu și fratele meu mai mic nu semanăm deloc. Mai bine semăn fizic cu sora mea.

-I-ai vizitat?

-Am să merg mâine.

-Pe insulă…ai mai fost? întrebă după un minut de tăcere.

-Am fost acolo acum o lună, dar…acasă am stat doar două zile. Am preferat să stau pe navă cinci zile cât am fost acostați, rosti aproape ca o șoaptă, fără a menționa că nu putuse să stea mai mult din cauza amintirilor ce îl includeau pe el.
Pe amândoi îi opreau frica de respingere, iar orgoliul era și el un factor pentru care își înfrânau adevăratele cuvinte, care le încărcau sufletele.

-Mai bine aș pleca, rosti Blak, ridicându-se.

Se ridică și Xian, oprindu-și instinctul de a-l apuca de mână.

-Cum ai întrat?

-M-am furișat pe la întrarea servitorilor.

-Am să te ajut să ieși pe o poartă care acum nu mai este folosită, îl lămuri.

– Este în partea cealaltă a grădinii, rosti arătând cu mâna spre o parte a grădinii care nu era luminată de felinare.
Porni înaintea lui conducându-l. Ajunse la o poartă mai mică ascunsă după o tufă de regina nopții. Trase cu forță de zăvorul aproape ruginit și întredeschise poarta.
Blak rămase în spatele lui urmărindu-i mișcările.

-Pe aici ne strecuram afară când eram copii, rosti încet.

Zarva petrecerii aici se auzea mai puțin, iar întunericul și parfumul florilor nopții îi înconjura cu magia lui. Un loc tocmai bun pentru apropieri dorite, dar…interzise.

-Să fii bine, îi ură Blak, ieșind pe poartă.

-Și tu la fel. Să ai un voiaj bun, rosti și el privindu-l. Strânse buzele oprind cuvinte ce îl îmboldeau să fie rostite.

Blak, înclină capul spre el în semn de salut, după care se făcu nevăzut pe strada pustie.

Xian închise poarta și după ce trase zăvorul se lipi cu spatele de ea, inspirând cu nesaț aerul nopți.
Abia se abținea să nu deschidă din nou poarta pentru a se strecura după el.