CORSARUL- Capitolul 28

– Mi se pare ciudat să navigam cu doar o jumătate de velatură desfăcută, când avem un vânt atât de bun, rosti Colen, ținând nonșalant cârma.

– Să știi că este o senzație ciudată, dar trebuie să ne pliem pe ,,doamna” din spatele nostru, spuse și Blak, aruncând o privire peste umăr.

– Dacă mai puneau câteva zeci de kilograme ar fi navigat cu puntea plină de apă, continuă tot Colen, făcând referire la încărcătura celeilalte nave.

Era într-adevăr o navă comercială destul de masivă, dar chiar și așa trebuiau respectate anumite norme de încărcare. Dar cum ei doar escortau nava, tot ce ținea de transport și marfă revenea în grija propriului căpitan.

– Pe armator și investitori îi interesează profitul, nu chinul marinarilor. Se pare că și căpitanul a ales banii scoși pe cursă în detrimentul siguranței, mai făcu și Blak o remarcă după care rămaseră în tăcere privind întinderea lină a apei.

– Echipajul este în regulă? întrebă cu voce joasă privindu-l pe Colen.

– Da, tosti cu voce sigură. Băieții noștri îți sunt devotați și te apreciază ca om și căpitan, mai adăugă tot cu voce joasă, pentru a evita ca vreunul din marinarii de pe punte să audă.

– Dacă…există orice fel de îndoieli, să îmi spui.

– Totul o să fie bine, ai să vezi, îl liniști.

– Atâta timp cât se întorc acasă de fiecare dată, iar pungile le sunt pline, nimeni nu o să aibă nici o problemă. Iar cei care au avut nu mai fac parte din echipajul nostru.

Așa era. Înainte de a porni la drum, le explicase tuturor noul statut al HARLECHINULUI și  ce schimbări suferise componența echipajului. Așa că, cinci marinari se arătară nemulțumiți și părăsiră nava, fapt ce nu fusese un prejudiciu prea mare, findcă imediat se găsiră înlocuitori. Mersese vorba că Blak, era un căpitan corect, atât în relația cu echipajul cât și în cea referitor la plată. Așa că doritori existau din plin.

– Merg să mai verific hărțile, îl înștiință, după care se îndreptă spre propria cabină.

După ce intră rămase privind roată în jur. Încă nu se obișnuise cu schimbările după ce atâta timp în acest spațiu trăise singur. Viața lui desfășurându-se mai mult aici decât pe uscat.

Patul de o persoană fusese mărit, dulapul cu haine deasemenea, iar lavoarul adăpostea încă un rând de obiecte personale. Nici curățenia cabinei nu mai cădea în sarcina lui Job, aceasta fiind preluată de persoana cu care acum împărțea spațiul. La insistența acesteia.

Zâmbi și făcu doi pași spre masa plină cu hărți. Prinse între degete bucățica de lemn lustruită, împodobită cu ornamente orientale ce era așezată pe un colț al mesei și rămase privind-o cu un zâmbet subtil ce îi ridică un colț al buzelor.  Doar gândul ce vizualiza întrebuințarea lui îi dădu o stare de bună dispoziție. Dar și o stare de furnicături în partea de jos a abdomenului.

Puse prețuitul ornament în buzunarul de la vesta din piele și întorcând spatele hărților porni după sursa neliniștii lui și a zâmbetului său enigmatic.

Hărțile mai aputeau aștepta dar dorința lui, nu.

– Data viitoare o să poți sta în el, îl asigură bărbatul privind cu ochi critic nodul ce ținea hamacul suspendat între două bârne masive de sub puntea navei, unde echipajul avea hamacele întinse. Aceasta era împărțită în trei secțiuni, astfel încât cei ce ce se odihneau aici să aibă o oarecare intimitate.

– Vreau să încerc din nou, rosti cu entuziasm ucenicul lui, începând să dezlege nodul la care se chinuise aproape un sfert de oră să îl facă.

– Este a treia oară când îl legi, iar de fiecare dată a ieșit mai bine. Ia o pauză, nu este nici o grabă să înveți totul acum, îl asigură celălalt privind de pe o ladă unde era așezat.

Totul s-a schimbat atunci când m-am uitat în ochii lui albaștri. Fără să îmi dau seama, m-am îndrăgostit la prima vedere. Totul a început cand aveam 14 ani. Numele me…

Îl plăcea. El și întregul echipaj pentru că voia să învețe tot ce ținea de navă. De la velatură, tunuri, până la legarea unui hamac. Iar acest lucru se întâmplase chiar de la primul lui sejur pe navă. Numai că atunci fusese un simplu oaspete, pe când acum făcea parte din echipaj.

– Cum merge instruirea? întrebă Blak, bărbatul fiind așezat dar privirea lui poposind pe celălat.

– Prea mult entuziasm și prea multă dorință pentru a învăța tot, rosti acesta ridicându-se în picioare.

– Vreau să știu tot ce implică șederea mea pe navă, spuse cu entuziasm ucenicul lui privindu-l pe căpitan cu un chip luminos.

– Cum a spus și Vilan, nu trebuie să faci totul acum. Ai timp destul, îl asigură.

– Am venit să te iau fiindcă vreau să vorbim.

– Mulțumesc că ai avut răbdare cu mine, îi spuse lui Vilan, după care îl urmă pe căpitan.

Urcă înaintea lui scara ce ducea pe puntea secundară, lăsându-l pe acesta să îi admire în voie spatele. Mai bine spus acea parte a trupului său, pentru care făcuse o adevărată obsesie.

– Hai să mergem spre pupa, îl direcționă Blak.

– Ce voiai să vorbim? întrebă rezemându-se cu coatele de lemnul dur ce alcătuia spatele navei.

– Nimic în mod special, rosti admirându-i profilul.

Din cauza muncii depuse, câteva șuvițe i se desprinseră din părul înfășurat în vârful capului prins cu același model de ac ce îl avea și el în buzunarul de la vestă, așezat acolo asemeni unei comori prețioase.

Întinse mâna și îi aranjă cu drag una din șuvițe după ureche, după care îi cuprinse obrazul în palmă, mângâind ușor.

– Blak, îi rosti numele privindu-l cu aceiași intensitate.

– Astăzi, ți-am spus că ești frumos!

– Da. Astăzi dimineață înainte să ne dăm jos din pat, îi aduse aminte.

– Iar eu ți-am spus atunci și nu prima oară, că doar tu mă vezi așa.

– Exact asta îmi și doresc. Doar eu să te văd așa, spuse abținându-se cu greu să nu îl sărute.

Până la urmă chiar dacă echipajul știa care era relația lor, nu ținea neapărat să o și demonstreze. Așa că își retrase mâna și se așeză în aceeași poziție ca celălat.

Rămaseră privind nava groaie ce aluneca pe apă, ajutată din plin de toate velele ridicate și de vântul ce sufla în ele, făcându-le să se umfle, aidoma unor cearceafuri enorme puse la uscat.

– Regreți? întrebă fără a întoarce privirea de la spectacolul oferit de nava ce îi urma intr-o alunecare lină pe marea calmă.

– Cum aș putea să o fac când mi-ai dăruit aventura la care am visat toată viața? spuse privindu-i profilul perfect. Din punctul lui de vedere.

– Dar…pentru asta a trebuit să îți părăsești familia. Acestea erau gânduri care îi îngreunau sufletul.

– Ades. Nu am să regret niciodată că m-am îndrăgostit de tine, îl asigură Xian, cu toată convingerea.

– Mai ales că pentru mine ai renunțat la a fi corsar.

Era adevărat. Acum erau doar o navă de excortă, care asigura protecția navelor comerciale.

Xian renunțase la a fi cu familia și la locul lui în cadrul afacerii acesteia, lăsând toată responsabilitatea tatălui și fratelui său. Știa, de asemenea, că doar Wiliam și Caroline, aveau cunoștință de adevărata lor relație. Pentru părinți și prieteni plecase doar într-o călătorie.

Pentru acest devotament dăruit din dragoste, renunțase și el la a fi corsar. Chiar dacă câștigul nu era la fel de mare nu avea să regrete nici o secundă alegerea.

Recunoscuse chiar și în fața propriilor oameni această relație chiar cu riscul de a-și pierde echipajul. Numai că, aceștea se dovediră loiali și de încredere. Cum spusese și Colen, cei care nu agreau această relație plecaseră.

– Te iubesc din tot sufletul, iar pentru tine aș renunța la tot ce te face nefericit, îi destăinui Blak privindu-l.

– Nu vreau să mai renunți la nimic. Sper doar să mă vrei lângă tine pentru totdeauna.

Întinse mâna stângă și îi prinse degetele înlănțuindu-le cu ale lui. Le ținu strâns împreunate și rămaseră privindu-se cu dragoste.

Dragostea unuia pentru celălat, începuse fără a fi vreunul conștient. Dar acum, aventura lor era asumată și trăită la intensitate maximă.

Aidoma mării ce îi purta spre zări necunoscute, dându-le din energia ei milenară.