CORSARUL- Capitolul 32

Puntea navei arata ca un furnicar plin de oameni într-o continuă mișcare. Părea haos, dar fiecare om știa sigur ce are de făcut.
Oamenii care aveau familii în oraș, erau lăsați să stea cu acestea cât se executau reparațiile. Cei rămași pe navă ajutau echipa de muncitori sau își făcea fiecare propria treabă.

-Vreau să fie verificat fiecare cotlon până în cel mai mic amănunt, le spuse Colin, oamenilor.

– Iar unde este nevoie folosiți rășină (lac) și nu uitați să curățați foarte bine înainte de a o întinde.

-Domnule, ne mai trebuie ulei pentru a unge lanțurile de la tunuri, îl avertiză unul din oamenii responsabili cu întreținerea și manevrarea tunurilor de sub punte.

-Fă socoteala cât îți trebuie și vezi ce altceva mai aveți nevoie și o să îți dau bani pentru a cumpăra. Faceți inventarul și armamentului, le atrase atenția și celorlalți tunari.
Erau ca într-un fel de ședință, adunați pe puntea de sus a navei, unde nu era atât de multă mișcare.
Gaura făcută în urma ghiulelei trasă de pe nava piraților cu care avuseră nenorocul să se intersecteze, începea încet, încet să fie astupată.
La câteva zile aduna oameni și se puneau de acord cu ce mai trebuie făcut și ce mai trebuie cumpărat, astfel încât reparațiile să meargă bine și cât mai repede.

Philip era plecat cu unul din bărbați în oraș. Blak nu îi dădea voie niciodată să plece singur, chiar dacă era orașul unde se născuse și îl cunoștea foarte bine.

Așa că reparațiile mergeau în ritm constant, fiecare om fiind conștient că staționarea însemna cheltuieli nu venituri.
Pentru aproape un sfert din ei nava le era casă. Ceilalți aveau familii aici sau în alte porturi.

Blak era în cală inspectând reparațiile de acolo. Nu din cauză că nu avea încredere în oameni. Pur și simplu voia să știe tot ce se întâmpla pe navă.
Aceasta îi era și lui casă, dar mai ales era însăși existența lui. Nu ar fi putut niciodată să trăiască sau să muncească pe uscat. Era pe navă de prea mulți ani pentru a putea să mai trăiască o altfel de viață. Iar acum, că îl cunoscuse pe Philip, iar acesta îi împărtășea plăcerea aventurii, era chiar fericit de viața lui.

-La următoarele reparții ar trebui să urcăm nava pe uscat, pentru a fi unsă toată chila cu mixtură de focă, îi spuse lui Vilan, care era cu el.

-Avem doi ani de când am uns-o ultima oară, și încă este bine, spuse acesta referitor la partea navei care era scufundată tot timpul în apă.

Mixtura era untură de balenă care se folosea pentru tratarea lemnului împotriva putrezirii. La o anumită perioadă chila navei trebuia unsă din belșug cu aceasta, și pe dinafară și pe interior.
Nu era un procedeu plăcut, pentru că aceasta era foarte grasă dar și foarte urât mirositoare. Cei ce făceau această muncă grea, erau nevoiți să își acopere nasul iar hainele cu care lucrau, trebuiau arse la terminarea muncii, pentru că acea untură nu mai putea fi îndepărtată cu nimic.
Untura de balenă mai era întrebuințată și la fabricarea lumânărilor, acestea fiind folosite doar de cei mai săraci oameni, care nu își puteau permite lumânări din seu, care oricum nici ele nu aveau un miros mai bun, sau din ceară, care erau folosite doar de cei bogați.

-Dacă tot staționăm, măcar să putem face tot ce este necesar pentru o întreținere bună, îi răspunse, ajutând un bărbat care aduse o bucată de dulap, pentru ca tâmplarii să îl folosească la întărirea peretelui interior al calei.
Vilan îl ajută și el, iar acesta fu așezat la locul unde trebuia prins.
Niciodată nu se dăduse în lături de la muncă, și uneori chiar tânjea să o facă, numai că îndatoririle de Căpitan nu îi mai dădea timpul necesar acestei activități.
În ani tinereții până să devină secund iar apoi Căpitan îi plăcea să facă toate muncile pe navă, indiferent dacă erau grele sau ușoare. Îi plăcea să știe tot despre propria navă, începând de la pupa până la prora, și de la puntea de comandă, până în adâncimea întunecoasă a chilei.
Mai zăboviră un timp acolo, după care urcară pe punte și se întălniră cu Colin, informându-se reciproc despre reparații.
Vilan porni spre bucătărie să îl găsească pe Mo.

-Bătrâne, îl strigă intrând în camera plină de oale.

– Trebuie să verifici toată bucătăria și să cumperi tot ce ai nevoie, îl informă înmănându-i o pungă cu bani.

Băiatul care îi era ajutor freca cu râvnă o oală aproape cât el de mare.

-Cel mai mult aș avea nevoie de o plită nouă, îl lămuri acesta aranjând niște căni din tablă într-un dulap.

-Ia tot ce ai nevoie, iar dacă îți mai trebuie bani să îmi spui, îl încurajă.

– Când pleci la cumpărat, ia cu tine câțiva băieți să te ajute, îl atentionă după care plecă.

-Noi trebuie să mergem să cumpărăm? întrebă băiatul, scufundând oala în căldarea cu apă pentru a o clăti.

–Dar cine vrei să cumpere tot ce avem nevoie, Căpitanul? îl apostrofă Mo, băgând punga cu bani în sân.

Băiatul își continuă treaba fără a mai întreba nimic.
Mo privi încă o dată cu ochii critic mașina de gătit, ajungând la aceiași concluzie. Trebuia schimbată.

Toți își știau atribuțiile și toți munceau fără a se eschiva, indiferent de sarcina care îi revenea. Conștiința fiecăruia și devotamentul față de Căpitanul lor, făcea ca totul să nu pară greu.

-Căpitane…Căpitane, se auzi strigat.

Se îndreptă spre persoana în cauză, doar pentru a rămâne stană de piatră la vederea acestuia. El și ceilalți oameni din jur.

–Ce s-a întâmplat ? întrebă cu voce dură, privind bărbatul rănit la umăr, care era acoperit de sânge, susținut de unul din bărbați de pază la pasarelă.
– Unde este Philip? întrebă din nou căutându-l cu privirea, știind că acesta plecase însoțit de bărbatul rănit.

-El…a fost răpit, rosti acesta ținăndu-se de umăr. Își privi cu teamă Căpitanul, zărind în privirea acestuia fulgere.