CORSARUL- Capitolul 33

CAPITOLUL 33

Colin rămase strângând din pumni de frustrare, privind în urma lui Blak, care cobora pasarela cu pași hotărâți, urmat de doi marinari.
După ce află că Philip fusese capturat, încercă să scoată de la însoțitorul lui cât mai multe informații, după care intră în cabină și se înarmă de parcă ar fi pornit singur la război. Porunci și celor doi marinari care aveau să îl însoțească să facă la fel, după care coborâ de pe navă.

Era hotărât să chestioneze fiecare persoană în parte care ar fi putut vedea ceva, sau își amintea ceva. Într-un fel era îndreptățită căutarea, neputând sta degeaba până ar fi primit vreo informație referitor la o eventuală răscumpărare, sau orice alt indiciu ar fi trimis răpitorii.

Motivele pentru care Philip fusese răpit erau nenumărate, iar într-un final avea să le afle.
În prima instanță și el ar fi vrut să plece cu Blak, dar acesta îl refuzase categoric, pretextând că trebuie să fie cineva pe navă dacă aveau să apară ceva informații de la răpitori.

Merse spre prora navei și rămase privind întinderea nesfârșită a mării. În stânga și în dreapta erau alte nave acostate.
Își înțelegea prietenul. Nici el nu ar fi putut să stea locului dacă soția lui ar fi fost în situația lui Philip. Așa că încercă să se calmeze, măcar unul din ei să gândească calm și logic.

– Crezi că cei care l-au răpit pe Philip, o să ceară răscumpărare ? Sau o fi vorba de altceva ? întrebă Vilan, venind lângă el.

– Asta am încercat și eu să analizez. Motivele pot fi multiple. Sper doar să primim ceva informații, sau Blak să afle ceva. Orice, numai să știm ceva.

– Noi, o să ajutăm cu tot ce putem, îl asigură acesta.

 – Colin, marinarul care era de pază la pasarelă a găsit un bărbat care dădea târcoale pe chei, spuse un marinar apropiindu-se.

Și el și Vilan, se întoarseră pe punte, apropiindu-se de un bărbat jerpelit care privea speriat în jurul său mulțimea care aproape îl încercuise.

– Ce treabă ai pe lângă nava noastră? îl întrebă Colin.

– Eu…voiam să văd dacă este Harlechin, pentru că…am să îi dau un bilet Căpitanului.

– Să văd, spuse întinzând mâna după presupusul bilet.

– Trebuie să i-l dau neapărat căpitanului, spuse acesta privindu-l.

– Eu sunt secundul acestei nave, iar atât timp cât căpitanul nu este la bord, eu îi țin locul, îl informă Colin, fără ceremonie, abia abținându-se să nu îl apuce de guler.

Celălalt bagă degetele murdare în buzunarul hainei și scoase o bucată de hârtie, pe care i-o întinse.

Colin o luă și o despături cu grijă. Pe ea era scrisă doar locația de intersectare a două străzi, și mențiunea ca Blak să vină singur, până la miezul nopții.

– Cine ți l-a dat ? începu Colin interogatoriul

– Un bărbat, răspunse cerșetorul.

– Stăteam în fata cârciumii ,, Doi cocoși” și așteptam să se milostivească vreun mușteriu de mine să îmi dea un ban pentru un țoi, când s-a oprit un bărbat în fața mea și mi-a dat zece bani ca să aduc aici hârtia asta, le explică toată întâmplarea.

– Cum arăta?

– Nu știu. Avea o glugă pe cap și nu i-am văzut fața prea bine.

– Spune-mi tot ce îți amintești despre el, continuă Colin să îl îmboldească.

– Dacă îmi spui ceva care să mă ajute să îl găsesc, îți dublez suma pe care ți-a dat-o, îl atenționă știind că banii pot fi buni în negocieri.

– Era…adică avea vocea gâjâită, ca cineva care fumează mult pipă, rosti bărbatul încercând să îl mulțumesc pentru a primi bani promiși. Numai gândul la câtă băutură ar fi putut să ia cu ei, îl făcu să îi sticlească privirea.

– Mai mult. Dă-mi mai mult dacă vrei bani, strigă secundul la el.

– Asta e tot ce am văzut, spuse celălat cu frică.

După ce îl mai privi câteva clipe încruntat, îi întinse banii promiși și îl lăsă să plece, făcănd semn unuia dintre marinari să îl urmărească.

– Nu au cerut bani, îi spuse lui Vilan.

– Vor să se ducă Blak singur aici, continuă arătându-i acestuia însemnul de pe biletul primit,

– până la miezul nopții.

– Deci…nu este vorba de răscumpărare, trase acesta concluzia.

– Se pare că nu, spuse Colin gândindu-se.

– Sigur are o răfuială cu Blak.

********

Peste două ceasuri, Blak furios deschise ușa cabinei, mai ceva să o scoată din balamale, doar pentru a rămâne stană de piatră privind spre cei doi bărbați pe care îi văzu acolo.

– Wiliam…rosti de parcă nu-i venea să creadă că este acolo.

– Am venit să ajut cu tot ce este necesar, îl lămuri acesta.

Închise ușa în urma lui și îl privi pe Colin de parcă l-ar fi jupuit de viu.

– Da. Eu l-am chemat, îi spuse acesta sfidându-l.

– Orice fel de ajutor…

– Am să îl găsesc singur, rosti cu hotărâre.

– Blak, îl atenționă Wiliam,

– Philip este fratele meu, așa că am tot dreptul să fiu aici.

– Wiliam cunoaște orașul și are resursele necesare…

– Și eu am resurse, îl întrerupse din nou furios.

– Am să plătesc oricât pentru a-l elibera. Dacă este nevoie dau și Corsarul, numai să îl știu teafăr lângă mine.

– Colin nu s-a referit la bani, îl temperă celalat.

– S-a referit la oamenii pe care îi cunosc în acest oraș. De la forțele de ordine până la…să zic așa…cei mai de jos.

– Cât ai fost plecat, un cerșetor a adus un bilet, îl atenționă Colin, aratându-i hârtia.

– Vrea să merg singur, rosti aproape șoptit.

– Înseamnă că Philip s-ar putea să fie un fel de momeală.

– Locul unde scrie să vă întâlniți este în mahala, îl atenționă Wiliam.

Mahalaua era unul din cartierele cele mai rău famate ale orașului. Nimeni nu îndrăznea să între acolo, pentru că sigur nu ar fi mai ieșit viu. Nici măcar organele de ordine nu își riscau viața, și nu se aventurau acolo, oricât de bine înarmați ar fi fost.
Cuțitarii, vănzătorii de opium, dar mai ales consumatorii erau regi acolo, acompaniați de prostituate și alte feluri de scursuri ale societății.
Acele cocioabe care alcătuiau marea întindere a Mahalalei, erau ca un fel de gaură neagră, unde intrai dar riscai să nu mai ieși niciodată.

– Cât ai fost plecat, amândoi am făcut un plan, prin care am putea să aflăm câte ceva și să ieșim și vii de acolo, rosti Colen.

Voia să spună că nu are nevoie de planul lor, fiindcă avea să meargă singur la locul indicat, dar tăcu. Știa că trebuia să se bazeze pe oamenii lui și pe ajutorul lui Wiliam, dacă voia să îl găsească pe Philip. Dacă era nevoie ar fi apelat și la necuratul însuși, numai să îl știe iar lângă el.
Era atât de disperat, cum nu mai fusese niciodată în toată viața de până acum. După ce avea să îl găsească, avea să îl lege de el cu nouă mii de lanțuri, astfel încât să nu se mai despartă niciodată.

– O să facem în felul următor. Eu, Colen și încă patru oameni de-ai tăi o să ne îmbrăcăm în cerșetori cu buzunarele pline de bani, și o să ne amestecăm printre ei, pentru a pune întrebări și găsi informații.

– Ne-am gândit că cei care știu tot și văd tot, sunt femeile și copiii. Pe ei trebuie să îi chestionăm, evident stimulându-i cu bani, continuă Colen.

– Este un plan bun, dar nu vreau să mergeți voi. Am să trimit doar oamenii mei. Nu vreau să riscați să pățiți ceva, spuse privindu-i pe fiecare în parte.

– Blak, sunt eu un gentleman, dar când este nevoie pot deveni și cel mai de temut spadasin, sau cel mai umil cerșetor, îl atenționă Wiliam.

– Și mă descurc la fel de bine și cu pistoalele.

– Tu ai să te pregătești pentru întâlnire, iar noi o să aflăm ce informații putem, și în același timp o să verificăm și locul unde trebuie să fii. Nici o secundă nu o să te lăsăm singur, îl atenționă Colin hotărât.

– Bine. Am să fac așa cum ați hotărât, dar am să mă deghizez și eu și merg o dată cu voi, iar în privința asta nu aveți nici un cuvânt de spus. Nu am să stau să îmi omor nervii nefăcând nimic până la miezul nopții, le atrase atenția.

– Mă gândeam că nu ar fi rău să luăm mai mulți oameni cu noi, spuse Wiliam.

– Aduc și eu, sau ne bazăm doar pe marinarii voștri?

– Pe marinarii noștri, rostiră și Blak și Colin, aproape în același timp.

– Am să merg să aleg oamenii și să ne pregătim, spuse secundul îndreptându-se spre ușă.

Blak rămase cu palmele sprijinite de masă privind obiectele înșirate pe suprafața acesteia, dar fără a vedea nimic. Toate gândurile lui era îndreptate către el.
Wiliam era la doi pași de el, privind roată cabina. Acum vedea totul foarte clar. În acest spațiu locuiau două persoane. Putea vedea lucrurile fratelui său lângă cele ale căpitanului.

-Blak, Philip este fratele meu și îl iubesc. Amândoi îl iubim, spuse după câteva secunde,

– … fiecare în felul lui. Nu pretind că înțeleg relația voastră, dar atâta timp cât el este fericit și…acum văd că este și iubit din tot sufletul, am să vă susțin cu tot ce pot, rosti Wiliam.

– Așa că împarte această luptă cu mine, mai adăugă.

– Aș sacrifica totul pentru el, îi destăinui.

– Te înțeleg. Dacă soția mea, fiica sau viitorul meu copil ar fi în această situație și eu aș face la fel, îl asigură.

Blak se întoarse spre el privindu-i chipul.
Doamne, semăna atât de bine cu Philip, dar…și îmbrăcați la fel, tot și-ar fi recunoscut iubitul.

– Mulțumesc! rosti înclinând capul.

Wiliam făcu și el la fel.
Aceasta era un fel de apropiere tacită, asemeni unei îmbrățișări frățești.

– Mă duc să aduc hainele să ne schimbăm. Sigur Colin a găsit unele și pentru noi, spuse ieșind din cabină.

Wiliam rămas singur, privi  încă o dată în jurul lui. Se apropie de lavoar și prinse între degete bucățica de lemn alungit cu capăt ornamentat.
Avea și el una la fel.