CORSARUL- Capitolul 34

CAPITOLUL 34

– Bă, ăsta e mort! rosti cu mirare un copil, adresându-se celorlalți doi de lângă el.

– Ești prost! îl categorisi un altul.

– Nu vezi că e beat ? Pute a poșircă, trase concluzia.

– Hai să îl buzunărim, poate găsim niscaiva monede, se arată al treilea interesat.

– Ce monede vrei să găsești la ăsta ? Poate niscaiva purici sau păduchi. Nu vezi ce împuțit este ? rosti iar primul.

– E la fel de nespălat ca tine, rosti al doilea întorcând privirea spre cel ce vorbise.

– Ba tu ești împuțit, riposta acesta.

– Când te-ai spălat ultima oară? Când a plouat?

Plecară ciorovăindu-se, nemaibăgându-l în seamă pe bărbatul care stătea în fund rezemat de un gard.
Pălăria ponosită îi acoperea aproape toată fața, iar păturii pe care o avea pe umeri, nici nu i se mai distingea culoarea la cât de folosită fusese. Pantalonii și bocanicii văzuseră cu foarte mult timp în urmă, zile mai bune.
O sticlă goală de băutură era căzută lângă el, semn că o dăduse gata înainte de a cădea ca o păpușă stricată pe marginea drumului. Noroc cu peretele de care era sprijinit, că altfel s-ar fi prăvălit în șanțul din fața lui.

La colțul străzii o gașcă de patru bărbați se certau pe un fel de țigară împăturită grosolan, având sigur în interior ceva dubios care mirosea la fel de rău pe cât arăta.
În astfel de cartiere puteai fi cu ușurință omorât pentru o gură de poșircă infectă, numai Dumnezeu știind din ce era făcută, sau la fel de bine puteai putrezi în mijlocul străzii pentru un fum de opium, care pentru mulți era singurul lucru ce le ținea de foame și de frig.
Oricum durata de viață a acestor ființe bătute de soartă era foarte mică. Fiecare copil era condamnat la sărăcie, abuzuri și foamete, chiar înainte să se nască.

– Hei bețivule, nu vrei să împarți cu mine o altă sticlă de tărie ? spuse un bărbat, la fel de jerpelit ca cel de jos.

– Nevastă-mea, fie-i țărâna ușoară, a murit acum câteva luni, și vreau să dau de pomană, fiindcă îi plăcea tăria mai mult de cât mâncarea, rosti ca o litanie, iar când termină începu să chicotească, semn că până la acea oră, gustase și cu alți mușterii tăria pentru care făcea invitația.

Văzând că cel de jos nu răspunde, îl împunse cu bocancul pentru a-l trezi.
Acesta începu să se foiască și să mormăie. Întinse mâna după sticla goală de lângă el și, după ce o scutură în speranța că va mai picura ceva din ea, o aruncă în șanțul din fața lui, unde ateriză lângă alte surate la fel de goale și mizerie.

– Dacă nu mergi, am să găsesc pe altul care să îi fie sete, adăugă celălalt, privind pe sub gluga pe care o avea pe cap, spre bărbații care dăduseră gata țigara improvizată, iar acum o porniră pe stradă la vale.

Cel de jos se ridică în picioare clătinându-se și îl privi pe cel din fața lui, pe sub borul pălăriei ponosite.

– Dacă-i vorba de pomană, nu pot să te refuz. Așa că hai să cinstim sufletul răposatei, spuse sărind cu ușurință șanțul. Dacă l-ar fi văzut cineva ar fi spus că și-a revenit miraculos din beție.
Porniră unul lângă altul, aruncând priviri furișe în jurul lor, încercând să observe orice mișcare ar fi venit din casele din jur, ignorând înjurăturile, țipetele și lătratul câinilor.

– Oamenii noștri au aflat că în casa vopsită în verde, spuse făcându-i semn spre cea pe lângă care trecea în acel moment,

– … s-au aciuat niscaiva bărbați, după ce aceasta a fost părăsită vreo două săptămâni. Bănuim că aici s-ar putea să fie adăpostit Philip, spuse Colin.

– Ați verificat ieșirile? întrebă Blak.

– Da. Are una și în spate care dă în strada cealaltă. Băieții noștri au găsit puncte de observație și au rămas în așteptare.

– Wiliam? întrebă din nou.

– Ne întâlnim cu el la dugheana care îi zice cârciumă.

Merseră în tăcere încă două străzi și se așezară la una din mesele de afară, lângă un bărbat care dormea cu capul pe unul din brațe.

– Hei omule, trezește-te și bea o dușcă cu noi, în cinstea nevestei mele răposate, spuse Colin încercând să vorbească tare, pentru a fi auzit de ceilalți clienți, în același timp adoptând jargonul locului.

Bețivul respectiv ridică capul privindu-i de sub o pălărie la fel de ponosită ca a lui Blak. Fața ca și a lor de altfel, era murdară și plină de zoi, de parcă l-ar fi prins ploaia și doar îl udase un pic, fără a apuca să spele murdăria.

– Cinstesc cu tine pentru sufletul răposatei, mai ales dacă este gratis, rosti acesta la fel de tare.

După ce sticla cu alcool tronă în mijlocul mesei la fel de murdară ca și paharele ciobite, se apropiară unul de altul încercând să împărtășească informațiile adunate de fiecare în parte. Evident conținutul paharelor era în mod discret aruncat, în așa fel ca nimeni din jur să nu își dea seama.

– Cât am stat rezemat de gard, nimeni nu a ieșit sau a întrat din casa aceea, îi informă Blak.

– În spatele ei, pe intrarea care dă în cealaltă stradă, a fost un pic de mișcare, în sensul că un individ destul de bine ca mărime, a întrat și a ieșit de două ori, le împărtăși și Colin ce aflase.

Ținând cont de locul unde ne aflam, ni s-a părut dubios, fiindcă este prea bine hrănit pentru a locui aici.

– Eu am vorbit cu doi copii și o prostituată, iar toți au spus că acolo s-ar fi aciuat un grup de patru bărbați pe care nu i-au mai văzut până acum, destăinui și Wiliam ce aflase.

– Acum sunt sigur că acolo îl țin pe Philip, spuse Colin.

– Eu zic să nu mai așteptăm până la ora întâlnirii și să intrăm peste ei. Suntem destui oameni pentru a-i dovedi.

– Și dacă nu este aceea casa, iar cel care mă așteaptă vede toată acțiunea? rosti Blak printre dinții încleștați.

– Am putea să pierdem șansă de a-l găsi.

 – Blak are dreptate, spuse Wiliam.

– Mai bine așteptăm până la momentul întâlnirii.

– Mai sunt două ceasuri până atunci, iar întunericul este în avantajul nostru, spuse Blak.

– După ce intru, așteptați cam zece minute, după care veniți și voi. Luându-i prin surprindere, o să reușim, rosti Blak cu speranță.

– V-a trebui să mai cerem o sticlă să nu dăm de bănuit, spuse Colin, după care strigă la hangiul burtos.

*********

– Tu ești Harlechin? îl întrebă pe Blak un bărbat privindu-l de sus până jos, încercând să ghicească ce arme ar putea ascunde pe sub haină.
Înainte de a se posta la locul de întâlnire, își schimbase hainele pe o alee slab luminată. Oricum aici singurele lumini erau de la lună și casele unde ardea câte o lumânare din grăsime de balenă sau seu.

Aprobă printr-un semn din cap, după care se lăsă condus exact spre casa pe care o bănuiau.
Răsuflă ușurat pentru intuiție și bunele informații și intră în urma conducătorului său.

– Scoate toate armele și pune-le pe masă, îl atenționă un bărbat care stătea în picioare în dreptul ei. Alți doi, în afară de cel care îl aduse și rămase afară, mai era un bărbat într-un colț mai întunecat, pe care îl observă cu coada ochiului.

Își scoase pistoale și pumnalul și le așeză pe masă, așa cum primise indicații.

– Și cel din cizmă, auzi din nou.
Îl scoase și pe acesta și îl așeză lângă celelalte, privirea încercând să deslușească silueta din întuneric, în timp ce era controlat de alte arme, de unul din bărbații de lângă el.

– Unde este ? Vreau să îl văd! rosti Blak printre maxilarele încleștate.

– Ce nerăbdător ești, Căpitane, îi spuse bărbatul din fața lui, singurul care vorbise.

Cel de lângă el îi făcu semn să îl urmeze pe un culoar întunecos, luminat doar de lumânarea urât mirositoare din suportul pe care îl ținea în mână.
Toți erau înarmați cu pistoale și pumnale. Săbiile ar fi fost mai greu de manevrat în spațiul acela îngust.
Blak estimă că trecuseră vreo cinci minute de când intrase în casă, așa că trebuia să tragă de timp cât putea, până aveau să intre ceilalți să îi salveze.
Bărbatul din fața lui se opri în dreptul unei uși, iar după ce o deschise îi făcu semn să între.
Nu apucă bine să treacă pragul, concentrat să zărească ceva în camera întunecată, când simți că este lovit cu putere în ceafă.
În clipa aceea căzu în genunchi, dar până să încerce să riposteze mai primi o lovitură, care îl făcu să vadă  și mai negru decât era deja în camera urât mirositoare.