CORSARUL- Capitolul 36

Ușa se deschise din nou cu un scârțâit sinistru, iar pe ea intrară doi bărbați trăgând după ei, un trup inert. Îl lăsară să cadă cu bufnitură pe podeaua murdară, trezindu-l din moțăială pe cel care era deja acolo.
După ce auzi ușa închizându-se la loc, încercă să zărească ceva prin întunericul de nepătruns.

– Blak…rosti cu voce joasă, simțindu-și gâtul uscat.

– Blak, rosti din nou un pic mai tare.

Știa instinctiv că cel din cameră era el.
Se desprinse de peretele unde stătea rezemat și încercă să se apropie de celălat.

– Doamne, te implor să nu…nici măcar în gând nu putea rosti cuvântul morbid.
Ajunse lângă el, dar din cauza mâinilor legate la spate, nu îl putea atinge.
Se așeză în genunchi și se aplecă asupra lui, încercând să își apropie chipul de al lui. După câte își dădea seama, acesta era cu fața în jos.
Când se pregătea să îl strige iar auzi zăvorul tras, iar de data aceasta când ușa se deschise, înăuntru își făcură apariția trei bărbați.
Cel pe care îl văzuse deja, cu nelipsita găleată în mână, se apropie de ei și vărsă toată apa din ea în capul celui întins.
Un altul rămase lângă ușă, tinând între degete o lumânare, iar un treilea privea de sub gluga trasă pe cap, care îi acoperea jumătate de față.

 – Ce naiba vreți de la noi? întrebă Philip, privind spre cel cu glugă.
– Dacă sunteți bărbați adevărați, luptați, nu…

– Chiar suntem bărbați, rosti cel cu glugă, făcând un semn celui cu găleata.
– Suntem bărbații care o sa vă dăruiască cel mai negru coșmar pe care o să îl visați și cu ochii deschiși.

Cât vorbi el, celălat îl întoarse pe Black cu fața în sus. La fel ca și Philip, avea mâinile legate la spate.
Acesta își întoarse capul spre el privindu-l îngrijorat, văzând că nu schițează nici o mișcare.

– Ce i-ați făcut nenorociților? încercă să strige la ei privindu-i cu ură.

– Exact ce i-a făcut și el fratelui meu, răspunse cel cu glugă.

– Mai toarnă-i o găleată de apă în cap să se trezească. Nu am timp să stau după inconștiența lui.

– Cine este fratele tău, și ce treabă are cu el? încercă din nou o întrebare, doar că nu mai primi nici un răspuns.

Abia după ce mai primi încă o tură de apă, Black începu să dea semne de trezire.

Ridică pleoapele privind cu ochii tulburi în jur. Mai clipi de câteva ori și întoarse capul spre dreapta, întâlnind privirea pe care o iubea. Doar că acum în ea se citea îngrijorarea.

– Blak…își auzi numele rostit ca o șoaptă.

– Ridică-l în genunchi, porunci cel cu gluga pe cap.

Până îi îndepliniră ceilalți ordinul, se apropie de Black și își descoperi chipul. Și Philip și Blak rămaseră privind acea față necunoscută pe care lumina lumânării

le-o arăta. Acum amândoi erau și mai nelămuriți cu privire la răpire și la motivele ei.

– Eeei…căpitane Blak, ia să vedem dacă îți aduci aminte de o corabie pe nume Blaze, întrebă bărbatul al cărui cap chel, la fel de rotund ca o gulie, se apropie de fața lui.

– După ce m-ați pocnit mișelește pe la spate în cap, acum vrei să îmi aduc aminte un nume pe care habar nu am dacă l-am întâlnit vreodată ? rosti încercând să ignore durerea chinuitoare de cap. Mai ales după ce îi văzuse privirea îngrijorată a lui Philip.

– Era numele unei corăbii care era a fratelui meu. Corabie pe care ai făcut-o țăndări cu nenorocitele tale de tunuri, rosti cheliosul cu ură.

– Iar fratele meu a murit în chinuri din cauza schijelor care i-au străpuns trupul, continuă, înfigăndu-și degetele în părul lui Blak, trăgăndu-i cu forță capul pe spate.

– Aceea a fost o luptă pentru a ne apăra, spuse Philip, aducându-și aminte de nava piraților cu care se luptaseră ultima oară.

– Ei ne-au atacat primii, continuă.

– Puțin îmi pasă care cum a început. Eu vreau răzbunare pentru fratele meu, spuse trăgănd și mai tare capul lui Blak pe spate, pentru a-i privi chipul.

– Ești la fel de nenorocit ca și el, dacă nu știi să faci diferența între o luptă pentru supraviețuire, articulă Black, printre dinții încleștați.

– Spune mersi că nu i-am scufundat nava.

– Ori că l-ai omorât în chinuri, ori că l-ai fi omorât înecat, tot aia e. Zu vreau decât să mori la fel ca el.

– Îți îndeplinești dorința cu mine, dar lui dă-i drumul, spuse Blak.

– Eu sunt comandantul navei, el nu este de cât un simplu marinar pe ea, așa că nu are legătură cu răzbunarea ta, încercă să îl convingă, poate avea să îi dea drumul lui Philip.

– Nu este…încercă acesta să spună, dar celălalt îl întrerupse.

– Taci…rosti Blak.

Cheliosul făcu un pas în spate privindu-i pe amândoi.

– Crezi că am să îl las să plece când știu că este prietenul tău ? De ce crezi că l-am prins pe el ? Pentru că a fost momeala perfectă, îi spuse.

– Dacă sunteți credincioși, faceți-vă ultima confidență în fața creatorului. Dacă sunteți atei…atunci luați-vă adio unul de la altul, îi sfătui cu voce sarcastică.

– Peste o oră ridicăm ancora, așa că aveți timp destul, mai adăugă, după care ieși urmat de ceilalți doi.

– Blak, îi rosti Philip numele,

– Îmi pare rău, adăugă.

– Nu este vina ta, îl asigură întorcându-se spre el.

– Acum trebuie să scăpăm de aici și de nebunul ăsta răzbunător. Încearcă să te așezi în spatele meu, îl instrui.

– Am ascunsă în brâu o teacă din piele în care am un șiș.

Acesta era cât o palmă cu tot cu mâner, dar era foarte ascuțit, și în genere îl avea tot timpul asupra lui.

– Dacă îl poți scoate, o să reușim să tăiem sforile. Bine că nu m-au controlat mai amănunțit, rosti încrezător. Nimeni nu se gândea că în brâu ar putea ascunde o armă, mai ales la spate.
Philip încercă se așeze astfel încât să fie spate în spate. Chiar dacă își simțea pielea încheieturilor frecată de funia aspră din cauza mișcărilor, nu se dădu bătut și reuși să prindă cu două degete teaca din piele.

– Ai grijă cum îl manevrezi findcă este foarte ascuțit, îl atenționă Black. Voia să scape nu să sângereze încercând.

– Am reușit să îl scot din teacă, dar nu văd unde este funia, și mi-e frică să nu te tai, spuse Philip îngrijorat.

– Pipăie cu degetele celeilalte mâini, după care  încearcă să așezi lama exact unde simți că este funia, încercă să îl ghideze.

Strânse din dinți simțindu-și partea din spate a capului pulsând mai ceva ca inima după un efort zdravăn.

– Trebuie să ieșim de aici mai înainte de a pleca nava din port, îl atenționă.
– Bănuiesc că vor să ne arunce în mare după ce ajunge în larg, continuă să își expună părerea, simțind cum funia începe să cedeze.

– Bravo iubire, faci ce trebuie, îl încurajă.

– Nu știu dacă fac ce trebuie, îmi doresc doar să nu te tai, răspunse încercând să se concentreze în continuare pe frecarea lamei.

După un timp, Blak încordă brațele și trase cu toată puterea, rupând ce mai rămăsese neatins de lama ascuțită.
În clipa aceea Philip scăpă micul mâner din mâinile amorțite, respirând ușurat.
Blak îi tăie într-o secundă și lui funia grosolană, după care se prinseră într-o îmbrățișare strânsă.
Philip simți că îi dau lacrimile, dar se abținu, findcă nu era momentul pentru slăbiciuni. Trebuiau să facă tot posibilul să scape din acea încăpere și implicit de pe navă.
Celălalt îi dădu drumu dar înainte de a rosti ceva îi prinse buzele într-un sărut dur, simțind nevoia să îi simtă răsuflarea cu toată ființa.
Philip îi răspunse având  la rândul lui nevoie să îi simtă gustul cunoscut și iubit.

– Trebuie să facem în așa fel ca cineva să intre fiindcă ușa are zăvor pe dinafară, rosti Philip.

– Tu stai rezemat de peretele din fața ușii ca și când ai avea în continuare mâinile legate, iar eu am să stau aproape de ea. Când intră, eu am să îl prind de picioare să îl răstorn, iar tu imobilizează-l, spuse încropind în grabă un plan.

– Dar trebuie să facem totul în cea mai mare liniște, îl atenționă.

Înainte de a se așeza jos, bătu cu putere în ușă, fapt ce făcu să fie auzit de cealaltă parte, iar într-un minut se auzi zăvorul tras și un bărbat  intră pentru a vedea despre ce este vorba.
Nu apucă să se dezmeticească că se trezi întins la podea, iar gâtul îi fu prins ca într-o menghină. Philip îl strănse până îl lăsă fără suflare.
Nici nu apucă să sfârșească treaba, că celălat îl și deposedă de arme. Revolverul îl păstră el, iar cuțitul i-l dădu lui Philip.
Deschise ușa cu grijă și încercă să privească dincolo de ea. Cum nu văzu pe nimeni, ieșiră lipindu-se cu spatele de lemnul dur încercând să facă pași pe bâjbâite, aproape lipiți umăr lângă umăr. La un moment dat, simțiră încă o ușă în spatele lor.
După cât își dădea seama, erau sub punte, întunericul dându-le un avantaj, dar și făcând orientarea destul de greoaie. Trebuiau să ajungă neapărat la scări, pentru a urca pe punte principală. Aproape căzură unul peste celalat când Blak le atinse cu piciorul. Cum nu se zărea nici un pic de lumină, bănuiră că era încă noapte. Urcă cele patru trepte și întredeschise ușa care începu să scârțâie, făcăndu-le inima să bată cu putere.
Acum pe oricine ar fi întâlnit în cale nu mai conta. Aveau să scape cu orice preț de pe această navă și de nebunul care îi învinuia pentru o moarte care se întâmplase în timpul unei lupte. O luptă în care câștigase cel mai bun.