CORSARUL- Capitolul 37

– Orice ar fi, să nu te dezlipești de mine, îi șopti Blak, strângându-i degetele.

Făcu și el la fel, în semn de aprobare. Se opri o clipă cu degetele pe mânerul ușii, încercând să o deschidă cât mai silențios posibil. Probabil balamale nu mai fuseseră unse de când se construise nava.
În momentul când o împinse, o altă ușă se deschise exact lângă Philip. O rază pălpâitoate de lumină de la lumânarea din respectiva cabină, îl lumină bărbatul care ieși. Nu apucă să facă nici un singur pas, fiindcă Philip se întoarse și dintr-o singură mișcare din încheietură îi reteză jugulara, după care îl deposedă de pumnal și revolver pe care i le înmână lui Blak.
Acesta privi scena care nu dură mai mult de un minut, gata să intervină dacă ar fi fost nevoie.

Își întoarseră din nou atenția spre ușa care ar fi putut fi salvarea lor.
Reușiră să se strecoare pe punte, în lumina încă slabă a zorilor, stând cât mai lipiți de peretele de lemn care alcătuia acostamentul. Felinarele împrăștiate ici colo, aruncau umbre mișcătoare, în ritmul legănării navei.
De sub puntea echipajului nu se auzea prea mult zgomot, semn că marinarii încă dormeau în hamacele lor.
Se părea că răpitorii erau foarte siguri că nu aveau cum să evadeze, așa că nu le acordaseră o pază continuă.
Înaintau pas cu pas atenți la tot ce mișca în jurul lor, lipiți cât mai bine de peretele cabinelor încercând să ajungă cât mai aproape de puntea principală unde ar fi putut sări în apă.
În genere cam toate navele aveau aceiași construcție, așa că orientarea nu era prea complicată.

– Trebuie să ajungem… rosti Blak tot cu voce joasă, dar nu apucă să termine fraza, când dădu nas în nas cu banditul care le turnase apa în cap pentru a-i trezi. Când îi observă, începu să strige pentru a da alarma.
Blak ridică mâna și trase un foc curmăndu-i vocea pentru totdeauna, glontele nimerindu-l în mijlocul frunții.
Înainte de a năvăli pe punte alți șase bandiți, reușiră să se strecoare după niște butoaie stivuite nu departe de ei, pentru a se ascunde de gloanțele care șuierau pe lângă capetele lor.
Nu doar că erau în inferioritate numerică, dar nici arme prea multe nu aveau asupra lor.
Într-o fracțiune de secundă, fără a-i lăsa să se dezmeticească, Blak trase și glontele pe care îl mai avea pe țeava revolverului țintindu-i unuia dintre agresori inima, scoțându-l din luptă, fapt ce îi făcu pe ceilalți să se ascundă care pe unde își găsiră adăpost, neștiind câte focuri mai aveau asupra lor.
Blak lăsă revolverul lângă el, nemaiavând muniție și îi arată lui Philip pumnalul, iar cu  degetul arătător făcu semn spre atacatori.  Încercă să se ridice, iar într-o fracțiune de secundă începură iar gloanțele să șfichiuiască aerul în jurul lor, unele oprindu-se în butoaiele pline cu apă unde se adăpostiseră, făcând ca aceasta să se reverse în râuri pe puntea din lemn.

– Trebuie să îi facem să termine gloanțele, altfel nu avem nici o șansă, rosti Blak, aproape de urechea lui.
De astă dată Philip încercă să se ridice, iar în acea clipă doar două gloanțe se mai auziră, semn că și ceilalți terminaseră muniția.
Acum singura lor șansă era lupta corp la corp.
Ieșiră din ascunzătoare cu mâinile ridicate în semn de predare, apropiindu-se pas cu pas de atacatorii care începură să își facă apariția de după ascunzătorile fiecăruia, având ca scop încercuirea lor.
Erau doi contra cinci, dar acest aspect nu era relevant, pentru că ei luptau pentru propria viață, nu doar pentru a recupera niște fugari, cum făceau ceilalți.

Blak privi fugitiv spre Philip, iar după ce se înțeleseră din priviri, în același timp își scoaseră pumnalele de la spate, unde le îndesaseră în brâurile care le încingeau mijlocurile, apoi se năpustiră asupra celorlalți, asemeni unor năluci venite din infern.
Profitând de surprindere reușiră din prima rundă să scoată doi dintre ei din luptă, egalizându-și oarecum șansele.
Philip făcu o eschivă dar tor simți tăișul pumnalului atacatorului său retezându-i pielea coastelor. Se avântă cu furie asupra atacatorului împlântându-i propriul pumnal direct în inimă, după care se repezi să îl ajute și pe Blak, care luptă cu doi bărbați.

– Du-te pe punte și sari în apă, strigă la el, parând o lovitură fulgerătoare scoțându-și adversarul din luptă, dar și el fusese crestat la brațul drept cu care mânuia pumnalul.
Nu observă dacă Philip făcuse cum îi ceruse, repezindu-se la singurul atacator ce mai rămase în viață. Trebuia neapărat să îl elimine, privind cu frică să nu mai apără alții.
În timp ce luptau îl văzu pe acesta prăbușindu-se ca o cârpă în fața lui. Un pumnal i se înfipse în mijlocul frunții. Pumnal aruncat de Philip.
Nu mai așteptă nici o secundă repezindu-se și el, cu pași alerți  spre puntea superioară și spre marginea de lemn a carenei urmându-l pe Philip. În clipa când ajunse lângă el, îl vazu făcând o întoarcere fulgerătoare și se năpusti pe lângă el spre cel căzut jos, iar după ce îi smulse pumnalul din mână, îl urmă pe Blak, numai că în clipa aceea apărură pe punte alți doi inamici înarmați cu revolvere.
În clipa când puseră la unison piciorul pe marginea bordului făcându-și avânt pentru a sari în apă … ceilalți traseră.
Amândoi înotară pe sub apă, încercând să se depărteze cât mai mult. Ieșiră la suprafața acesteia doar atât cât să tragă o gură de aer, după care se scufundară din nou, ghidându-și mișcările spre nava care era acostată la câțiva metri mai departe de cea de pe care evadaseră.
Blak ieși primul căutându-l cu privirea pe călalt, ținându-se cu mâna dreaptă de chila navei care îi camufla.

– Philip…rosti înspăimântat când îl văzu apărând la suprafață apei, nu departe de el.

În urma acestuia apa se colora în roșu aprins, semn că unul dintre gloanțe îl atinse, iar rana era destul de serioasă.
– Dumnezeule, ai fost împușcat, rosti apropiindu-se de el pentru a-l ajuta.

– M-au nimerit în umăr, spuse cu voce înceată, semn că sângele pierdut începea să îl lase fără puteri.

– Trebuie să ocolim și cealaltă navă, fiindcă pe cheu nu suntem încă în siguranță, spuse prinzându-l cu brațul stâng pe după talie.
Deja zarva făcută de atacatori se auzea destul de clar. Unii scrutând suprafața apei în care zorii se oglindeau ca într-o oglindă opacă, iar alții coborau pasarela pentru a-i prinde pe cheu dacă ar fi ieșit din apă.

– O să reușesc, nu îți face griji, rosti privindu-i chipul îngrijorat.
Blak îi făcu un semn de încurajare din cap, după care porniră de data aceasta înotând la suprafața apei, din cauza umărului rănit a lui Philip, încercând să facă cât mai puțin zgomot, spre nava următoare.
Trebuiau să iasă la mal cât mai departe posibil de nava pe care fuseseră prizonieri.
Din păcate Philip nu își putea mișca brațul rănit, înotând cu mâna dreaptă, iar Blak, înota  cu mâna stângă, cu cealaltă susținându-l în continuare.
La un moment dat îi simți capul celuilalt sprijinindu-i-se pe umăr. Îl privi panicat, oprindu-se.

– Philip…Philip…te rog iubire, luptă, încercă să îi șoptească la ureche, prinzându-i obrazul în palmă.

– Te rog deschide ochii, spuse din nou, simțindu-și sufletul împietrit.

– Black… îi rosti acesta numele cu voce înceată.

– Cred că …mă ia amețeala.

– Te implor, luptă cu tine, fiindcă mai avem foarte puțin, rosti încercând să îl încurajeze.

– După următoarea navă, o să ieșim pe mal, îl asigură privind în jur.

Aproape rămase cu gura căscată când văzu Corsarul profilându-se pe cerul dimineții, asemeni unui colac de salvare. Din cauza concentrării de a se depărta cât mai mult de cealaltă navă și din cauza îngrijorării pentru Philip, nu realizase că acesta era ancorat la doar trei nave de cea a răpitorilor.
– Philip uite, acela este Corsarul, rosti entuziasmat, cum nu mai fusese de foarte mult timp.

– Trebuie să ajungem la el.

Îi atinse rapid fruntea udă cu buzele unde șuvițe răzlețe i se lipeau de obrajii palizi, după care îl strânse mai bine cu brațul și porni încet spre propria navă, încercând să rămână concentrat, pentru a nu se gândi la ce ar putea ieși rău din această încercare.
Trebuia neapărat să îl ducă pe celălalt la ia. Nu îi păsa dacă își dădea sufletul încercând. Oricum fără Philip, el nu ar fi mai fost nimic.

Când atinse cu palma carena acestuia, aproape îi dădură lacrimile. Încercă să se îndrepte spre prora pentru că acolo, marinari de pe punte ar fi putut să îi zărească, sau măcar ar fi putut să îl audă dacă striga, ceea ce și făcu cu toate puterile ce îi mai rămaseră.
Într-o clipă, două capete apărură, privind curioase apa ce atingea cu zgomot ușor carena. Când îi observară pe cei doi lângă aceasta, unul strigă din toate puterile după ajutor, în timp ce celălalt, aruncă o funie peste bord, după care scara din împletituri.

Blak prinse funia și o trecu pe sub brațele lui Philip, care gemu ușor, dar fără a fi conștient, după care făcu semn ca acesta să fie ridicat la bord. Îl urmă și el, urcând pe scara care se balansa la fiecare pas, privind doar spre el.
Nici nu apucară marinarii să îi dezlege funia lui Philip, că și sări pe punte mergând fulger spre el. Se lăsă în genunchi și îl prinse în brațe, sprijinindu-i capul de brațul său.

– Chemați-l pe Doc…acum, țipă cu ultimele puteri.

– Sunt aici, rosti acesta lăsăndu-se lângă ei. Avea pe el doar o pereche de pantaloni, semn că doar ce se trezise din somn.

– A fost împușcat, îl informă Blak, nepărăsind chipul celuilalt nici o secundă.

– Chemați o birjă sau o trăsură fiindcă trebuie dus la spital, atenționă Doc marinarii care începuseră să se adune în jurul lor.

– Blak…Philip, le rosti Colin numele privind cu ochii mari spre ei, ca și când nu îi venea să creadă că îi vedea în fața lui.

Blak ridică capul spre secundul său, transmițându-i din priviri toată frica și îngrijorarea.

– O să fie bine, rosti acesta încurajator.

Ceilalți marinari făcuseră cerc în jurul lor, gata oricând să intervină la cea mai mică nevoie.

– Hai să îl coborâm de pe navă, spuse Doc, privind spre Colin.
Acesta se mută lângă Blak făcându-i semn să îl lase pe el să îl ridice pe Philip, în timp ce Doc îl apucă de picioare.

– Îl duc eu, rosti acesta ridicându-l în brațe.
Porni spre pasarelă fără a-și muta privirea de pe chipul lui, din timp în timp, rostindu-i numele ca o șoaptă.
Urcă în trăsura care aștepta, ajutat de Colin, iar tot drumul până la spital se rugă.  Se rugă la toate divinitățile universului, cerându-le ajutorul. Era prima dată când cerea ajutorul cuiva. Nu îi păsa cine erau acele entități cu diferite nume, atâta vreme cât vreuna îi putea salva iubitul, avea să îi roage și în genunchi dacă era nevoie.
În clipa aceea nu era un temut căpitan de Corsari, era pur și simplu un om care se ruga pentru jumătatea sufletului său.