CORSARUL- Capitolul 38

– Blak, înțelege și nu mai fi încăpățănat, îl admonestă Wiliam.

– Du-te și mănâncă ceva. Am să rămăn eu sau mama cu el.

– Nu plec până nu se trezește, îi spuse acesta hotărât.

– O poate face acum, peste două ceasuri sau peste două zile, ai auzit ce a spus doctorul, încercă acesta să îl convingă să iasă din camera unde era Philip.

– Dacă se trezește acum și te vede în ce hal arăți, o să creadă că este în infern.
Wiliam avea dreptate să îl dojenească, findcă arăta ca o stafie.
Părul îl avea răvășit în toate părțile, iar dacă avea să își mai treacă mult degetele prin el, avea să rămână chel.
Barba îi crescuse acopeindu-i maxilarul și obrajii, iar cearcănele adânci îi făceau ochii să pară asemeni unor găuri întunecate pline de neliniști.

Cu trei zile în urmă, Wiliam adusese la spital cel mai priceput doctor care era în oraș, și îi operase fratele, pentru a-i scoate glontele care îi rămăsese în umăr. Nu fusese ușor, dar măcar avusese norocul ca acesta să rămână înfipt la trei centimetri de claviculă. Dacă ar fi fost altfel, ar fi riscat să își folosească brațul cu dificultate sau deloc.
Acum era în casa familiei lui, în camera sa, iar doctorul trecea de două ori pe zi pentru a-i schimba bandajul și a-i verifica rana. Îi asigură de fiecare dată că acesta era în stare curată fără urmă de infecție. A doua zi după operație făcuse un frison puternic, dar de atunci nu se mai întâmplase.
De trei ori pe zi, erau nevoiți să îi strecoare pe gât niște poțiuni și ceaiuri recomandate. Se părea că somnolența nu era ceva grav, fiind dată de pierderea mare de sânge.
Acum trebuiau să aștepte ca organismul să lupte cu această încercare.
De când era aici, Blak nu se dezlipise de lângă  el, decât pentru nevoile fiziologice. Tot el îi ștergea și corpul și ajuta la schimbatul așternutului. Voia să fie lângă el când avea să deschidă ochii.
Întotdeauna era însoțit în această așteptare  chinuitoare de mama lui Philip, de Wiliam sau uneori de Caroline și de tatăl lui.
Nu îi păsa dacă aceștia aveau întrebări referitor la acest devotament puțin ieșit din comun, referitor la statutul lor de prieteni. Chiar dacă l-ar fi aruncat afară din casă, ar fi intrat pe geam înapoi, numai să fie lângă el.
Pe lângă glontele încasat, mai avea o tăietură la coaste, care nu era în stare gravă.
El se alesese cu o scrijelitură la brațul drept și o alta la mușchiul piciorului stâng, de care își dăduse seama abia la spital.
Acum se alesese cu Wiliam pe cap, care îl dojenea de parcă ar fi fost un țânc.

– O să merg să mănănc, dar mai stau un pic, îl asigură privind pe fereastra în dreptul căreia erau amândoi.
– Știu că și fratele meu este încapățănat, dar constat că există cineva mai mult ca el, nu se putu abține acesta să comenteze.
Și el o iubea pe Caroline, dar nu crezuse niciodată că avea să vadă o asemenea dragoste între doi bărbați. Era martor la o apropiere foarte puternică între fratele lui și Căpitan.
Dacă la început primise cu reticență destăinuirea lui Philip față de sentimentele lui și promisese că o să înțeleagă, acum privind acest bărbat care făcuse tot posibilul să îl salveze din mâinile răpitorilor, dar mai ales fără a se dezlipi nici o clipă de lângă el, îl făcea să conștientizeze că iubirea putea fi împărtășită de oameni, indiferent de genul lor.

– Mă duc să anunț servitoarea să aducă mâncarea aici, rosti clătinănd din cap. Era conștient că altfel, bărbatul de lângă el, ar fi ignorat încă o dată să mănânce.

– De ce vă certați ca două țațe ? auziră o voce înceată, făcându-i pe amândoi să se întoarcă pentru a privi înspre pat.
Nu știau a spune care dintre ei ajunse primul lângă acesta.

– Philip…

– Frate…rostiră amândoi aplecându-se asupra lui, vrând să se convingă că el rostise cuvintele.

– De ce vă uitați  așa la mine ? întrebă privind de la unul la altul.

– Nu ne uităm…rosti Black.

– Deloc…îl asigură și Wiliam.

Philip privi în jurul lui încercând să își dea seama unde se afla.

– Cum am ajuns aici ? Îmi amintesc că eram în apă, și…nu mai știu, spuse cu voce ușoară, încruntănd sprâncenele încercând să își amintească.

– Am scăpat iar acum ești la tine acasă, îl înștiință Blak.

– Totul o să fie bine, continuă așezându-se pe marginea patului.
– Acum trebuie să te odihnești pentru a-ți reveni. Când am reușit să sărim în apă, ai fost nimerit de un glonte în umăr.

– Îmi amintesc că la un moment dat mă durea umărul foarte tare și nu am mai putut înota, rosti aducându-și aminte.

– Blak a reușit să ajungă la Corsar, iar după aceea ai fost dus la spital unde a trebuit să ți se scoată glontele, îl lămuri fratele său.

– Închipuie-ți că aceasta era la trei nave distanță de cea a răpitorilor.

– După ce îți revii o să îți povestim toată întâmplarea. Acum o să chemăm medicul să te consulte, spuse Wiliam.

– Ce s-a întâmplat cu cei care ne-au răpit?

– Wiliam a apelat la cele mai sus-puse cunoștințe, iar acum toți sunt la carceră, de unde nu o să mai iasă niciodată, iar nava a fost recesionată, încercă să îi explice cât mai pe scurt povestea.

– Sus-puse…întrebă privindu-și fratele.

– Persoana pentru care facem cele mai elaborate și prețioase bijuterii, îl înștiință.
Philip dădu din cap în semn de înțelegere.
Nu era nevoie să rostească în cuvinte că acea persoană era cancelarul regelui.

– Merg să o anunț pe mama și să trimit după doctor, spuse fratele său. După ce îi strânse pentru o clipă degetele încurajator porni spre ușă.

– Iubire, am fost atât de îngrijorat, îi destăinui aplecându-se spre el pentru a-i săruta fruntea.

– Eu nu știu cum arăt după atâta timp de stat în pat, dar după câte văd, tu arăți exact ca un Corsar. Unul nemilos, dar…și neînfricat, îi spuse cu un ușor zâmbet pe buzele uscate.

– Sunt Corsarul tău neînfricat, iar tu ești îngerul meu, spuse făcând referire la părul lui împrăștiat pe pernă, asemeni unui halou îngeresc.
În clipa când se aplecă spre el pentru a-i depune un sărut pe buze, ușa se deschise larg, aproape năvălind în cameră mama lui Philip, împreună cu Caroline și fetița de patru ani.

– Xian, ne-a anunțat fratele tău că te-ai trezit, rosti aceasta cu un chip luminos, semn clar de bucurie. Se apropiară de pat, una pe stânga iar cealaltă pe dreapta, în timp ce Blak se retrase discret spre fereastră.

– Mai ești bolnav ? întrebă copila agățându-se de marginea patului pentru a-l vedea mai bine.

– Mai sunt doar puțin, o asigură unchiul ei.

Așa îi găsi medicul când intră în cameră. Își ceru scuze, dar trebuiau să părăsească toți camera pentru a-și putea consulta pacientul.
Bineînțeles că acest lucru nu făcea referire și la Blak, care rămase în dreptul ferestrei, aidoma unui paznic fidel.
Deja medicul se obișnuise cu prezența lui, așa că nici nu încercă să îl invite să iasă.