CORSARUL-Romanul Capitolul 35

CAPITOLUL 35

Ușa se deschise și intră un bărbat.
Se apropie de corpul întins pe podeaua murdară și aruncă pe acesta apa pe care o avea în găleata pe care o adusese cu el.
Acesta începu să se foiască scuipând apa ce îi intrase în nas și în gură.

Șuvițe din părul strâns în vârful capului i se lipiră de față, dar nu avea cum să le dea la o parte fiindcă mâinile îi erau legate la spate.
Privi în sus spre cel ce rămase în picioare lângă el, încercând să își dea seama unde este și cine era individul din fața lui.

– Ti-am adus doar apă, fiindcă de mâncare nu ai nevoie, rosti batjocoritor.

– Mâine oricum ai să saturi peștii de pe fundul mării.
– Cine ești și de ce m-ai răpit ? întrebă realizând că era într-o cabină de vapor.

Numai că aceasta nu avea nici măcar un pat. Pe un perete era agățat un hamac, care acum era strâns, iar într-un colț era o găleată murdară. Nici măcar nu voia să se gândească ce era sau ce fusese în ea.

– Întreabă-mă data viitoare când mai vin, răspunse temnicerul lui, scuipând un cocoloș de tutun exact lângă capul lui.

– Dacă ești cuminte, poate îți aduc și un coleg, adăugă pornind spre ușă.
După ce ieși, se auzi sunetul unui zăvor care era tras. O scândură dintr-un perete care era ruptă aproape de grindă lăsa să se strecoare o rază de lumină, dându-și seama că încă era ziuă.
Nu putea să își dea seama cât trecuse de când îl răpiseră, dar mai mult decât atât, de ce o făcuseră.

Se chinui să se ridice în fund, simțind funia grosolană de la încheieturile mâinilor zgâriindu-i pielea, iar când reuși se împinse în picioare până ajunse să stea rezemat cu spatele de unul din pereți.
Nici nu voia să se gândească cât de îngrijorat avea să fie Black, când avea să afle că fusese răpit.
Își aminti că ieșise de la magazinul de pielărie unde își comandase o pereche de cizme, și nu apucase să traverseze strada, când o trăsură închisă oprise lângă ei, el și marinarul care îl însoțea, iar din ea coborără patru bărbați care se repeziră asupra lor, cu intententia clară de a-l prinde.
Începuseră amândoi să se lupte cu înverșunare, numai că atacatorii erau și ei destul de buni în mânuirea pumnalelor.

Ținând cont că nu voiau să îi omoare, nu folosiră pistoalele. Știa sigur că îl rănise pe unul la un braț, iar pe un altul undeva în zona coastelor, dar și el primise un pumn zdravăn în maxilar și unul în stomac.
Doar că în momentul când își simți plămânii rămași fără aer din cauza pumnului greu cu care făcuse contact, cineva din spate îi așeză pe nas și pe gură o bucată de cârpă, și oricât se împotrivi să o dea la o parte, tot apucă să inhaleze substanța cu care aceasta era îmbibată. Așa că mai departe…amintirile erau într-o ceață totală.

Cei care îl răpiseră puteau fi oricine.
De la parteneri de afaceri ai fratelui său, și îl confundaseră cu acesta, până la Corsari sau pirați cu care aveau nenumărate neînțelegeri. De când era împreună cu Black pe navă, văzuse cu ochii lui cât de repede își putea face dușmani.
Acum înțelegea de ce acesta avea casa pe insulă și își ascundea identitatea.

Gândul la el îi aduse un freamăt în suflet care îi dădu speranță. Știa că acesta avea să facă tot posibilul să îl găsească, așa cum și el avea să facă tot posibilul să scape din mâinile răpitorilor.
Dacă nava pe care se găsea era ancorată încă în port, șansele erau foarte mari să izbândească. Problema era că nu mai avea asupra lui nici un fel de armă. Singurul pe care-l regreta era pumnalul. Acesta era un cadou de la William, așa că nu avea să facă un pas fără a-l recupera.
Nu îl speria și nici nu îl descuraja amenințarea celui ce turnase apa pe el. Atâta timp cât respira, avea să existe o șansă.

*********

– Unde este? întrebă Colin furios privind în jurul lui.

– La naiba, rosti și William, umblând ca un nebun prin camerele mizere.

– Am intrat la zece minute după el, unde ar fi putut să dispară? rosti în continuare, înjurând de mama focului.
Nimeni nu l-ar fi recunoscut pe William Xion Malori, mereu aranjatul după ultima modă, marele proprietar de casă de bijuterii, în clipa aceea îmbrăcat ca un cerșetor și înjurând că un birjar.

– Scotociți toate cotloanele, strigă Colin, aprinzând încă o lumânare.

– Undeva trebuie să existe o ușă bine camuflată pe unde au fugit.

– La naiba. Dacă știam că o să se întâmple asta, nu îi omoram pe cei care păzeau cele două întrări. Astfel poate am fi putut scoate ceva informații de la ei, continuă William, pipăind cu o mână fiecare perete, iar în cealaltă având o lumânare.

– Cine ar fi crezut că într-o cocioaba că asta ar putea fi o ieșire secretă, spuse unul din marinarii care îi însoțeau.

Se năpustiră înăuntru, unii prin spate iar ceilalți prin față, fermi convinși că înăuntru avea să îl găsească pe Philip.
Nu doar că nu îl găsiră, dar îl pierduseră și pe Black. Iar acest lucru, era îngrozitor de frustrant și un pic înfiorător.
Acum nu doar că erau furioși la culme, dar mai erau și speriați fiindcă nu mai aveau nici o idee ce să facă în continuare.
Știau cu toții că Philip era doar o momeală, adevăratul vizat fiind Black.

– Colin, strigă unul din marinari.

– Cred că am găsit ușa pe unde au scăpat.

Într-una din camerele cu pereți de pămănt, având întrarea printr-un dulap plin cu haine jerpelite, se găsea o deschidere nu mai mare de lățimea umerilor unui bărbat zdravăn care ducea spre un culoar lung de circa cinci metri, după care dădea într-o alee îngustă. După alți trei metri aceasta răspundea într-o stradă mai mare, la o distanță bună de casa pe care o ținuseră sub observație.
Deja întunericul era de nepătruns, nici măcar luna ascunsă de nori negri nu arunca vreo rază spre maghernițile care alcătuiau acest labirint de străduțe și case construite alandala.
Aleea trecea prin spatele mai multor cocioabe și nimeni nu ar fi bănuit că acolo ar exista așa ceva.
Toți rămaseră la capătul acestui labirint, privind prin întuneric, frustrați și plini de furie.