Culoarea soarelui-Capitolul 15

Răpirea

Norii cenușii se adunaseră deasupra Highlands-ului asemenea unei armate tăcute, iar lumina palidă a după-amiezii se strecura cu greu printre straturile groase de ceață care îmbrățișau colinele. La poalele înălțimii pe care se afla satul MacPherson, cincizeci de războinici își lăsară caii printre stânci și mesteceni bătrâni, apoi porniră pe jos către culme, cu răbdarea și disciplina unor vânători care își urmăreau prada de multă vreme.

Niciun om nu vorbea.

Niciun metal nu zdrăngănea.

Săbiile erau învelite în piele, securile legate cu curele de lână, iar fețele ascunse sub bucăți de pânză întunecată care lăsau vizibili doar ochii.

În frunte mergea Toran MacRae.

Avea aproape cincizeci de ani, umeri largi cât o poartă de cetate și o barbă căruntă care îi cobora până pe piept. Chipul său purta urmele a zeci de lupte, însă nimic nu era mai înfricoșător decât privirea aceea întunecată și lipsită de orice urmă de milă.

Cu doi ani în urmă, în timpul unei confruntări sângeroase la granițele sud-vestice ale Highlands-ului, tatăl și fratele mai mare ai lui Thomas Shepherd conduseseră o încărcare de cavalerie care sfărâmase liniile clanului MacRae. Mulți dintre oamenii lui Toran muriseră atunci. Frați. Veri. Prieteni crescuți împreună din copilărie.

Toran nu uitase.

În lumea lui, timpul nu vindeca nimic.

Timpul doar adâncea ura.

Iar când aflase că unul dintre Shepherd trăia în nord, captiv printre MacPherson, văzuse în asta mâna destinului.

– Astăzi datoria de sânge va fi plătită, murmură el fără să întoarcă privirea.

Războinicii din spatele lui încuviințară tăcut.

Apoi își continuară urcușul.

Satul MacPherson apăru în cele din urmă pe culme, liniștit și neatent la primejdia care se apropia. Fumul se ridica din coșuri în coloane subțiri, femeile lucrau lângă case, copiii alergau prin curți, iar bătrânii stăteau pe bănci de lemn privind spre lacul care sclipea în depărtare.

Era imaginea unei comunități aflate în pace.

Imaginea exactă pe care Toran sperase să o găsească.

Atacul izbucni cu o brutalitate care transformă liniștea într-un coșmar.

Strigătele răsunară din mai multe direcții deodată, iar războinicii MacRae năvăliră printre case asemenea unei furtuni negre coborâte de pe munte. Oamenii satului fură luați complet prin surprindere. Femeile își chemau copiii cu glasuri disperate, bătrânii încercau să-i adăpostească în case, iar puținii războinici rămași să păzească așezarea alergau să-și adune armele.

Erau prea puțini.

În câteva minute piața centrală fusese ocupată.

Atunci se auziră cimpoaiele.

Sunetul lor sfâșie aerul precum un urlet de fiară rănită și se rostogoli peste văi, peste lac și peste pășunile unde se aflau oamenii clanului.

Cimpoaiele sunau a atac, a primejdie.

Întoarceți-vă acasă.

În spatele castelului, Thomas Shepherd ridică brusc capul de la gardul pe care îl repara împreună cu alți oameni ai clanului.

Când auzi primul sunet, simți un fior rece pe șira spinării.

Când îl auzi pe al doilea, sângele îi îngheță în vene.

Iar când al treilea urlet al cimpoiului răsună peste coline, nu mai rămase niciun dubiu.

Satul era atacat.

–Pe toți sfinții…

Unul dintre bărbați sări deja în șa.

— MacPherson! La sat! Acum!

În câteva clipe porniră în galop.

Când ajunseră pe ultima culme, caii se opriră aproape singuri.

Priveliștea de dedesubt era suficientă pentru a le tăia răsuflarea.

Fumul se ridica dintre case.

În piața centrală erau adunate femeile, copiii și bătrânii satului.

În jurul lor stăteau războinicii MacRae, iar în centrul tuturor se afla Toran.

– Găsiți-l pe Thomas Shepherd! răcnea el.

– Îl vrem viu! Auziți-mă bine, câini ai Highlands-ului! Nu am venit pentru vitele voastre și nici pentru pământurile voastre! Am venit pentru Shepherd! Dați-ni-l și poate veți mai vedea răsăritul de mâine! Ascundeți-l și jur pe sufletele morților mei că veți plânge după această zi până la sfârșitul vieților voastre!

În fața lui se afla Eillidh MacPherson.

Stătea călare pe armăsarul ei negru, dreaptă ca o suliță înfiptă în pământ, cu părul roșu fluturând în bătaia vântului și cu privirea rece a oamenilor născuți pentru a conduce.

Toran o recunoscu imediat.

– Unde este tatăl tău?

– Tatăl meu nu este aici, răspunse ea fără cea mai mică urmă de teamă.

– Dar eu sunt fiica lui și sângele MacPherson curge prin venele mele. Dacă ai ceva de spus, spune-mi mie.

Un murmur admirativ străbătu chiar și rândurile unor războinici MacRae.

Toran zâmbi, dar nu era unul plăcut, era zâmbetul unui om care se bucura de suferința altora.

– Ai curaj, fată. Mai mult decât mulți bărbați pe care i-am cunoscut.

– Iar tu ai mai puțină onoare decât ultimul tâlhar care se ascunde prin munți, replică Ellidh fără să clipească.

–Ai intrat pe teritoriul nostru în lipsa războinicilor, ai amenințat femei și copii și ai ridicat sabia împotriva unor oameni neînarmați. Spune-mi, Toran MacRae, te simți mândru de tine?

Chipul lui Toran se întunecă.

– Dă-ni-l pe Thomas Shepherd și terminăm aici.

– Nu ai dreptul să ceri acest lucru. Thomas Sheperd nu e un prizonier , e o monedă de schimb.

– Gândește-te bine.

– Ți-am răspuns deja.

– Atunci alegi să suferi împreună cu satul tău.

-Nimeni nu va suferi, lasă satul în pace, se auzi dintr -o dată vocea englezului.

Thomas coborî din șa și își lăsă hățurile să cadă. În liniștea apăsătoare care se așternuse peste curte se auzea doar foșnetul vântului printre acoperișurile de paie și pufnitul nerăbdător al cailor.

– Îl căutați pe Thomas Shepherd, spuse el cu glas limpede, suficient de puternic pentru ca fiecare om din piață să-l audă.

–Ei bine, nu mai trebuie să răscoliți satul și nici să amenințați femei și copii pentru a-l găsi. Eu sunt Thomas Shepherd.

Privirea lui Toran MacRae se lumină instantaneu cu satisfacția unui lup care își vede prada prinsă în capcană.

– Așadar, unul dintre Shepherd are în sfârșit curajul să iasă din ascunzătoare. Începusem să cred că sângele vostru s-a subțiat atât de tare încât nu mai curge decât lașitate prin venele voastre.

– Dacă aș fi fost laș, n-aș fi venit aici, răspunse Thomas fără să clipească.

– Ai spus că îi vei lăsa în pace dacă mă predau. Sunt aici. Respectă-ți cuvântul.

Toran izbucni într-un râs atât de aspru încât până și oamenii lui schimbară priviri între ei.

– Cuvântul meu? Tu chiar crezi că am urcat până aici pentru a negocia?

Înainte ca Thomas să poată răspunde, doi războinici se năpustiră asupra lui. Unul îi răsuci brațul la spate cu o brutalitate care îi smulse un geamăt involuntar, iar celălalt îi lovi genunchii astfel încât fu silit să îngenuncheze în noroiul din mijlocul pieței.

–Englezule! strigă Elida, smucindu-se înainte.

Patru războinici îi blocară imediat drumul.

Ochii lui Thomas se ridicară spre ea doar pentru o clipă.

În clipa următoare, unul dintre oamenii lui Toran scoase un lanț greu de fier, atât de gros încât părea destinat mai degrabă unui taur decât unui om. Verigile zdrăngăniră amenințător în timp ce erau înfășurate în jurul încheieturilor lui Thomas. Fierul rece îi mușcă pielea, iar războinicul strânse fără milă până când metalul intră adânc în carne.

– Destul! tună Eillidh.

– S-a predat și nu opune rezistență!

– Exact de aceea facem asta, răspunse Toran fără să-și ia ochii de la Thomas.

– Vreau ca fiecare om din Highlands să vadă ce se întâmplă cu numele Shepherd atunci când clanul MacRae cere răzbunare.

Un alt lanț fu adus și trecut prin cel dintâi, apoi prins de șaua unui armăsar negru. Calul era enorm, nervos, și lovea pământul cu copita de parcă simțea cruzimea stăpânilor săi.

Pentru prima dată, pe chipurile oamenilor din MacPherson apăru groaza adevărată.

Nu aveau de gând să-l ducă pe Thomas ca pe un prizonier, aveau de gând să-l târască prin Highlands ca pe un animal capturat.

– Dacă îl rănești înainte de judecată, nu vei obține nimic, strigă Elida.

– Judecată? râse Toran.

– Fată, verdictul a fost dat acum doi ani, în ziua în care oamenii mei au murit. Noi doar executăm sentința.

Toran trase de hățuri și armăsarul porni înainte. Lanțul se întinse instantaneu, smulgându-l pe Thomas din loc. Bărbatul își înfipse călcâiele în pământ și reuși să-și păstreze echilibrul, însă fierul îi tăie încheieturile până la sânge.

În jurul lor, războinicii MacRae izbucniră în urale sălbatice.

Nu se purtau ca niște nobili.

Nu se purtau nici măcar ca niște războinici.

Se purtau ca o haită care pusese mâna pe prada dorită după doi ani de vânătoare.

În timp ce coloana începea să coboare panta abruptă a colinei, Thomas nu își întoarse capul nici măcar o singură dată. Doar Elida continua să-l privească, cu mâinile strânse atât de tare pe mânerul pumnalului încât încheieturile i se albiră, în timp ce în mintea ei se forma deja un singur gând: dacă MacPherson nu porneau imediat în urmărirea lor, Thomas Shepherd nu avea să mai vadă niciodată răsăritul de după munți………………………….

A doua noapte de călătorie îi găsi pe oamenii clanului MacRae într-o vale adâncă din sudul Highlands-ului, unde versanții împăduriți coborau abrupt până aproape de malurile unui pârâu întunecat care șerpuia printre stânci. După două zile de marș forțat și după succesul atacului asupra satului MacPherson, războinicii se considerau în siguranță și nu se mai temeau de urmărire, fiind convinși că oamenii lui MacPherson erau prea puțini și prea împrăștiați pentru a organiza o salvare înainte ca ei să ajungă pe propriile teritorii.

În jurul focurilor ardeau butuci groși de pin, iar lumina flăcărilor dansa peste fețele bărbaților care beau și râdeau fără încetare. De fiecare dată când o nouă cană era ridicată spre cer, numele clanului MacRae era strigat cu mândrie, iar după fiecare toast urma inevitabil numele lui Thomas Shepherd, rostit cu aceeași ură cu care un om ar vorbi despre o fiară care îi distrusese familia.

Thomas se afla la marginea taberei, legat de un pin bătrân ale cărui rădăcini ieșeau din pământ asemenea unor șerpi uriași. Lanțurile îi înconjurau încheieturile, pieptul și talia, iar fierul rece îi intrase atât de adânc în carne încât fiecare mișcare îi provoca durere. În ultimele două zile nu primise decât apă, o cantitate suficientă cât să nu moară, dar insuficientă pentru a-i alunga slăbiciunea care îi cuprindea tot mai mult trupul.

Din când în când, câte unul dintre războinici se apropia de el doar pentru a-l privi cu dispreț sau pentru a-i aminti ce îl aștepta la capătul drumului. Niciunul nu îl lovea. Niciunul nu simțea nevoia. Erau convinși că umilința era mai prețioasă decât orice bătaie și că faptul de a-l vedea legat asemenea unui animal era deja începutul răzbunării pe care o așteptaseră timp de doi ani.

În centrul taberei, Toran MacRae ocupa locul de onoare. Șeful clanului era deja atât de beat încât vorbea greu, iar de mai multe ori oamenii săi izbucniră în râs când îl văzură încercând să ridice cana și vărsând jumătate din băutură pe propria tunică. Totuși, nimeni nu îndrăznea să-l ironizeze. Era omul care le promisese sânge și răzbunare și care, cel puțin în ochii lor, își ținuse cuvântul.

— Mâine, mormăi el ridicând iar cana spre foc,

-…mâine îl vom duce în sat și îl vom spânzura chiar în piața centrală. Vreau să vadă fiecare femeie, fiecare copil și fiecare bătrân ce se întâmplă când cineva ridică sabia împotriva clanului MacRae. Vreau să-l văd murind de frică înainte ca el să moară de funie.

Un urlet de aprobare răsună în jurul focurilor.

Thomas nu răspunse.

Privea doar întunericul dintre copaci.

Poate că era instinctul unui om care supraviețuise războaielor, poate că era doar oboseala.

Dar ceva nu era în regulă.

Vântul continua să bată.

Apa continua să curgă prin albia pârâului.

Focurile trosneau liniștit.

Și totuși, undeva în spatele tuturor acelor sunete, exista o tăcere care îl intriga, o tăcere vie, o tăcere care părea să aștepte.

Orele se scurseră încet, iar războinicii MacRae căzură unul câte unul pradă băuturii, până când întreaga tabără fu cuprinsă de acea dezordine specifică oamenilor convinși că victoria le aparține și că nimeni nu mai poate să le-o răpească. Unii adormiseră chiar lângă focuri, cu cănile încă strânse între degete, alții se prăbușiseră lângă șei sau sub căruțe, iar cei care fuseseră desemnați să păzească tabăra nu se aflau într-o stare mai bună decât camarazii lor, alcoolul ștergând orice urmă de disciplină și transformând vigilența într-o simplă iluzie. Chiar și Toran MacRae, omul care jurase că îl va duce pe Thomas Shepherd viu până în satul său pentru a-l spânzura în fața întregului clan, zăcea întins lângă focul principal. Capul îi era rezemat de o șa și sabia abandonată la câțiva pași de mână, sforăitul lui răsunând prin vale cu o nepăsare care ar fi fost de neconceput într-o noapte obișnuită de campanie.

Thomas, care nu reușise să adoarmă nici măcar pentru câteva clipe, continua să privească întunericul de dincolo de cercul de lumină format de focuri și nu putea scăpa de senzația că ceva se schimbase. Nu era un zgomot anume și nici o mișcare pe care să o poată indica precis, ci mai degrabă acel instinct pe care îl dezvoltă oamenii care au supraviețuit prea multor bătălii și care ajung să simtă apropierea pericolului înainte ca mintea să o poată explica. În cele din urmă observă o umbră desprinzându-se dintre copaci, apoi încă una și încă una, iar în câteva clipe înțelese că pădurea din jurul taberei era plină de oameni care se apropiau cu răbdarea și siguranța unor vânători experimentați.

Niciun glas nu răsună prin noapte, nicio ramură nu trosni sub pașii lor și nici măcar caii nu păreau să le simtă apropierea. Siluetele înaintau printre copaci asemenea unor fantome ieșite din întuneric, folosind umbrele, stâncile și tufișurile cu o pricepere care trăda oameni crescuți în aceste ținuturi și obișnuiți să vâneze printre munți încă din copilărie. Thomas recunoscu aproape imediat felul în care se mișcau. Nu era nevoie să le vadă chipurile pentru a înțelege cine erau. MacPherson veniseră după el.

Primul războinic MacRae nu apucă nici măcar să deschidă ochii. O mână îi acoperi gura exact în clipa în care o lamă îi atinse gâtul, iar trupul îi fu coborât la pământ cu o grijă aproape surprinzătoare, astfel încât nici măcar vecinul care dormea la doi pași distanță nu tresări. La câteva clipe după aceea, același lucru se petrecu lângă un alt foc, apoi lângă altul, iar ceea ce urma să devină o luptă se transformă într-o execuție tăcută, desfășurată cu o disciplină rece și necruțătoare. Oamenii MacPherson nu veniseră să se răzbune și nici să câștige glorie. Veniseră să-și recupereze omul și să-i împiedice pe MacRae să mai ridice vreodată mâna împotriva clanului lor.

Thomas privea fără să clipească desfășurarea atacului. Niciun strigăt de luptă nu sfâșia noaptea, niciun ordin nu răsuna prin vale și tocmai această tăcere făcea totul cu atât mai înfricoșător. Războinicii MacPherson se mișcau printre focurile muribunde asemenea unor umbre chemate de întuneric și fiecare dintre ei părea să știe exact unde trebuie să ajungă și ce trebuie să facă. Tabăra MacRae, care cu doar câteva ceasuri înainte răsuna de râsete și jurăminte de răzbunare, era acum complet neajutorată în fața unei forțe venite să lovească cu precizia unei lovituri de pumnal.

În cele din urmă, dintre copacii care mărgineau valea apăru un grup mai mare de călăreți. Caii înaintau încet, fără grabă, iar în fruntea lor se afla un bărbat masiv, cu barba căruntă și cu o mantie groasă care îi cobora până aproape de șa. Chiar înainte ca lumina focurilor să-i dezvăluie chipul, Thomas îl recunoscu.

Era Angus MacPherson, Lairdul clanului.

În dreapta lui călărea Ellidh.

Tânăra femeie părea sculptată din același oțel rece din care fuseseră făcute săbiile Highlands-ului. Părul ei roșu fusese prins la spate pentru călătorie, iar privirea îi cerceta tabăra cu o atenție aproape feroce. Nu mai avea nimic din fata care îl cicălea zilnic pentru că întârziase la muncă, pentru că nu ținea bine uneltele sau pentru că făcea lucrurile „ca un englez răsfățat”. Acum arăta ca o fiică de laird venită să recupereze ceea ce îi fusese luat.

Angus MacPherson coborî primul de pe cal.

Privi în jurul lui, evaluând scena într-o singură clipă.

Toran MacRae și singurii doi supraviețuitori fuseseră deja dezarmați.  Restul taberei era sub control.

– Ați făcut o greșeală mare, spuse el cu o liniște care era mult mai amenințătoare decât orice strigăt.

–Ați intrat pe pământurile mele, ați atacat oamenii clanului meu și ați răpit un om aflat sub protecția mea. Dacă nu v-ar fi ținut în viață fiica mea, niciunul dintre voi nu ar fi văzut zorii.

Toran îl privi cu o ură oarbă.

– Shepherd trebuia să moară.

– Poate, răspunse Angus.

– Dar nu după regulile tale.

În timp ce cei doi schimbau priviri pline de venin, Ellidh își împinse armăsarul înainte și se opri în fața lui Thomas.

Pentru o clipă îl privi fără să spună nimic.

Ochii îi coborâră spre lanțurile care îi înconjurau încheieturile, spre urmele lăsate de fier, spre chipul slăbit după două zile de foame și sete.

Expresia ei deveni atât de rece încât câțiva dintre războinicii aflați în apropiere se feriră instinctiv din calea ei.

– Scoateți-i lanțurile, porunci.

Doi bărbați se grăbiră imediat să execute ordinul.

Verigile grele căzură una câte una pe pământul umed al văii, iar când ultima bucată de fier se desprinse, Thomas simți că putea să-și miște brațele fără durere.

Încercă să facă un pas, dar genunchii îi cedară aproape imediat.

Două zile de mers forțat, lipsa hranei și greutatea lanțurilor își spuseseră cuvântul.

Înainte să atingă pământul, o mână îl prinse de braț.

Era teribila Ellidh.

– Nu te prăbuși acum, spuse ea pe tonul acela autoritar pe care îl cunoștea atât de bine.

– După cât necaz mi-ai făcut, ar fi foarte nepoliticos din partea ta.

Thomas râse scurt.

– Mă bucur să văd că nu te-ai schimbat.

– Iar eu nu mă bucur să văd că ești atât de prost să te predai unor nebuni.

– Încercam să salvez satul.

– Da. Și aproape ai reușit să-mi dai un atac de inimă.

În jurul lor, câțiva războinici MacPherson zâmbiră discret.

Thomas observă atunci că armăsarul negru al Ellidhei se afla chiar lângă ei.

– Cred că pot merge, spuse el.

Ellidh îl privi câteva clipe, apoi ridică o sprânceană.

– Desigur că poți. Exact la fel cum puteai și acum cinci minute, când erai pe punctul să cazi cu fața în noroi.

Fără să-i lase timp să protesteze, îi prinse mâna și o așeză pe șaua calului.

– Urcă.

– Pe calul tău?

– Nu mă face să repet ordinul.

Thomas oftă.

-Mă obosești.

– Știu.

Cu ajutorul a doi războinici reuși să urce în șa.

Abia se așezase când Ellidh încălecă în spatele lui cu aceeași naturalețe cu care ar fi făcut-o în propria curte.

Pentru câteva clipe, Thomas rămase complet nemișcat, dar nu pentru că îi era teamă, ci pentru că simțise căldura corpului ei prin straturile groase de lână și piele.

Ellidh îi observă imediat stânjeneala.

Un zâmbet aproape imperceptibil îi apăru în colțul gurii.

Se aplecă ușor spre el și îi șopti la ureche:

– Englezule… să nu-ți faci iluzii. N-ai scăpat de mine.

Thomas Shepherd simți că ia foc. Sexul i se întărise rapid de la răsuflarea cu miros de flori de câmp.

O femeie sălbatică și aprigă îl excita al naibii de tare…nu era bine.