Culoarea soarelui-Capitolul 7

Noutăți

Drumul către ținuturile clanului MacPherson se dovedi mult mai lung și mai dificil decât își imaginase Thomas Shepherd atunci când fusese despărțit de ceilalți prizonieri și trimis către noul său loc de detenție. Dacă domeniul MacIntosh se întindea în jurul unui castel impunător, ridicat deasupra unui lac larg și a unor văi fertile, ținuturile MacPherson păreau să se fi retras intenționat în inima colinelor, acolo unde pământul devenea mai abrupt și unde vântul nu înceta aproape niciodată să bată.

Ore întregi urcară pe poteci înguste care șerpuiau printre stânci și pajiști. Cu cât înaintau, cu atât lumea rămasă în urmă părea mai mică. Thomas întorcea din când în când capul și vedea doar culmi succesive, una după alta, ca niște valuri verzi împietrite. Nu exista niciun drum larg, niciun sat mare, niciun semn al confortului cu care fusese obișnuit în Anglia. Și totuși, în mod surprinzător, locul nu îi inspira teamă.

Din contră.

Încă din ziua în care trecuse granița Scoției, fusese surprins de oamenii pe care îi întâlnise. Se așteptase la sălbatici și găsise comunități unite. Se așteptase la brutalitate și descoperise oameni direcți, care spuneau exact ce gândeau. Se așteptase să fie privit cu ură, însă până și cei care îi aminteau că era prizonier o făceau fără răutate inutilă.

Pe măsură ce după-amiaza se apropia, drumul urcă spre ultima culme.

MacPherson, care călărea în față, ridică o mână și arătă înainte.

– Acolo, spuse el peste umăr.

–Acela este ținutul nostru.

Thomas își îndemnă calul și se apropie.

În clipa în care ajunse pe culme, privirea i se deschise asupra întregii văi.

Lacul apăru primul.

Era mai mic decât cel aflat la poalele castelului MacIntosh, însă era așezat chiar în inima ținutului, asemenea unei oglinzi albastre înconjurate de coline verzi. În jurul lui se vedeau pășuni, turme de vite și gospodării răsfirate, iar pe cea mai înaltă ridicătură de teren fusese construit satul.

Thomas rămase câteva clipe tăcut.

– Este frumos, spuse el în cele din urmă.

MacPherson zâmbi mulțumit.

– Știu, răspunse conducătorul clanului.

–Poate că nu avem castelul MacIntoshilor și nici bogățiile altor clanuri, însă pământul acesta ne aparține de multe generații și nu l-aș schimba pentru nimic în lume.

– Încep să înțeleg de ce, recunoscu Thomas privind întinderea de apă și colinele care se pierdeau în depărtare.

Pe măsură ce coborau spre sat, primele sunete ajunseră până la ei…mai întâi cimpoaiele, apoi vocile, apoi râsetele.

Vestea întoarcerii lui MacPherson ajunsese înaintea lor.

Când se apropiară, aproape întregul sat se afla afară.

Bărbații purtau tartanul verde al clanului, mai luminos și mai viu decât cel al MacIntoshilor. Femeile aveau șaluri groase și rochii din lână, iar copiii alergau printre adulți fără să stea locului nici măcar o clipă.

Un grup de bărbați ridică brațele în aer.

– MacPherson! strigă unul dintre ei.

– Bine ai venit acasă! adăugă altul.

– Ai lipsit prea mult!

– Satul a devenit liniștit fără tine!

MacPherson râse.

– Minți, Fergus! Satul nu a fost niciodată liniștit! răspunse el.

Râsetele izbucniră imediat.

Femeile se apropiară cu mici bocceluțe din pânză aspră.

O femeie în vârstă îi întinse una șefului clanului și alta lui Thomas.

– Ia. Ai nevoie de mâncare după atâta drum, spuse ea.

Thomas primi surprins bocceluța.

– Mulțumesc, răspunse el.

– Nu-mi mulțumi mie. Mulțumește vacilor care au dat laptele pentru brânză, replică femeia cu un zâmbet larg.

În jurul lor izbucniră iar râsete.

Thomas începu să râdă și el.

Îi venea greu să creadă că oamenii aceștia știau foarte bine că era prizonier.

Singurul lucru care îl deosebea de ceilalți era zgarda de fier de la gât.

Lanțul dispăruse.

MacPherson considerase că era inutil.

În mijlocul Highlandsului, la o zi de călărie de cel mai apropiat castel aliat și înconjurat de oameni care se cunoșteau între ei din copilărie, un fugar nu ar fi avut nicio șansă să supraviețuiască prea mult.

Thomas știa și el acest lucru.

Ajunseră în cele din urmă în fața reședinței clanului.

Castelul MacPherson era de aproape două ori mai mic decât cel al MacIntoshilor, însă avea un aspect primitor. Zidurile nu intimidau pe nimeni, iar curtea era plină de oameni care intrau și ieșeau fără formalități.

În fața intrării îi aștepta întreaga familie.

O femeie cu obraji roșii și forme generoase coborî prima treptele.

Înainte ca MacPherson să spună ceva, aceasta îl cuprinse într-o îmbrățișare.

– Dacă mai întârziai încă o zi, veneam eu după tine, îi spuse ea.

– Și pe cine lăsai să conducă gospodăria? întrebă MacPherson râzând.

– Pe oricine. Cu siguranță ar fi făcut mai puține greșeli decât tine.

– Vezi? Tocmai de aceea mă întorc mereu acasă. Nimeni nu mă insultă atât de afectuos ca soția mea.

Femeia îl lovi ușor peste braț.

MacPherson se întoarse către Thomas.

– Lord Shepherd, aceasta este soția mea, Mòrag.

– Bine ai venit, spuse femeia.

-Doamnă, răspunse Thomas.

MacPherson îi prezentă apoi pe cei doi băieți.

– Acesta este fiul meu cel mare, Ewan. Iar acesta este Alastair.

– Eu sunt cel inteligent, anunță imediat Alastair.

– Nu-l asculta, interveni Ewan.

–Spune asta de fiecare dată când întâlnește pe cineva nou.

– Pentru că este adevărat, insistă Alastair.

Thomas zâmbi.

Familia îi amintea mai mult de o gospodărie de fermieri decât de familia unui conducător de clan.

În acel moment observă tânăra care stătea puțin mai în spate.

Avea părul roșcat și ochii verzi, iar expresia ei semăna mai mult cu a unui războinic curios decât cu a unei domnișoare.

MacPherson o prinse de mână și o aduse în față.

– Iar aceasta este fiica mea, Elidh, spuse el.

Apoi  aruncă o privire serioasă lui Thomas.

–Și te avertizez de pe acum să fii atent. Este mai periculoasă decât cei doi frați ai ei la un loc.

– Tată! protestă fata.

– Ce? întrebă MacPherson.

–Spun doar adevărul.

– Ultima persoană care a spus asta s-a ales cu o găleată de apă în cap, răspunse Elidh.

– Vezi? îi spuse MacPherson lui Thomas.

– Exact despre asta vorbeam.

Elidh însă nici măcar nu îl mai asculta.

Îl privea atent pe Thomas, atât de atent încât acesta începu să se simtă incomod.

– Este ceva în neregulă? întrebă el.

– Nu, răspunse Elidh apropiindu-se.

–Încerc doar să înțeleg ceva.

– Și anume?

– Cum reușești să fii atât de alb?

În jurul lor se lăsă o secundă de tăcere.

Apoi Alastair izbucni în râs.

Thomas clipi surprins.

– Nu cred că am un răspuns la întrebarea asta, recunoscu el.

– Ba eu cred că ai, insistă Elidh.

– Nu am văzut în viața mea pe cineva atât de alb.

– Este doar pielea mea.

– Pare că nu ai văzut soarele niciodată.

– În Anglia există soare.

– Când? întrebă fata.

–O dată pe an?

De această dată chiar și MacPherson începu să râdă.

– Trebuie să recunoști că are un argument bun, spuse el.

Elidh făcu încă un pas în jurul lui Thomas.

– Și părul acesta…

– Ce este cu părul meu? întrebă el.

– Este atât de scurt.

– Așa îl purtăm în Anglia.

– Dar de ce?

– Pentru că este practic.

– Nu pare practic. Pare că cineva s-a speriat la jumătatea tunsului și a fugit.

Alastair aproape că se sufocă de râs.

Mòrag însă nu zâmea, ei nu-i plăcea că un dușman , un englez, aterizase în casa lor.

– Și buclele acestea, continuă Eilidh.

–Sunt naturale?

– Da.

-Interesant.

– Interesant?

– Da. Până astăzi eram convinsă că numai berbecii au atât de multe bucle.

Thomas o privi câteva secunde, apoi începu să râdă pentru că fata era sincer amuzantă.

MacPherson îl bătu pe umăr.

– Bun. Dacă ai supraviețuit conversației cu Elidh, înseamnă că te vei adapta și aici, declară conducătorul clanului.

Apoi arătă spre o mică anexă aflată lângă castel.

– Acolo vei locui de acum înainte.

Thomas privi construcția.

Era modestă, însă bine întreținută.

– Mulțumesc, spuse el.

– Nu-mi mulțumi încă, răspunse MacPherson.

–Aici fiecare om își câștigă pâinea. Vei mânca, vei bea și vei dormi sub acoperișul meu, dar toate acestea vor fi plătite prin muncă.

Pentru prima dată de la sosirea în sat, Thomas simți o adevărată neliniște.

– Există o problemă, mărturisi el.

– Care? întrebă MacPherson.

– Eu nu știu să fac nimic folositor.

MacPherson ridică o sprânceană.

– Nimic?

-Sunt un lord și provin din marea nobilime. Știu să citesc, să scriu, să conduc soldați și să semnez documente.

– Și atât?

– Și atât.

MacPherson îl privi câteva clipe.

Apoi izbucni într-un râs atât de puternic încât aproape că îl făcu și pe Thomas să râdă de propria situație.

– Lord  Shepherd, cred că tocmai am primit singurul bărbat din Highlands care este mai speriat de muncă decât de captivitate! spuse el printre hohote.

După expresia sincer îngrijorată de pe chipul englezului, nimeni din familia MacPherson nu avu impresia că acesta glumea.

……….

Dimineața se revărsa peste ținuturile clanului MacIntosh într-o lumină limpede și rece, iar ceața care în timpul nopții acoperise dealurile începea să se destrame încet, lăsând la vedere pășunile întinse și sutele de vite care reprezentau adevărata bogăție a acestor oameni. Satul era deja treaz. Din fiecare casă ieșeau bărbați și femei care își începeau treburile fără să aștepte ordine și fără să se plângă de muncă, fiindcă în Highlands fiecare știa că bunăstarea clanului depindea de efortul tuturor. Unii dintre bărbați se îndreptau spre pădure cu securi și funii, alții reparau garduri sau acoperișuri, iar cei mai pricepuți se ocupau de vitele care pășteau pe dealuri. Femeile pregăteau mesele pentru întreaga comunitate, aveau grijă de copii, torceau, țeseau și lucrau lemnul sau metalele prețioase din care realizau podoabe și obiecte ce ajungeau până la Edinburgh. O dată pe lună, căruțe încărcate cu marfa clanului plecau spre marele oraș, unde produsele erau vândute, iar în schimb se cumpărau stofe, sare, unelte și animale.

În acea dimineață, Dan Ashford descoperea însă că în Highlands nimeni nu părea impresionat de faptul că era fiul unui lord englez.

Somnul îi fu întrerupt brutal de zgomotul ușii care se izbi de zidul de piatră, iar când deschise ochii îl văzu pe Cairnan MacIntosh stând în prag  cu mâinile pe șolduri și picioarele despărțite bine înfipte în pământ. Avea aceeași expresie severă pe care părea să o poarte încă de la naștere.

– Încep să mă întreb dacă ai ceva personal cu acea ușă, spuse Dan, ridicându-se încet și trecându-și o mână prin părul blond.

–De fiecare dată când intri aici am impresia că fortăreața este atacată de o armată întreagă.

Cairnan îl privi câteva clipe.

– Dacă aș fi venit cu o armată întreagă, ai fi observat diferența.

– Mă liniștește să aflu că aceasta este versiunea ta blândă.

– Ridică-te. Astăzi ai de lucru.

Dan îl privi cu suspiciune.

– Când spui asta, tonul tău îmi inspiră aceeași încredere pe care mi-ar inspira-o un lup care mă invită să fac o plimbare prin pădure. Despre ce fel de lucru este vorba?

– Despre același fel de lucru pe care îl fac toți oamenii din sat.

-Permite-mi să te opresc înainte să continui. În cazul în care ai uitat, eu sunt prizonierul tău. Din câte știu eu, prizonierii sunt ținuți închiși, hrăniți prost și amenințați periodic. Nimeni nu mi-a spus că urmează să fiu angajat.

– În clanul MacIntosh fiecare om își câștigă hrana. Nu-mi pasă dacă ești fiul unui lord, fiul unui rege sau fiul papei de la Roma. Dacă vrei să mănânci, trebuie să muncești.

– Este una dintre cele mai scoțiene propoziții pe care le-am auzit vreodată.

– Mulțumesc.

– Nu era un compliment.

– Pentru mine a fost.

Dan suspină și se ridică, iar câteva minute mai târziu era deja scos din fortăreață și condus prin sat. În timp ce mergea, observă cu mai multă atenție oamenii din jurul său. Nimeni nu părea să stea degeaba. Copiii îi ajutau pe cei mari, femeile lucrau fără încetare, iar bărbații transportau lemne, reparau unelte sau conduceau vitele spre pășuni.

– Trebuie să recunosc, că este impresionant , spuse Dan după un timp, privind activitatea din jur.

-În Anglia există sate întregi în care jumătate dintre oameni petrec mai mult timp discutând despre muncă decât muncind efectiv.

– Aici nu avem timp pentru asta.

– Observ. Încep să bănuiesc că dacă cineva ar sta jos mai mult de zece minute, o femeie din sat i-ar pune imediat un topor în mână.

– Nu un topor.

– Nu?

– Două topoare.

Cairnan continuă să meargă fără să zâmbească.

Dan izbucni în râs.

– A fost o glumă, nu-i așa?

– Poate.

-Pe toți sfinții… nici măcar nu sunt sigur.

Ajunseră într-o poiană largă unde se aflau stive uriașe de lemne și sute de butuci pregătiți pentru a fi despicați.

Cairnan se opri, ridică un topor și i-l întinse.

Dan privi unealta, apoi privi butucii, apoi se uită din nou la Cairnan.

– Nu.

– Ba da.

– Nu mă refer la faptul că refuz. Mă refer la faptul că trebuie să existe o greșeală. Unul dintre noi a înțeles greșit situația.

– Nu există nicio greșeală.

-MacIntosh, tatăl meu a cheltuit o avere pentru educația mea. Am învățat să călăresc, să lupt cu sabia, să negociez tratate comerciale și să administrez domenii. Dacă ar putea să mă vadă acum, ținând un topor în fața unei grămezi de butuci, cred că ar leșina.

– Dacă ar putea să te vadă acum, probabil ar fi mai îngrijorat de faptul că ești prizonier decât de topor.

– Apreciez că încerci să mă încurajezi, dar ai un talent remarcabil de a face contrariul.

– Taie lemnele.

– Îmi place că orice discuție cu tine se termină exact în același fel.

În apropiere, mai multe femei care lucrau la tors își ridicară privirile și observară imediat scena.

Nu trecu mult și începură să urmărească spectacolul.

Dan își îndreptă spatele, hotărât să demonstreze că situația era sub control.

Ridică toporul, lovi.

Toporul atinse marginea butucului.

O așchie mare ricoșă și îl lovi direct în frunte.

Pentru o clipă se făcu liniște, apoi izbucniră râsetele.

Dan își duse mâna la frunte și privi sângele care îi murdărise degetele.

– Consider că acest atac a fost complet lipsit de onoare, declară el cu gravitate.

Femeile râseră și mai tare.

– Lordule, lemnul a câștigat prima rundă! strigă una dintre ele.

– Prima rundă nu înseamnă nimic, răspunse Dan cu demnitate.

–Am văzut dueluri în care un om a fost doborât de trei ori și tot a câștigat. Strategia cere răbdare.

– Strategia ta pare să implice să fii lovit în cap, observă o altă femeie.

– Este o tehnică foarte avansată. Nu mă aștept să o înțelegeți imediat.

Acum râdeau toate.

Dan încercă din nou, și din nou, și încă o dată.

Cu fiecare încercare, situația devenea mai comică, iar grupul de spectatori creștea. Copiii abandonaseră deja orice altă activitate și se așezaseră pe garduri pentru a urmări lupta dintre lordul englez și un butuc aparent invincibil.

De partea cealaltă a poienii, Cairnan verifica vitele împreună cu câțiva bărbați ai clanului, însă râsetele repetate îi atraseră atenția.

Ridică privirea.

Îl văzu pe Dan trăgând disperat de un topor rămas blocat într-un butuc.

Privi câteva clipe, apoi izbucni în râs.

Era un râs adevărat, puternic și atât de rar încât doi dintre oamenii lui se întoarseră imediat să-l privească.

Cairnan se apropie de grup și se opri lângă Dan.

– Grior, dacă intenția ta este să omori acel butuc prin epuizare, trebuie să te informez că strategia nu funcționează.

Dan se întoarse spre el fără să lase toporul.

– Îți mulțumesc pentru observație. Eu încerc să-mi păstrez demnitatea, iar tu nu mă ajuți deloc.

– Demnitatea ta a plecat cu mult înainte să ajung eu aici.

– Vedeți? spuse Dan, întorcându-se spre femeile care râdeau în jurul lor.

–Acesta este exact genul de comportament despre care vorbeam. Omul acesta mă ține prizonier, mă obligă să tai lemne și apoi își bate joc de mine pentru că nu știu să tai lemne. Este un cerc vicios.

Femeile izbucniră iar în râs.

Cairnan luă toporul și îl scoase din lemn cu o singură mișcare.

– Ascultă-mă. Nu încerci să tai lemnul. Încerci să-l lovești ca pe un adversar dintr-un duel.

– Pentru mine este un adversar dintr-un duel.

– Exact asta este problema. Uită de sabie. Uită de luptă. Uită de tot ce ai învățat până acum.

– Aceasta este o cerință foarte mare pentru o singură dimineață.

– Privește.

Cairnan îi arătă poziția picioarelor, modul în care trebuia să țină toporul și felul în care fibra lemnului trebuia urmărită înainte de lovitură.

Dan îl ascultă cu atenție,  fără glume, fără comentarii.

În cele din urmă, scoțianul îi întinse toporul.

– Acum încearcă din nou.

Dan inspiră adânc, își potrivi poziția, ridică toporul și lovi.

Butucul se despică.

Nu fusese o lovitură perfectă, dar suficientă pentru a-l crăpa în două.

În jurul lui izbucniră aplauze.

Copiii strigară.

Femeile râseră.

Privind cele două bucăți de lemn de la picioarele sale, Dan își îndreptă spatele și spuse cu cea mai mare seriozitate:

– După cum puteți vedea, am considerat necesar să îi ofer lemnului câteva șanse rezonabile înainte de a-l învinge definitiv. Ar fi fost nedrept să termin totul din prima lovitură.

Cairnan păstră aceeași seriozitate, dar în interior era mort de râs. Îi plăcea englezul, deși era un inamic redutabil.