Liniștea dimineții fu sfâșiată nu de lumină, ci de un zgomot violent. Elena tresări în așternuturi, inima izbindu-i-se de coaste, când ușa camerei se izbi de perete cu un bufnet sec.
— Sus!
Tunetul vocii lui Cassian umplu încăperea mică, vibrând în ferestrele subțiri.
Elena se ridică buimacă, părul curgându-i în dezordine pe umerii dezgoliți. Îl văzu în prag, o siluetă masivă care bloca aproape tot coridorul. Purta cizmele de piele înalte, deja pătate de noroi, și o cămașă de in gros, cu mânecile suflecate.
— E… e încă întuneric, îngăimă ea, strângând pătura de lână la piept de parcă ar fi fost o armură.
— E ora cinci. La ora asta, jumătate din sat e deja pe câmp. Doar paraziții din Capitală cred că viața începe la amiază, rânji el cu un dispreț care o făcu să se simtă mică.
-Ai cinci minute să cobori. Dacă intru a doua oară aici, te scot în curte exact așa cum ești.
Se întoarse pe călcâie și plecă, lăsând în urmă un miros crud de rășină și lemn proaspăt crăpat. Elena tremura, nu de frig, ci de umilința care îi urca în gât ca un gust amar. Se îmbrăcă în grabă, degetele fiindu-i amorțite în timp ce încerca să lege șnururile rochiei de bumbac.
Când coborî, îl găsi în curte. Cassian aruncă spre ea un coș împletit, fără să o privească.
— Mergi la cuibare. Ai grijă să nu calci pe ouă, deși la cât de buimacă ești, mă aștept la orice.
Elena îi aruncă o privire plină de venin, dar nu spuse nimic. Se îndreptă spre hambar, încercând să-și păstreze demnitatea în pantofii care se scufundau în noroiul moale. Aerul era tăios, dar gândul la grădina de azi-noapte îi dădea o fărâmă de speranță. Poate, dacă își făcea treaba, o lăsa să se ocupe de florile pe care le văzuse cu o noapte înainte.
Hambarul o întâmpină cu un miros stânjenitor de paie prăfuite și găinaț. Zări păsările ciugulind împrăștiate prin colțuri și începu să înainteze cu o ezitare evidentă, ferindu-și poalele rochiei de orice atingere.
— Bună, micuțelor… șopti ea, întinzând mâna spre un cuibar.
Dar liniștea n-a durat mult. Un hârâit scurt din colțul hambarului o făcu să înghețe. Dintre paie apăru un cocoș uriaș, negru, cu o creastă roșie-aprinsă care tremura amenințător.
Pasărea s-a oprit exact în drumul ei, fixând-o cu un ochi galben și rău. Elena a înțeles imediat: hambarul ăsta era teritoriul lui, iar ea era intrusa. Nu era deloc atât de simplu pe cât crezuse; animalul își umfla deja gușa, gata de atac, iar ea nu avea unde să se mai ascundă.
— Nu… nu face asta, spuse Elena, făcând un pas înapoi.
Pasărea scoase un sunet de luptă, își umflă gușa și se repezi direct spre picioarele ei.
— Ah!
Elena scăpă coșul și o luă la fugă, ridicându-și poalele rochiei. Cocoșul o urmărea cu o viteză incredibilă, bătând din aripi și scoțând sunete de parcă ar fi vrut să o sfâșie. Elena alergă prin curte, printre bălți, țipând de fiecare dată când simțea ciocul păsării aproape de glezne. În disperare, se cățără pe un gard de lemn, rămânând acolo, tremurând, cu rochia agățată și părul desfăcut, în timp ce cocoșul patrula victorios dedesubt.
Din pragul bucătăriei, Cassian privea scena. Nu scosese niciun sunet, dar Elena văzu cum își mușcă buza de jos, umerii zguduindu-i-se într-un râs mut pe care încerca să-l sufoce.
— Impresionant, Elena. Ai supraviețuit comploturilor de la curte ca să te pună la punct un cocoș?
— Ia-l de aici! strigă ea, roșie de furie și rușine.
-M-a atacat!
Cassian păși în curte, dând cocoșul la o parte cu o mișcare scurtă a piciorului. Pasărea se retrase imediat, ca în fața unui stăpân de temut.
— Nu te-a atacat. Doar că păsările simt de la o poștă cine n-a pus în viața lui mâna pe o mătură. Coboară de pe gardul ăla, că n-avem toată ziua la dispoziție. Nu suntem la circ.
Elena coborî cu greu, curățându-și fânul de pe haine sub privirea lui tăioasă.
— În bucătărie, ordonă el, întorcându-i spatele.
În bucătărie, atmosfera deveni brusc sufocantă. Cassian trânti o tigaie de fontă pe plită și începu să taie bucăți mari de slănină și pâine cu cuțitul. Elena stătea lângă masă, cu mâinile strânse, simțindu-se complet inutilă.
— Ar trebui să mă ajuți, dar probabil ți-ai tăia degetele în loc să tai pâinea, pufni el, fără să o privească.
— Nu am fost crescută pentru asta! Ai știut asta de când m-ai adus aici! izbucni ea, furia acumulată toată dimineața ieșind la suprafață.
Cassian se întoarse brusc, cu cuțitul încă în mână. Ochii lui albastri scânteiau de o furie rece.
— Exact! Nu ai fost crescută pentru nimic util! Ai fost crescută să fii o păpușă care zâmbește și consumă viețile altora ca să-și pudreze nasul. Te uiți la tigaia aia de parcă e un instrument de tortură, Elena. Se pare că singura chestie la care ești utilă este să fii ignorantă și să aștepți să-ți pice totul din cer.
— Am spus că mi-a părut rău! Am citit scrisorile, am înțeles! Ce mai vrei de la mine? Să mă transform prin magie într-o țărancă?
— Vreau să încetezi să mai fii o povară! urlă el, izbind cu pumnul în masa de stejar atât de tare încât cănile săriră de pe loc.
-M-ai costat foarte mulți bani. Te-am cumpărat nu ca să-mi fii decor în casă, ci ca să simți ce înseamnă să trăiești din munca mâinilor tale. Dar tu… tu ești patetică. Te sperie un cocoș.
Elena simți cum lacrimile îi ard ochii, dar refuză să le lase să cadă.
— Atunci de ce nu m-ai lăsat acolo? Dacă sunt atât de inutilă, de ce te-ai chinuit să mă salvezi? Doar ca să ai o sclavă care să-ți asculte frustrările?
Cassian se apropie de ea, prinzând-o de brațe cu o forță care o făcu să scoată un geamăt mic. O trase spre el până când pieptul ei atingea cămașa lui aspră.
— Pentru că ești singurul lucru pe care l-am dorit vreodată și pe care nu l-am putut avea cu onoare, șopti el, vocea lui fiind acum un mârâit periculos.
– Și acum că te am, o să te frâng până când nu va mai rămâne nimic din ducesa aia arogantă. O să te învăț ce e viața, Elena, chiar dacă asta înseamnă să te fac să mă urăști în fiecare secundă a zilei.
Când Cassian îi dădu drumul, Elena se prăbuși interior. Cuvintele lui „singurul lucru pe care l-am dorit vreodată” o loveau mai tare decât o palmă.
Își strânse brațele în jurul pieptului, încercând să-și amintească. Debutul ei. Seara în care împlinise șaisprezece ani și toată lumea părea să fie la picioarele ei. Își amintea muzica amețitoare și mândria din ochii tatălui său. Dar pe el?
Nu. Oricât își forța memoria, nu vedea decât un șir nesfârșit de uniforme identice care păzeau intrările. Pentru ea, soldații de atunci nu aveau chipuri, erau doar piese de metal și stofă menite să asigure decorul.
„A auzit ce vorbeam cu tata”, își aminti ea cu un fior de groază.
Cassian îi spusese deja că fusese acolo, că îi ascultase cuvintele, dar până în clipa asta, Elena crezuse că fusese doar o întâmplare. O coincidență nefericită a unui recrut care stătuse prea aproape de ușa nepotrivită. Dar felul în care el o privise acum… nu era o coincidență.
Inima îi bătea nebunește. De unde până unde atâta ură? Și mai ales, de unde până unde acea dorință bolnăvicioasă? În timp ce ea făcea primii pași în înalta societate, visând la prinți și coroane, acest bărbat o urmărea din umbră.
— Mănâncă, ordonă el, trântind o farfurie cu mâncare în fața ei.
– Nu poți face treabă în cârpele astea. Mergem în sat să-ți luăm haine de muncă. Mișcă-te!
Drumul spre sat fu un chin de zdruncinături. Cassian conducea căruța fără să scoată un cuvânt, cu privirea fixată pe drum, în timp ce Elena încerca să-și acopere brațele cu pelerina uzată.
Se opriră în fața unei prăvălii modeste, cu un miros greu de lână udă și vopsea ieftină.
— Intră, ordonă el.
– Ia-ți ce ai nevoie pentru muncă.
Elena intră, iar sunetul clopoțelului de la ușă i se păru o mângâiere. Înăuntru, zări o rochie de un albastru pal, din bumbac simplu, cu un guler mic de dantelă. O luă cu mâini tremurânde și se îmbrăcă repede după o perdea. Se privi în oglinda spartă și, pentru o secundă, Elena se regăsi pe sine. Zâmbi subțire și ieși în magazin.
— Cassian? Uite, am găsit una care…
Cuvintele i se opriră în gât. Cassian nu se uita la ea. Stătea lângă fereastră, cu spatele încordat ca un arc. Privirea lui era pierdută undeva afară.
— Cassian, cum mi-ar…?
El se întoarse brusc, dar ochii lui erau reci, plini de o furie sălbatică.
— Rămâi aici. Nu te miști de lângă tejgheaua asta până nu mă întorc, îi reteză el vorba.
— Dar… nu-ți place? E doar bumbac, e ieftină…
Ieși din magazin trântind ușa. Elena rămase singură, cu mâna la gulerul de dantelă, simțind cum obrajii îi iau foc de umilință. Se simțea ca o fetiță pălmuită de realitate.
Afară, Cassian se pierdu printre tarabe
Îi zări pe cei doi bărbați pe care îi văzuse de la fereastra magazinului, intrând într-o alee și îi urmă silențios. În spatele unei magazii, totul se termină în mai puțin de un minut. Două mișcări precise, două icnete înfundate în țărână și liniște. Nu erau tâlhari. Când le dădu mantiile la o parte, zări sigiliul discret de pe tunici, un însemn pe care îl cunoștea prea bine din anii petrecuți în Capitală.
„Se pare că Prințul Moștenitor a decis, în sfârșit, să facă prima mișcare”, gândi el, simțind un gust de fier în gură.
Alaric voia să o șteargă de pe fața pământului. Prințul nu o voia doar exilată; o voia ștearsă din istorie. Cassian își amintea și acum seara, când, proaspăt numit căpitan, fusese obligat să stea la masa regală, ascuns după un paravan de mătase unde garda aștepta ordinele. Acolo îl auzise pe Prințul Moștenitor vorbind cu un glas plin de un dezgust rece.
Alaric nu suporta sclipirea din ochii Elenei când îl privea. Îl scotea din minți mândria ei de „Ducesă de Astrea” și felul în care ea se bucura de fiecare moment petrecut lângă el, ignorând faptul că el nu vedea în ea decât o piedică. Regele îi ordonase acea nuntă dintr-un singur motiv: să țină sub control influența familiei de Astrea. Elena era „lesa” cu care tatăl lui voia să-l lege de tron, în timp ce inima lui Alaric îi aparținea în totalitate lui Lady Isolde.
Planul fusese unul cinic încă de atunci: Elena trebuia să-i ofere un moștenitor cu sânge pur, o dovadă vie a alianței, iar apoi urma să „moară la naștere”. O tragedie nobilă care să-i lase calea liberă către Isolde.
Dacă Elena murea acum, într-o alee murdară, Alaric putea da vina pe furia unui soldat scăpat de sub control. Dar totul se schimbase. Familia de Astrea fusese declarată trădătoare, iar Elena era o proscrisă, o femeie fără nume și fără viitor, exilată în cel mai uitat colț al regatului. Logodna era ruptă, iar Alaric era liber să își aleagă orice altă mireasă.
Și totuși, trimisese oameni să o măcelărească.
Cassian își strânse pumnul pe prăseaua cuțitului, simțind o neliniște care îi rodea măruntaiele. De ce? De ce voia ca ea să moară tocmai acum, când era deja o epavă, o ducesă fără titlu care se târa prin noroiul fermei lui? Se așteptase ca Alaric să o lase să se stingă în uitare, să o privească de la distanță cum se ofilește într-o viață mizerabilă care să-i ucidă spiritul încetul cu încetul. Ar fi fost o pedeapsă mult mai crudă pentru o femeie ca ea.
Cassian își vârî cuțitul în teacă. O salvase, dar ea nu trebuia să știe. Dacă ar fi aflat că prințul ei adorat îi plănuise moartea încă de când îi punea inelul pe deget, s-ar fi prăbușit definitiv. Iar el avea nevoie ca ea să fie întreagă.
Se întoarse în magazin după zece minute. Elena era în colț, își dăduse deja jos rochia albastră și îmbrăcase una de lână maro, aspră, care o făcea să pară invizibilă. Ochii îi erau roșii.
— Plătesc și plecăm, spuse el scurt, aruncând câțiva galbeni pe tejghea fără să o privească.
Elena îl urmă spre căruță cu capul plecat, fără să vadă pata de sânge de pe cizma lui. Se ura pentru că sperase să fie frumoasă pentru el.
În timp ce căruța se îndepărta, Cassian strânse frâiele până când degetele îi albiseră. O protejase, dar nu putea să-i spună. Dacă ar fi aflat că prințul ei o voia moartă, s-ar fi frânt.
Încă nu, Elena, își spuse el în gând.
Noaptea se lăsă grea peste fermă, aducând cu ea un frig care pătrundea prin crăpăturile pereților de lemn. După ce se asigurase că toate porțile sunt zăvorâte și că iataganul îi este la îndemână, Cassian se retrase în camera lui. Se așeză pe marginea patului îngust, ascultând liniștea casei, întreruptă doar de scârțâitul ușor al podelei din camera de alături, unde Elena probabil se foia în somnul ei agitat.
Își lăsă capul în mâini, închizând ochii. În întuneric, amintirile pe care încercase să le îngroape sub straturi de ură ieșiră la suprafață, vii și dureroase.
O văzu din nou, așa cum o văzuse prima dată, cu zece ani în urmă. Fusese o seară de gală la Palatul Astrea, organizată după o victorie răsunătoare la graniță. El, un fost soldat de rând care urcase peste noapte la rangul de căpitan după un masacru pe care alții l-ar fi numit victorie, fusese invitat la masa ducelui. Salvase un stindard pătat de sânge sau viața unui general care uitase deja să-i mulțumească, nici el nu-și mai amintea exact, și nici nu-i păsa. Era acolo doar ca o piesă de decor, un exemplu de „curaj de rând” expus în fața nobililor care strâmbau din nas la văzul lui.
Se simțise ca un lup printre păuni. Simțea că uniforma militară îl strângea, iar mirosul de parfum scump îi provoca greață. Dar apoi, ridicându-și privirea spre fereastra înaltă care dădea spre grădinile interioare, o văzuse. Elena. O fată firavă într-o rochie de dantelă albă, stând pe pervazul ferestrei și privind spre lună cu o melancolie care nu aparținea acelei lumi pline de zgomot.
Păruse atât de ireală, atât de fragilă, încât Cassian simțise cum ceva se rupe în el. Cum putea să existe o asemenea puritate într-o lume care mirosea a sânge și a praf de pușcă? În anii de război care urmaseră, când zăcea în tranșee pline de noroi sau când vedea moartea secerând totul în jur, imaginea acelei fete de la fereastră fusese singura ancoră care îl ținuse întreg. Se îndrăgostise de o umbră, de un ideal care îi dăduse puterea să treacă prin iadul în care nu avea pe nimeni.
Dar acum, realitatea era alta.
Cassian deschise ochii, privindu-și palmele bătătorite. Trebuia să fie dur. Trebuia să fie monstrul din coșmarurile ei. Alaric abia aștepta o scuză să declare un nou conflict, să-l cheme pe Cassian înapoi pe front și să scape de el odată cu Elena. Dacă el ar fi fost ucis în luptă, cine ar mai fi protejat-o? Dacă el ar fi murit mâine, ea nu ar fi supraviețuit nici măcar o săptămână singură.
— Trebuie să fii tare, Elena, șopti el în întunericul camerei, vocea fiindu-i stinsă.
-Trebuie să înveți să urăști, să lovești, să trudești… pentru că atunci când n-o să mai fiu eu aici, va trebui să te salvezi singură
Notă
Mulțumim pentru emoji și pentru reacții
mulțumesc !ce poveri duce Casian și totul doar pentru ea !
Mulțumesc!❤️
Practic Cassian încearcă să o învețe să se descurce singură fără ajutor pentru a deveni puternică și cred că o și iubea pe Elena.
Nemernicul de prinț îi voia doar numele, averea și un moștenitor și apoi o omora oricum.
Mulțumesc frumos pentru traducere
Nu e carte tradusă, e scrisă de o româncă, o studentă de 21 de ani❤️❤️