Valerius stătea la masă, mestecând agale dintr-o bucată de pâine aspră, urmărindu-l pe Cassian cu o sprânceană ridicată atât de sus, încât îi dispărea sub borul căciulii de lână.
Cassian, de obicei o mașinărie de precizie, părea să fi uitat cum funcționează legile de bază ale fizicii. Mai întâi, încercă să-și toarne ceaiul în cană, dar privirea i se pierdu undeva pe profilul Elenei, care tocmai își aranja părul la fereastră.
Lichidul fierbinte se prelinse pe lemnul aspru al mesei, lăsând cana de lut complet goală, în timp ce aburii se ridicau într-o tăcere acuzatoare.
— Cassian, băiatule, zise Valerius cu o voce domoală, dar plină de subînțeles,
-…ceaiul se pune în cană, nu pe lângă ea.
Cassian tresări, trântind ibricul de metal pe plită cu un zgomot asurzitor.
— Sunt obosit, mormăi el, așezându-se la masă fără să ridice ochii din farfurie.
Nici mâncatul nu-i mergea mai bine. Elena se așeză vis-à-vis de el, iar tăcerea lui deveni atât de densă, încât aproape că puteai să simți cum apasă pe umeri. Cassian încerca să pară ocupat, dar mâinile nu-l ascultau; la un moment dat, ridică furculița goală spre gură, mestecând aerul sec preț de câteva secunde înainte să realizeze că n-apucase nimic din farfurie.
Se opri brusc, cu metalul rece atingându-i buzele, și încremeni cu privirea pierdută în gol, de parcă uitase și cum se respiră, nu doar cum se mănâncă.
Elena își ridică cana, ascunzându-și zâmbetul care îi înflorea pe buze în aburii infuziei fierbinți. Era ceva neașteptat de tulburător să-l vadă pe muntele ăsta de om pierzându-și busola din cauza unui gest atât de mic. Nu voia să-l provoace, dar nu se putu abține să nu-i caute privirea printre firele de abur.
— Cassian? rosti ea încet, cu o notă de amuzament moale în voce.
-Ai pățit ceva? Pari… în altă parte.
El ridică privirea spre ea, iar pentru o secundă, ochii lui întunecați se opriră fix pe obrazul ei, exact în locul unde ea îi lăsase aseară acea atingere arzătoare. Vârful urechilor ii căpătasera o nuanță aprinsă, un detaliu atât de mărunt încât doar cineva care îl privea cu atenție l-ar fi putut observa.
Se ridică brusc, iar scaunul se răsturnă cu un zgomot de lemn izbit, tăind liniștea bucătăriei.
— Am de verificat gardul din spate. Lupii au început să dea târcoale de când a dat frigul, mormăi el tăios și ieși pe ușă aproape împiedicându-se de prag.
Valerius scoase un oftat prelung și se întoarse spre Elena, scuturându-și pipa de palmă.
— S-a țicnit de tot, copilă. L-a bătut bruma prea tare în moalele capului. Omul ăla n-a nimerit o gaură de cui toată dimineața. Am impresia că dacă-i dau un topor în mână acum, își taie singur cizmele.
Elena nu răspunse, dar simți cum o victorie dulce, aproape amețitoare, îi inundă pieptul. Rămase cu privirea fixă pe ușa care încă mai tremura în urma lui, știind că, dincolo de lemnul masiv, Cassian purta o bătălie pe care nu avea cum să o câștige.
Hotărât să-și recapete controlul, Cassian se duse direct spre șopronul de lângă casă. Amintirea nopții trecute îi bătea ca un puls asurzitor în tâmple. Căldura neașteptată a buzelor ei pe obrazul lui aspru îl ardea și acum, ca o pecete lăsată pe fierul încins.
Își încleștă palmele pe coada toporului, căutând asprimea lemnului doar ca să uite catifeaua pielii ei. Avea nevoie să lovească, să despice, să lase frigul tăios să stingă febra pe care i-o stârnise în sânge.
Elena ieși pe prispă câteva clipe mai târziu, sprijinindu-se ușor de stâlpul de lemn. Îl urmări în tăcere de la distanță, fiind martora unei priveliști cu totul neașteptate. Acolo, lângă șopron, imaginea omului de neclintit se fărâmița văzând cu ochii. Mișcările lui, altădată de o precizie aspră, își pierduseră acum orice măsură, trădând un bărbat a cărui minte rătăcea cu totul în altă parte.
Cassian trânti un buștean noduros pe butuc și ridică toporul cu o sălbăticie oarbă. Însă chiar în clipa în care fierul greu coborî spre lemn, privirea îl trădă, alunecând instinctiv spre marginea prispei unde stătea ea.
Lama șuieră prin aer, trecu la o muchie de cuțit pe lângă buștean și se înfipse adânc, cu un bufnet greu, în pământul ud. Izbitura ridică un smoc de tină neagră care îl împroșcă pe obraz, lăsându-l pironit locului, clipind greoi, orbit de propria greșeală și de stropii reci de noroi.
— Blestemat să fie! mormăi el printre dinți.
Își trecu dosul palmei peste obraz într-o mișcare aspră, vrând să șteargă noroiul, dar nu făcu decât să-l întindă și mai mult. Chipul lui, altădată mândru și de neclintit, arăta acum de parcă s-ar fi întors direct de pe câmpul de luptă, învins de o simplă bucată de lemn.
Elena se apropie cu pași mici, mușcându-și buza pe interior ca să-și stăpânească râsul. Savura tăcută momentul. Găsea o dreptate dulce în stângăcia lui de acum; bărbatul de fier se poticnea sub privirea ei, exact așa cum se fâstâcise și ea de atâtea ori sub ochii lui critici și tăioși.
— Cred că pământul a înțeles mesajul, Cassian, spus ea, cu o voce moale, dar plină de ironie.
-Bușteanul, în schimb, pare să scape neatins de data asta.
Se întoarse brusc spre ea, țintuind-o cu o privire atât de tăioasă încât ar fi putut să o înghețe pe loc. Ar fi vrut să pară la fel de neclintit și amenințător ca întotdeauna, însă dâra de noroi care îi brăzda obrazul până spre ureche îi năruia orice urmă de autoritate.
— Nu-mi amintesc să fi cerut părerea cuiva care privește munca grea drept o joacă, rosti el, cu un ton tăios.
-Vezi-ți de treabă.
Fără să mai scoată vreun cuvânt, îi întoarse spatele brusc, de parcă dacă n-o mai privea, ea ar fi încetat să existe. Apucă gălețile cu apă, cu venele de pe antebrațe umflate de încordare, și porni spre grajd cu niște pași grei, de parcă voia să strivească pământul sub tălpi.
Însă graba de a scăpa de privirea ei, care îl urmărea ca un blestem, îi întunecă judecata. Se izbi cu tot umărul în poarta închisă a grajdului, uitând, orbit de tulburare, că lemnul acela masiv se deschidea doar spre interior. Izbitura îi tăie răsuflarea și făcu să se reverse un val de apă rece direct peste cizmele lui de piele.
— Pe toți dracii! bubui vocea lui, destul de tare încât să-l facă pe Valerius să scoată capul pe fereastră.
— Cassian! strigă bătrânul, amuzat.
-Dacă vrei să faci baie, avem albia în casă, nu trebuie să uzi tot drumul până la cai!
Elena îl urmări preț de câteva clipe, privind cum se chinuia să-și păstreze ținuta dreaptă, deși apa îi șiroia pe pantaloni, stârnind un plescăit greoi în cizme la fiecare pas. Mânată de un amestec de vinovăție și amuzament, porni după el și întinse mâna să-l ajute cu găleata rămasă plină, care îi atârna greu pe lângă corp.
Însă, abia ce degetele ei fură gata să atingă toarta de fier, Cassian se feri brusc, dând înapoi de parcă atingerea ei l-ar fi ars de viu.
— Nu te apropia! mârâi el, cu o tulburare întunecată sclipind în ochi, pe care mândria lui n-ar fi recunoscut-o niciodată.
Îi întoarse din nou spatele și dispăru în umbra grajdului. Elena rămase pironită locului, ascultând zgomotul apei revărsate în adăpătoare și nechezatul liniștit al calului. Imediat după, dinăuntru răzbătu o înjurătură aspră, șuierată printre dinți.
— Blestemată să fie clipa asta!
Când Cassian ieși înapoi în lumina curții, era clar că pierduse lupta mută pe care o dusese cu propriii demoni printre pereții de lemn. Dintr-o singură mișcare, smulsă dintr-o furie oarbă, azvârli gălețile goale cât colo. Fierul se izbi de pământul bătătorit și se rostogoli cu un zăngănit asurzitor până în gard.
Fără să-i mai arunce măcar o privire, o luă cu pași mari spre linia copacilor. Se afundă în codru de parcă în urma lui nu stătea o femeie care abia îi ajungea la piept, ci o oaste întreagă de dușmani, gata să-l piardă.
În clipa aceea, fereastra de la bucătărie se deschise cu un scârțâit prelung, iar capul lui Valerius apăru din nou în cadru, cu pipa stinsă între degete și o privire plină de milă filozofică.
— Lasă-l, fata mea, că e sălbatic rău azi, strigă bătrânul, făcându-i semn cu mâna să se întoarcă. Nu vezi că s-a smintit de tot? Dacă te mai apropii un metru, cred că sare gardul și nu-l mai vedem până la iarnă. Vino în casă și ajută-mă pe mine la treabă, că eu măcar nu fug de tine ca potârnichea prin mărăcini. Lasă ursul să se răcorească în codru, că-i fierbe mintea.
Elena rămase în mijlocul curții, cu mâinile în șolduri, urmărind silueta lui Cassian cum se topea printre copaci. Deși vorbele lui Valerius îi smulseseră un zâmbet, simți cum iritarea prindea rădăcini, alungând încet orice urmă de amuzament.
Dinspre pădure nu se mai auzea nicio mișcare, semn că „ursul” se afundase adânc în codru, cercetând probabil fiecare palmă de gard doar ca să-și amâne întoarcerea. Elena stătu ceasuri întregi pe prispă, ajutându-l pe bătrân să lege mănunchiuri de cimbrișor și mentă pentru iarnă, dar privirea îi fugea mereu, fără voia ei, spre umbrele reci ale copacilor.
Când lumina soarelui prindea culoarea jăraticului pe fereastră, Elena stătea aplecată deasupra albiei din bucătărie, spălând vasele de peste zi. Lângă ea, Valerius le curăța de apă pe îndelete, folosind o ștergură aspră de in.
Liniștea așezată a încăperii fu deodată spartă de bocănitul unor pași grei și de o voce groasă, care încă mai bodogănea printre dinți.
— Ducă-se pe pustii și gardul, și lupii… se auzi mormăitul lui Cassian, urmat de zgomotul cizmelor lovite de prag pentru a da jos noroiul.
Elena încremeni cu mâinile în apa rece chiar în clipa în care ușa de lemn se deschise brusc. Cassian se opri în cadru, arătând de-a dreptul frânt. Cămașa îi era lipită de spate de sudoare, iar chipul îi era brăzdat de praf și oboseală.
Însă, strânsă într-un pumn, ținea o traistă mică de pânză. Din ea răzbătu pe dată mirosul ascuțit și proaspăt al unor mere pădurețe și al câtorva gutui mici, pârguite. Făcu doi pași și lăsă traista pe masa de lemn cu un zgomot sec, fără să rostească vreun cuvânt.
Mișcarea a fost atât de tăioasă, de parcă culesul acelor fructe ar fi fost o corvoadă ticăloasă pe care fusese silit să o facă, nicidecum un gest tăcut de grijă.
Apoi, fără să mai scoată vreo vorbă, se așeză la masa din bucătărie. Trase traista spre el, scoase cuțitul scurt de la brâu și începu să taie merele și gutuile în felii groase. Dar, de parcă s-ar fi pedepsit singur pentru slăbiciunea de a rătăci prin pădure doar ca să-i aducă acele fructe, atitudinea lui redeveni de gheață.
Nu o chemă cu blândețe. Strânse bucățile pârguite pe un fund de lemn și îl împinse pe masă în direcția ei. Mișcarea fu atât de bruscă, încât câteva felii se rostogoliră pe blatul vechi, crestat de atâtea tăieturi. Când ridică privirea spre ea, ochii îi erau din nou opaci, reci și străini, închizând în ei orice fărâmă de sentiment.
— Mănâncă, rosti el tăios, cu o voce golită de orice urmă de căldură.
Fără să aștepte vreun răspuns, îi întoarse spatele. Luă un ham de piele din cui și începu să-l curețe cu mișcări aspre și îndârjite. O ignora cu desăvârșire, de parcă prezența ei nici n-ar fi contat, și nu ar fi fost femeia pentru care tocmai trudise să aducă acele roade din inima codrului.
Elena privi fundul de lemn încărcat cu fructe, apoi spatele lui lat. Toată ziua îndurase în tăcere. Acceptase să fie ignorată de dimineață, acceptase să fie alungată din curte, îi suportase până și muțenia mormântală.
Dar răceala aceasta calculată, felul în care el se străduia să șteargă orice urmă a apropierii lor de parcă n-ar fi existat, îi aprinse sângele în vene mai crunt decât febra care o măcinase deunăzi.
Se ridică încet, simțind cum i se pune un nod ascuțit în gât. Nu mai putea suporta zidul pe care el îl înălțase din nou între ei. Se îndreptă spre albia cu apă curată din colțul încăperii, căutând cu disperare să-și răcorească pielea, să-și potolească vâlvătaia care îi cuprinsese obrajii. Se aplecă deasupra ei, lăsând apa rece ca gheața să-i șiroiască pe chip, cu sperenta că asta îi va domoli furia și îi va limpezi mintea.
Când se îndreptă de spate, cu apa picurându-i de pe bărbie și umezindu-i gulerul cămășii, se întoarse spre el. Cassian era exact în același loc, aplecat deasupra hamului de piele. Îl freca cu o mișcare sacadată, îndârjită, de parcă de lustrul acelei curele blestemate depindea totul. Nu o privea și părea să nu o audă. În realitate, încordarea umerilor lui lați spunea cu totul altceva: era la fel de întins la maximum ca ea, dar se folosea de acea bucată de piele drept scut.
— Chiar asta ai de gând să faci? întrebă ea, cu o voce care tremura de furie, dar ascuțită ca sticla.
Cassian nici măcar nu ridică privirea.
— Nu înțeleg la ce te referi. Mănâncă și mergi la culcare. Mâine avem o zi lungă.
— Nu înțelegi?! izbucni ea, cu un strigăt care îl făcu pe Valerius, aflat dincolo de ușă, să scape un obiect pe podea cu un bufnet surd.
-M-ai evitat ca pe o ciumată toată ziua! Ai fugit de mine, mi-ai aruncat fructele pe masă de parcă aș fi fost un câine, iar acum te prefaci că nici nu sunt aici!
Cassian încremeni cu mâinile pe pielea aspră, dar nu se clinti din loc.
— Am mult de muncă, replică el cu o răceală de gheață.
-Nu am timp pentru dramele unei femei care nu știe ce să facă de plictiseală.
Răceala cuvintelor lui tăie și ultima fărâmă de reținere.
Elena apucă găleata de lemn lăsată plină lângă albie. Era grea, dar furia o înzestră cu o putere pe care nu bănuia că o poartă în ea. Apa se revărsă într-un val uriaș, izbindu-l pe Cassian direct în spate și peste ceafă. Lemnul greu al găleții se prăbuși pe podeaua de scânduri cu un zgomot de tunet, rostogolindu-se câțiva pași.
Bărbatul încremeni. Apa îi curgea șiroaie din păr și de pe umeri, lipindu-i complet cămașa de spate și udând leoarcă hamul de piele din mâinile lui. Se lăsă o liniște atât de apăsătoare, încât în încăpere răsuna doar respirația sacadată, tremurândă, a Elenei.
— M-am săturat! strigă ea, cu pumnii strânși.
-M-am săturat să fii ba foc, ba gheață! Dacă vrei să plec, gonește-mă! Dar nu te mai purta cu mine de parcă aș fi o greșeală pe care te chinui s-o ștergi din minte!
Abia atunci, Cassian se întoarse. Încet.
— Vreau să divorțez, Cassian! urlă ea din nou, iar vocea i s-a frânt de atâtea lacrimi și furie.
-M-ai auzit? Vreau să divorțez! Nu mai pot să stau lângă un om care mă face să mă simt ca o povară!
S-a întors brusc, șchiopătând din cauza piciorului care încă o mai săgeta, și a încercat să fugă spre ușa cabinetului lui Valerius, vrând doar să se închidă undeva, departe de privirea lui de piatră. Dar n-a apucat să facă nici trei pași.
Cassian a fost lângă ea ca un fulger. O mână mare și udă i se încleștă pe încheietura mâinii, smucind-o înapoi cu o forță care a făcut-o să se izbească direct de pieptul lui tare și jilav.
— Dă-mi drumul! sâsâi ea, zbătându-se.
— Divorț? mârâi el, iar vocea îi coborî într-un bubuit stins, pe care Elena îl simți vibrând direct în pieptul ei.
-Crezi că totul e atât de simplu? Crezi că poți să intri în mintea unui om, să-l faci să uite cine este și apoi să pleci ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Îi cuprinse bărbia în palmă, forțând-o să-l privească în ochi.
— După ce s-a petrecut aseară? întrebă el, cu o privire atât de arzătoare, încât Elena se simți dintrodată fără apărare sub ochii lui.
-După ce m-ai făcut să simt acea atingere pe care n-o s-o pot șterge de pe piele nici dacă aș vrea? Crezi că mai ai vreo scăpare?
Elena înlemni sub strânsoarea lui. Nu mai era bărbatul tăcut și evitant de peste zi, care fugea prin curte ca să n-o privească. În fața ei stătea un om a cărui mândrie se prăbușise, lăsând la iveală o tulburare sălbatică. Se lăsa învins, dar o făcea cu toată asprimea unuia care nu știa să ceară îndurare, privindu-o de parcă ea ar fi fost singura lui salvare și, în același timp, propria pierzanie.
— Lasă-mă! urlă ea, cu vocea răgușită.
-Lasă-mă să plec! Nu sunt un obiect pe care să-l ții încuiat aici doar pentru că nu știi ce simți! Vreau divorțul, Cassian! Vreau să scap de tine!
Într-o izbucnire de neputință, Elena începu să se zbată, lovindu-l cu pumnii în pieptul ud, în timp ce apa rece de pe el i se scurgea pe rochie, lipindu-i materialul de piele. Nu mai știa ce simte; era un vârtej de furie, oboseală și o teamă stranie care îi strângea inima.
Cassian o trase brusc spre el, prinzând-o în brațe cu o hotărâre care îi opri orice mișcare. O ținu strâns, lipită de trupul lui ud, într-o îmbrățișare care îi tăie calea de scăpare, dar care o ocrotea în același timp. Nu căuta să o rănească, ci doar să-i domolească zbuciumul, s-o silească să-l simtă aproape și să-l privească fără măști. Să-l vadă, în sfârșit, așa cum era sub toată acea asprime.
— Crezi că mie îmi este ușor? mârâi el, iar ochii lui ardeau cu o lumină sălbatică, aproape nebună.
S-a aplecat spre ea, până când vârfurile nasurilor lor s-au atins, iar Elena putu să-i simtă respirația fierbinte și sacadată.
— Te urăsc, Elena! strigă el, iar cuvintele lui o loviră ca o palmă.
-Te urăsc pentru că ai intrat în viața mea și ai făcut praf toată liniștea pe care o aveam!
Elena încremeni, cu gura întredeschisă, cuvintele pierzându-i-se în gât.
— Te urăsc pentru că m-ai făcut să nu mai pot respira fără să mă gândesc la tine! continuă el, cu o voce care se frânse de atâta încordare.
-Mă arde lipsa ta și când dorm, mă doare fiecare secundă în care nu te simt aproape, chiar și când ne certăm, chiar și când îmi arunci apa asta blestemată în față doar ca să mă provoci!
Și-a lipit fruntea de a ei, închizând oclhi cu forță, de parcă încerca să oprească un val care stătea să-l măture.
— Așa că nu mai vorbi de divorț. Nu ai cum să pleci. Nu te las. Ești blestemul și salvarea mea în același timp. Nu mai ai scăpare de mine, Elena. Niciuna.
Îi dădu drumul brusc, de parcă atingerea ei îl ardea, și făcu un pas în spate, lăsând-o acolo, sprijinită de ușă și tremurând din toate încheieturile. Elena îl privi cum se întoarce spre ieșire, cu spatele ud și umerii înțepeniți de o furie pe care refuza să o mai explice. Când văzu că face primul pas spre întunericul nopții, ceva în ea explodă. Nu mai era teamă, ci refuzul clar de a mai fi lăsată în urmă.
— Pleacă! strigă ea după el.
– Pleacă, Cassian! Fă ce știi tu mai bine! Fugi de fiecare dată când nu mai poți controla ce simți!
Cassian se opri brusc în prag, dar nu se întoarse.
— Dar să știi un lucru, continuă ea, cu vocea tremurând de o furie disperată.
-Dacă treci pragul ăsta acum și mă lași iar aici ca pe un obiect de care ți-e rușine, eu am plecat. Nu-mi pasă unde mă duc, dar aici n-ai să mă mai găsești când o să ai tu chef să vorbim!
Cassian se întoarse încet. Privirea lui era întunecată, plină de o luptă pe care ea nu o înțelegea pe deplin.
— M-am săturat să te tot ascunzi în spatele tăcerii! strigă ea, iar vocea îi răsună în toată bucătăria. Dacă ai vrut o soție care să trăiască aici, lângă tine, atunci rămâi și învață-mă cum să o fac! Învață-mă să muncesc, învață-mă viața asta, dar nu mai fugi de mine! Nu mă mai pedepsi pentru că am avut curajul să te ating!
Cassian se întoarse brusc. Făcu cei câțiva pași înapoi spre ea și îi prinde încheietura mâinii, strângându-i degetele deasupra inimii lui care bătea nebunește sub cămașa udă. O privi lung, cu o intensitate care o făcu să creadă că ori o va săruta, ori o va goni pe loc.
În mintea lui urlau cele trei luni rămase, granița care îl aștepta și scrisoarea primită… dar Elena nu știa nimic. Ea vedea doar un bărbat încăpățânat care o respingea fără motiv.
— Crezi că fug de tine? sâsâi el, aplecându-se atât de aproape, încât ea îi simți toată furia.
– Fug de ceea ce mă faci să simt, Elena! Fug de slăbiciunea pe care ai adus-o în mintea mea!
Elena nu se clinti. Își smulse mâna din strânsoarea lui și îl privi drept în ochi, fără să se mai teamă de el.
— Să nu crezi că s-a terminat doar pentru că nu ai ieșit pe ușa aia! strigă ea, iar în ochi îi ardea o flacără care părea să-i mistuie orice urmă de frică.
-M-am săturat! M-am săturat să fiu soția ta doar când ai tu chef să fii om! M-am săturat de hainele astea aspre, de patul ăla înghesuit și de durerea din oase, dar mai ales m-am săturat să te porți cu mine de parcă aș fi un lucru de care te împiedici prin casă!
Cassian încremeni, lovit de valul de reproșuri. Elena nu-l mai izbea cu apă, ci cu adevăruri care dureau mai tare.
— Asta e problema ta, Elena! răbufni el, făcând un pas amenințător spre ea, cu apa picurându-i din haine pe podea.
-Ești o răsfățată! Ești o femeie care crede că lumea se oprește în loc pentru că e ea supărată! Ai impresia că viața e un bal unde toți trebuie să-ți zâmbească și să te roage!
Elena îl privi de sus, cu o detașare atât de crudă încât Cassian simți cum frigul din privirea ei e mai tăios decât apa de pe hainele lui. Când el o numi „răsfățată”, ea nu tresări. Un rânjet scurt, lipsit de orice căldură, îi apăru pe buze.
— Răsfățată? repetă ea, iar vocea îi era ca o lamă de gheață.
– Încep să cred că ai dreptate, Cassian. Am fost atât de răsfățată și de naivă încât am crezut că sub carapacea asta a ta se ascunde ceva ce merită atenția mea.
Făcu un pas spre el, sfidătoare, ignorând faptul că el era ud și emana o furie periculoasă.
— De fapt, uitându-mă la tine acum, îmi dau seama că tot ce s-a întâmplat aseară a fost o greșeală monumentală. O eroare de judecată. Mi-e scârbă de propria-mi slăbiciune când mă gândesc că mi-am irosit un gest de afecțiune pe un om care nu știe să primească nimic fără să zdrobească totul în jur.
Cassian încremeni. Vorbele ei despre scârbă și greșeală îl loviră drept în inimă, acolo unde își ascunsese toată vulnerabilitatea. Se îndreptă brusc de spate, înțepenit sub greutatea acelor cuvinte care dureau mai mult decât orice palmă. Nu dădu niciun semn că s-ar înmuia. Din contră, trăsăturile feței i se aspriră, iar ochii i se îngustară.
— O greșeală?
Cuvântul ieși din gura lui Cassian ca un sâsâit de viperă. Apa îi curgea șiroaie de pe haine, dar el nu părea să simtă frigul; ochii lui sclipeau de o furie atât de neagră, încât Elena făcu, instinctiv, un pas în spate. Dar el nu o lăsă să scape.
Făcu un pas rapid și își sprijini palmele de perete, de o parte și de alta a capului ei, închizând-o într-o capcană din care nu mai avea unde să fugă.
— Nu există „greșeală”, Elena! izbucni el, iar vocea îi crăpă de o tensiune atât de mare, încât părea că tot zidul lui de mândrie se sfărâmă chiar atunci, în fața ei.
-Nu poți să calci în picioare ce s-a întâmplat aseară doar pentru că acum ți-e mai ușor să mă urăști!
Își desprinse palmele de pe perete și îi cuprinse chipul cu o atingere tremurătoare, obligând-o să-l privească drept în ochi. Elena îi vedea vena bătându-i nebunește la tâmplă și ochii tulburi, în care furia se pierdea acum într-o deznădejde pe care n-o mai putea controla.
— Nu spune că a fost o greșeală, șopti el, iar vocea i se frânse, trădând toată lupta care se dădea în el.
Își trecu degetul mare peste buzele ei, apăsând aproape dureros, de parcă voia să simtă din nou căldura pe care ea tocmai o numise „scârbă”.
— Uită-te la mine și spune-mi că n-a însemnat nimic! strigă el, iar vocea îi crăpă sub greutatea unei tensiuni care îl măcina pe dinăuntru.
– Spune-mi că atunci când mi-ai atins obrazul, n-ai simțit cum s-a oprit timpul în loc pentru amândoi! Spune-mi că a fost o greșeală, în timp ce-mi simți inima cum bubuie aici, lângă tine!
Elena încerca să rămână neclintită, dar atingerea degetelor lui pe chipul ei o ardea ca jarul. Erau amândoi la limita prăbușirii, prinși într-un spațiu în care adevărul nu mai putea fi îngropat.
— Spune-o! mai ceru el odată, cu o voce care se frânse într-o rugăminte aspră, aproape deznădăjduită.
-Dar nu mă minți… nu mă minți, Elena, pentru că simt că înnebunesc dacă mă mai privești așa!
Elena îi simțea tremurul degetelor pe chip și deznădejdea care îl stăpânea cu totul. Se purtaseră aspru unul cu celălalt, se răniseră cu fiecare cuvânt, dar în acea clipă, sub atingerea aceea care îi lăsa fără apărare, amândoi știau că puntea de întoarcere fusese dărâmată de mult.
Elena tăcea. Nu pentru că n-ar fi avut ce să-i spună, ci pentru că forța din privirea lui și felul în care îi cuprindea chipul o lăsaseră fără suflare. Îl privea cu o sfidare care începea să se frângă, lăsând la iveală o tulburare pe care nu voia să o recunoască nici măcar față de ea însăși.
Văzând că ea nu scoate un cuvânt, Cassian scoase un oftat prelung, ca o frângere de care nu se mai putea ascunde. Își aplecă chipul și o sărută apăsat exact acolo unde îl atinsese ea aseară, pe obraz, aproape de nas. Apoi din nou, ceva mai sus, spre tâmplă, și iarăși, într-o căutare febrilă care îi tăia răsuflarea. Erau atingeri scurte, arzătoare, date cu o asprime care îi făcea pielea să furnice și inima să-i sară din piept.
— Spune-mi acum că e o greșeală… șopti el direct pe pielea ei, înainte să-i caute și celălalt obraz, într-o îmbrățișare care o pironi de perete, dar care o ținea, în același timp, să nu cadă.
Elena rămase nemișcată, cu ochii larg deschiși, simțind cum buzele lui îi marcau chipul, una câte una, într-o succesiune care o amețea de tot. Fiecare sărut era o întrebare la care ea încă se încăpățâna să nu răspundă, dar trupul o trăda, tremurând necontrolat sub palmele lui care îi încadrau fața.
Cassian se opri pentru o secundă, cu buzele la milimetri de obrazul ei, simțindu-i pulsul bătând nebunește în tâmplă.
— Mai spune-o o dată, Elena, mormăi el, iar vocea lui era acum o dâră de durere pură.
– Spune-mi că nu simți nimic în timp ce te țin așa. Spune-mi că e scârbă, în timp ce inima ta încearcă să-mi spargă pieptul.
O mai pupă o dată, lung, pe frunte, lăsându-și fața acolo, îngropată în părul ei, respirând-o de parcă era ultima lui sursă de oxigen. Elena își simțea palmele ridicându-se instinctiv spre pieptul lui, oscilând între a-l împinge și a-l trage mai aproape. Tăcerea dintre ei era acum mai zgomotoasă decât orice urlet.
— Nu poți, nu-i așa? zise el, ridicând privirea.
-Nu poți să minți până la capăt.
Elena își simțea mintea într-un vârtej. Fiecare loc unde buzele lui aspre îi atingeau pielea lăsa în urmă un incendiu pe care n-avea cum să-l mai stingă.
— Te urăsc, Cassian… mormăi ea, privindu-l in ochi.
Elena îi simțea respirația arzând-o pe obraz, în timp ce cuvântul „ură” încă mai plutea între ei, greu și amar. Se aștepta ca el să se desprindă, să o lase să fugă în camera ei, unde s-ar fi putut ascunde de tot ce simțea.
— Pleacă! i-a sâsâit ea printre dinți, deși corpul ei o trăda, sprijinindu-se de al lui.
-Pleacă, Cassian!
— Nu.
Cuvântul a căzut între ei ca o ghilotină, tăicoasă, tăind orice urmă de replică. Cassian îi dădu drumul la chip, dar nu se îndepărtă imediat; o mai privi o secundă, cu o hotărâre în ochi care o făcu să tresară, de parcă abia atunci ar fi acceptat adevărul pe care ea încercase să-l ascundă.
Apoi, ca și cum tot ce-l ținuse pe picioare s-ar fi rupt, se clătină ușor și se prăbuși pe singurul scaun din cameră. Era epuizat, stors de furie și de munca din timpul zilei. Își îngropă chipul în palme, cu coatele sprijinite pe genunchi, în timp ce Elena se retrase în grabă spre colțul opus al încăperii. Cu mâini tremurande, ea începu să-și șteargă fața de urmele de praf și apă, încercând să-și regăsească suflarea.
Liniștea de mormânt fu întreruptă de sunetul cheii răsucite în broască pe dinafară. Elena sări spre ușă, trăgând de mâner, dar era inutil.
— Valerius! strigă ea, dar singurul răspuns fu vocea hârșâită a bătrânului de pe coridor.
— Lemnele-s puține și noaptea-i lungă, mândro! Nu irosesc căldura în două camere când soba asta duduie pentru amândoi. Dormiți sau certați-vă, dar măcar nu înghețați!
Elena înlemni. Se întoarse spre Cassian, care nici măcar nu se mișcase. Singura sursă de odihnă era patul de lemn de lângă sobă. Dacă până acum el dormise pe scaun, în noaptea asta, se vedea clar că era la limita puterilor.
N-au mai scos un cuvânt. S-au așezat în pat rigizi, la marginile opuse, de parcă între ei era un hău. Elena stătea cu spatele la el, strângând pătura la piept, ascultându-i respirația grea. Dar oboseala acumulată și căldura sobei i-au învins repede pe amândoi.
În întuneric, distanța a început să se topească de la sine. Fără să fie un gest conștient, Elena s-a întors spre singura sursă de căldură, iar Cassian, în somn, a căutat inconștient liniștea pe care doar ea i-o aducea. S-au găsit la mijlocul patului, ea cuibărită la pieptul lui lat, iar el cu brațul aruncat protector peste ea, de parcă acolo fusese locul lor dintotdeauna, dincolo de furie și mândrie.
Ura lor rămăsese la ușa camerei. În patul ăla mic, erau doar doi oameni frânți care se agățau unul de altul pentru a nu se prăbuși.
Zăpada începu să cadă afară, acoperind totul într-o tăcere albă.
Câteva ore mai târziu, când prima rază de soare s-a furișat prin fereastra mică, ușa s-a întredeschis scurt. Valerius a intrat cu pași de motan, vrând să vadă dacă mai are casă sau dacă cei doi s-au dărâmat reciproc. S-a oprit în prag, cu o cană de ceai aburindă în mână, și s-a uitat la ghemotocul de pături de pe pat.
Cassian o ținea strâns, cu bărbia sprijinită pe creștetul ei, iar Elena îi strângea cămașa în pumni chiar și în somn.
Bătrânul a pufnit încet, scuturând din cap cu un zâmbet șiret ascuns sub mustață.
— Incredibil… mormăi el pentru sine.
-Toată noaptea au urlat de mi-au scos timpanele, s-au amenințat cu divorțul și cu moartea, și ia uite-i acum.
A tras ușa după el, lăsându-i în pacea aia fragilă.
— Mare e grădina Ta, Doamne, dar gardul e jos de tot în munții ăștia, adăugă el amuzat, în timp ce se așeza la masă.
Ce haios e bătrânelul….mi-a placut capitolul,mulțumesc!❤️