Dindte pentru dinteCapitolul 52

Când Gu Qing Pei văzu că pe ecranul telefonului apăru numele lui Yuan Yang, ezită să răspundă.

Nu era un motiv anume; pur și simplu nu voia să-i audă vocea. Tonul acela arogant, dominator și sfidător uneori i se părea amuzant, chiar provocator — dar alteori îl dezgusta profund.

În clipa scurtă de ezitare, primul apel se terminase deja, iar imediat telefonul începu din nou să sune. Știa că, dacă nu răspundea, Yuan Yang, cu firea lui încăpățânată, avea să tot insiste. Nu putea nici să-și închidă telefonul — dacă apărea ceva important?

Oftă și răspunse.

Era prima dată când îl auzea pe Yuan Yang vorbind cu o voce panicată.

– Hei, Gu Qing Pei.

– Hmm? Ce s-a întâmplat?

– Tu… ești acasă? vocea lui Yuan Yang era uscată; îi era greu să înghită. Era într-un impas teribil. Dacă Peng Fang ar fi fost în fața lui, l-ar fi făcut praf pe loc!

Gu Qing Pei se încruntă.
– De ce ești atât de agitat? S-a întâmplat ceva acolo? Wang Jin și ceilalți sunt bine?

Yuan Yang era și nervos, și furios.
– Ce treabă are el? E foarte bine!

– Atunci de ce ești atât de agitat?

– Tu… ai deschis computerul meu ieri?! izbucni Yuan Yang, renunțând la orice subtilitate. Încercase să afle adevărul cu ocoluri, dar știa prea bine că Gu Qing Pei era prea inteligent pentru a-i cădea în plasă.

Inima lui Gu Qing Pei se strânse. Își încleștă mâna pe marginea halatului, dar răspunse calm:
– Da, l-am deschis. Ce s-a întâmplat?

– De ce ai deschis computerul meu?!

– Laptopul meu avea o problemă. Trebuia urgent să trimit un email și mi-am amintit că ai același program instalat. L-am folosit. Apropo, schimbă-ți parola.

– Gu Qing Pei! urlă Yuan Yang.

– Dacă nu e nimic altceva, închid. Ai grijă de Wang Jin și de avocatul Yang, să nu-i neglijezi.

– Nu închide! respira greu.

– Ieri… ai vorbit cu Peng Fang, nu-i așa?!

– Da, am vorbit puțin.

– Și… și despre ce ați vorbit? Yuan Yang era plin de vinovăție, iar fruntea îi era udă de transpirație.

– Ar trebui să știi deja. Dacă nu, vino mâine și verifică-ți computerul.

Atitudinea calmă a lui Gu Qing Pei îl ameți. Yuan Yang bâigui o scuză:
– Are o gură rea, nu… nu lua în serios ce zice.

– Hmm? Gu Qing Pei se opri o clipă.

– Ce prostii îți trec prin cap?

Yuan Yang rămase tăcut o clipă, apoi întrebă încet:
– Nu ești… supărat?

– Supărat? Pe ce anume? Gu Qing Pei își turnă un pahar cu apă, își umezi buzele și spuse liniștit:
– Dacă te referi la motivul pentru care te agăți de mine, cred că amândoi știm. E doar pentru că sunt șeful tău și tu te răzbuni, nu? Am crezut că era clar pentru amândoi, deci pe ce să mă supăr? Dar Peng Fang a înțeles greșit. Sunt mai îngăduitor cu tine nu fiindcă m-ai satisfăcut, ci pentru că ai început să muncești mai bine. Uneori e bine să fii modest, dar nu te subestima. Nu sunt genul care să facă favoritisme. Faptul că am dormit împreună nu înseamnă că vei primi tratament special. Nici atunci nu ai primit, nici pe viitor nu vei primi. Așa că nu te relaxa. Muncește bine și fă-l mândru pe președintele Yuan.

Yuan Yang simți că o mână invizibilă îl apucă de gât și strânge tot mai tare. Abia putea respira.

Gu Qing Pei avea dreptate. Amândoi știau perfect de ce se implicaseră. Nu era dragoste, nu era afecțiune — doar un joc de putere, o luptă pentru control.

Gu Qing Pei era prea inteligent ca să piardă.

Pentru el, Yuan Yang era doar un partener de pat. Nimic mai mult.

Atât.

Chiar dacă Peng Fang spusese prostii, Gu Qing Pei nu se clătina. Relația lor nu-l atingea deloc.

Yuan Yang strânse pumnii și spuse printre dinți:
– Gu Zong e cu adevărat… mărinimos.

– Nu e vorba de mărinimie. Spune-i domnului Peng să stea liniștit. Pentru mine sunteți toți niște copii. E normal să spuneți uneori prostii. Când te-am auzit atât de agitat, am crezut că s-a întâmplat ceva cu Wang Jin. Gu Qing Pei râse scurt, fără nicio urmă de zâmbet în ochi.

– Hai, du-te și dormi. Probabil va ploua mâine, drumurile de munte sunt grele. Plecați devreme, să nu vă întârziați treaba.

Capul lui Yuan Yang era aproape lipit de piept. Spuse pe un ton adânc, aproape tremurat:
– Gu Qing Pei, între noi… a fost mereu doar o relație de conveniență, nu?

Gu Qing Pei puse paharul pe măsuță; fundul de sticlă lovi lemnul cu un sunet sec. Mâna îi tremura ușor, dar vocea rămase la fel de calmă:
– Ce altceva ar fi putut fi?

Yuan Yang simți cum îi îngheață sângele. Zâmbi amar:
– Sunt atât de arătos… chiar nu mă placi deloc?

Gu Qing Pei râse ușor.
– Copil prost, du-te și dormi. Am treabă. Nu mă mai suna dacă nu e urgent.

Apoi închise decis apelul.

…..

„Chiar nu mă placi deloc?”

„Chiar nu mă placi deloc?”

„Chiar nu mă placi deloc?”

Fraza îi răsuna obsesiv în minte, ca un ecou dureros.

De unde avea Yuan Yang tupeul să întrebe așa ceva?

Cum ar fi putut să-i placă un tânăr încăpățânat, capricios, autoritar și fără rușine, cu unsprezece ani mai tânăr decât el? Cum să-i placă cineva care îi aduce numai probleme, care-l scoate din minți de fiecare dată? Nu suferea de „sindromul dădacă”.

Da, îi plăcea să-și petreacă nopțile cu băieți tineri și frumoși, dar idealul lui era cu totul altul: un bărbat matur, stabil, atent, generos, cu care să poată comunica… un om ca Wang Jin.

În orice caz, sigur nu ca Yuan Yang.

Dar… de ce se simțea sufocat?

Gu Qing Pei reflectă amar. Până și un câine, dacă îl crești destul, ajungi să-l îndrăgești. Poate că, pentru că Yuan Yang tot venea pe la el, ajunsese să se obișnuiască prea mult cu prezența lui.

Dar doar atât.

Relația lor nu putea merge mai departe..

……

La celălalt capăt al firului, Yuan Yang rămase privind telefonul în tăcere câteva secunde.

Apoi se ridică brusc, trânti telefonul de podea și răsturnă scaunul. Mânia îl ardea pe dinăuntru. Își luă haina, cheile mașinii și ieși în grabă, ca o furtună.

Trebuia să-l vadă pe Gu Qing Pei. Imediat.

Durerea aceea din piept era mai grea decât orice lovitură fizică. Niciun adversar nu-l rănise vreodată așa. De obicei, dacă era atacat, corpul și reflexele îl apărau. Dar Gu Qing Pei îl rănea din interior, cu fiecare cuvânt, până îl făcea să simtă că se prăbușește.

Nu mai simțise așa ceva niciodată. Nici nu știa ce e.

Știa doar că nepăsarea lui Gu Qing Pei îl înnebunea.

Dacă Gu Qing Pei i s-ar fi supus complet, i-ar fi dat tot ce avea.

Degetele îi tremurau pe volan.

,,Oare… sunt îndrăgostit de Gu Qing Pei?”

Imposibil. Pe lumea asta, ultima persoană de care ar fi putut să se îndrăgostească era Gu Qing Pei — omul acela care îl tachina, îl ironiza și îl provoca mereu.

Cum ar fi putut să iubească un bărbat? Toți experimentează la tinerețe… Ce avusese el cu Gu Qing Pei nu fusese nimic ieșit din comun. Dar să-și imagineze o viață întreagă alături de un bărbat? Niciodată.

Imposibil. Îi plăceau femeile. Încă îi plăceau. Nu putea… nu trebuia să-i placă un bărbat!

Negă furios acest gând. Dacă Gu Qing Pei ar fi aflat, s-ar fi simțit victorios, arogant, infatuat. Îl vedea deja zâmbind cu dispreț.

Nu. Totul era doar un joc de cucerire. Doar o competiție. De la început până la sfârșit, totul fusese o luptă.

Dar dorința de a-l vedea era de neoprit. Accelera pe autostrada întunecată, cu ochii aprinși.

Trebuia să-i vadă fața. Voia să știe dacă Gu Qing Pei era la fel de rece pe cât fusese vocea lui la telefon. Dacă nu simțea nimic pentru el. Dacă îl putea arunca la gunoi oricând, ca pe un nimic.

Yuan Yang avea ochii roșii, iar oasele îi trosneau când strângea volanul.

Între el și Gu Qing Pei fusese mereu o competiție.

Credea obsesiv că, dacă el ajunge să iubească, dar Gu Qing Pei nu, înseamnă că a pierdut. Era obișnuit să lupte cu el. Și nu voia să fie învins.

………

Gu Qing Pei se trezi în toiul nopții, speriat de zgomotul ușii care se deschise brusc.
Sări din pat, căutând ceva cu care să se apere. Nu găsi nimic potrivit, așa că apucă un obiect decorativ — o sculptură din corn de bou — de pe noptieră.

În clipa următoare, luminile din sufragerie se aprinseră, iar vocea lui Yuan Yang răsună în noapte:

– Gu Qing Pei!

Gu Qing Pei rămase înmărmurit. Credea că visează. Yuan Yang nu trebuia să fie plecat la peste două sute de kilometri? Cum putea fi aici?

Înainte să-și revină, Yuan Yang intră val-vârtej în dormitor.

Nici măcar nu-și dăduse jos pantofii.

Gu Qing Pei își frecă ochii, încă amețit:
– Tu… cum ai ajuns înapoi?

Yuan Yang făcu un pas spre el, vrând să-l întrebe dacă îi păsa cât de puțin de el — dar cuvintele i se blocară în gât.

Nu voia să pară vulnerabil. Gu Qing Pei era cel rece, cel care nu simțea nimic.

Un junghi ascuțit îi străbătu pieptul.

Gu Qing Pei se încruntă:
– Spune odată, de ce te-ai întors brusc?

Yuan Yang îl privi fix, incapabil să scoată un sunet.