Dorința eternă a inimii- Capitolul 19- Partea 1

Stând în bătaia vântului toată noaptea

Viața lui Xiao Yao păru să revină la normal, la fel ca pe vremea când trăia în Castelul Xuan Yuan. Dimineața exersa tirul cu arcul, după-amiaza prepara otrăvuri; fiecare zi era plină până la refuz.

La câteva zile mergea să-l caute pe Fang Feng Bei pentru antrenamentele de tir, iar apoi porneau spre cetatea Zhi Yi și provincia Zhe să se distreze. Fang Feng Bei își câștigase pe deplin reputația de pierde-vară rafinat în ultimii patru sute de ani: cunoștea Zhi Yi și provincia Zhe ca pe propriul buzunar. Orice colțișor cu ceva interesant, îl știa; orice mâncare bună, o găsea. Cei doi deveniseră companioni, bucurându-se împreună de plăcerile nesfârșite ale vieții.

Zhi Yi și provincia Zhe erau la fel de departe atât de Muntele Celor Cinci Zei, cât și de Muntele Xuan Yuan, suficient de departe încât influența Împăratului Galben sau a Marelui Împărat să pară slabă. Foarte puțini oameni îi văzuseră adevărata față a lui Xiao Yao, așa că, odată îmbrăcată în hainele Câmpiilor de Mijloc, cu tenul ușor deschis și semnul de floare de piersic acoperit, devenea doar o fată obișnuită, destul de frumoasă.

Când era cu Fang Feng Bei, Xiao Yao uita adesea cine era și avea senzația că este din nou Wen Xiao Liu, doar că îmbrăcată în haine de fată.

Xiao Yao știa că Fang Feng Bei era Xiang Liu, dar aici nu era câmpul de luptă, iar el nu era zeul rece și nemilos al războiului. Era ca și cum își dăduse jos armura și revenise la o viață obișnuită. El era un fiu de rezervă, fără ambiții și fără putere reală; ea era o tânără zeiță cu puteri slabe. Nimeni nu le acorda atenție.

Mergeau pe stradă și, când întâlneau trăsuri nobiliare, se dădeau la o parte; când erau certați, își plecau capetele și își cereau scuze; când hainele li se murdăreau, le ștergeau cu o cârpă.

De când revenise la statutul de prințesă, Xiao Yao nu ducea lipsă de bani. Prima dată când îl întâlnise pe Fang Feng Bei fără suficienți bani și scosese punga ei să plătească, expresia lui devenise instantaneu întunecată și furioasă. Xiao Yao se speriase atât de tare încât își băgase imediat banii la loc. Fang Feng Bei ieșise fără să spună un cuvânt și se întorsese după puțin timp cu mai mulți bani – probabil vânduse sau amanetase ceva de valoare.

După ce plătise și ieșiseră din prăvălie, Fang Feng Bei îi spusese foarte sever:

– Plata este treaba unui bărbat. Tu să nu te mai amesteci!

Văzându-i expresia, Xiao Yao nu îndrăzni să râdă. Își puse cea mai serioasă mină și dădu din cap. În acea noapte, la Curtea Zhi Jin, râsul lui Xiao Yao răsuna din când în când, întinsă pe saltea, râse până o durea burta.

De atunci, Xiao Yao înțelese că nu conta dacă avea mult sau puțin. Cheltuiau cât avea Bei asupra lui. Dacă avea bani, mergeau la restaurante bune; dacă nu, mâncau la tarabe.

Într-o zi, după prânz, Bei mai avea doar două monede și nu le rămase decât să intre într-o casă de jocuri ca să câștige bani pentru distracția de după-amiază. Proprietarul îl văzu pe Fang Feng Bei și se încruntă imediat; clar nu era prima dată când Bei venea să câștige bani acolo. Din fericire, când avea bani, juca și pierdea mult, așa că nu fusese interzis.

Xiao Yao începu să înțeleagă ce voia să spună Xiang Liu: nu se prefăcea că este Fang Feng Bei. Era pur și simplu el însuși. Pentru el, Fang Feng Bei era ca o slujbă care îi oferea multă libertate și nu necesita muncă zilnică. Când lucra pentru familia Fang Feng, primea bani. Când nu avea suficient, făcea diverse munci. Ce însemna să fie Xiang Liu pentru el, Xiao Yao nu știa și nici nu îndrăznea să întrebe.

Jing venea să o vadă pe Xiao Yao pe Muntele Sheng Nong o dată la trei-patru zile.

Muntele Sheng Nong era imens și avea nenumărate locuri de explorat. În afară de slujnicele și garda de la palat, multe zone erau nelocuite și foarte liniștite. Uneori se jucau în apă, alteori nu mergeau nicăieri și rămâneau în coliba de pe Vârful Cao Ao.

În jurul Curții Zhi Jin creșteau mulți arbori de hibiscus, iar Xiao Yao culegea adesea frunze pentru a-i spăla părul lui Jing.

Înmuia frunzele în apă, creând o spumă parfumată, pe care o turna peste părul lui Jing. Părul lui era frumos, des și strălucitor, mai neted decât mătasea, iar Xiao Yao adora să-l pieptene cu degetele în timp ce îl spăla.

Poate pentru că avusese grijă de Jing chiar de la prima lor întâlnire, Xiao Yao era acum foarte obișnuită să aibă grijă de el. Uneori își amintea de prima dată când îi spălase părul și nu-i venea să creadă că acel om aproape mort era Jing cel de acum.

Își dorea să-i dea jos roba și să verifice dacă cicatricile îngrozitoare mai erau pe trupul lui, dar nu îndrăznea. Ea nu mai era Wen Xiao Liu, iar el nu mai era Ye Shi Qi.

Xiao Yao nu-și ascundea niciodată deplasările, iar Jing știa că petrecea mult timp cu Fang Feng Bei, dar nu spunea nimic și nu întreba nimic.

În adâncul ei, Xiao Yao își dorea ca el să întrebe. Dar probabil credea că nu avea dreptul să o oprească, așa că tăcea. Nici măcar nu menționa că Fang Feng Bei semăna cu Xiang Liu – nu se știa dacă investigase și nu găsise nimic suspect sau pur și simplu nu considera important.

Dacă Jing nu aducea vorba, nici Xiao Yao nu o făcea.

Și astfel, trecu un an din viața ei.

După patru ani de antrenament, abilitățile lui Xiao Yao la tir cu arcul ajunseseră la un nivel decent. Arcul pe care îl folosea nu i se mai potrivea așa că Fang Feng Bei o duse la un magazin de arme aparținând clanului Tu Shan pentru a alege unul nou.

Xiao Yao știa că o armă bună nu era ieftină și că, dacă voia ca magazinul să scoată modelele de calitate, nu putea fi îmbrăcată modest. Așa că alese o ținută din materiale foarte scumpe.

Fang Feng Bei ceru vânzătorului să aducă toate armele realizate de faimoasa familie de fierari Jin Tian. Vânzătorul îi măsură din priviri, își dădu seama că își permiteau și îi conduse în curtea din spate pentru a testa armele.

Xiao Yao luă pe rând arcurile și le încercă. Fiecare era diferit. Un arc mic, roșu, nu se mișcă deloc când trase de coardă, așa că îl puse deoparte.

Fang Feng Bei îl ridică și i-l întinse din nou.

– Încearcă încă o dată.

Xiao Yao își fixă poziția și trase din nou, dar tot nu reuși.

Fang Feng Bei se apropie din spate, îi cuprinse mâna și o ghidă ușor. De data asta, Xiao Yao reuși să tragă coarda.

Eliberă săgeata, care lovi manechinul exact în centrul pieptului.

– Acesta e arcul!

– Frate al doilea, Xiao Yao! se auzi vocea veselă a lui Yi Yang.

Xiao Yao se întoarse și îi văzu pe Jing și Yi Yang apropiindu-se. Deși Jing știa că Xiao Yao îl vedea des pe Fang Feng Bei, era prima dată când îi vedea împreună în oraș. Xiao Yao nu consideră că era ceva important și le zâmbi. Jing aruncă o privire spre Xiao Yao și Fang Feng Bei, apoi se retrase liniștit într-o parte.

Yi Yang zâmbea, dar privirea îi rămase fixată pe mâna lui Fang Feng Bei de pe talia lui Xiao Yao și pe cealaltă mână, care îi ghidase arcul.

– Am venit și noi să cumpărăm arme. Ce surpriză să vă întâlnim aici. Fratele al doilea o învață pe Xiao Yao să tragă cu arcul?

Bei îi dădu drumul mâinii lui Xiao Yao și zâmbi cald. Xiao Yao știa ce gândea: cu patru ani în urmă, avusese și ea impresia greșită că Bei folosea arcul ca metodă de a agăța fete.

Yi Yang luă arcul roșu, trase coarda și spuse admirativ:

– O armă făcută de familia Jin Tian. Valorează o avere!

Xiao Yao își aminti brusc de săgeata care străpunsese pieptul lui Zhuan Xu și spuse zâmbind:

– Am auzit că abilitățile tale sunt legendare. Pentru mine, Bei este deja uimitor, dar el spune că nu se poate compara cu tine. Ne arăți astăzi?

Yi Yang privi manechinul din depărtare și tăcu. Xiao Yao era pe punctul de a schimba subiectul când Yi Yang zâmbi ușor.

– De ce nu?

Ridică arcul și săgeata, iar în clipa aceea întreaga ei aură se schimbă. Privirea îi deveni plină de furie și dezgust abia stăpânit, de parcă manechinul era cineva pe care îl ura din toată ființa.

Săgeata șuieră și străpunse gâtul manechinului dintr-o parte în alta. Xiao Yao nici nu văzu când Yi Yang luă alte săgeți: două săgeți porniră aproape simultan, străpungând cei doi ochi ai manechinului. Postura ei rămase perfectă. Zâmbi rece, ca și cum doar își descărcase nervii.

O clipă mai târziu, se relaxă și deveni din nou blândă.

– Scuzați mica demonstrație.

Un fior îi străbătu lui Xiao Yao șira spinării, dar forță un zâmbet larg și aplaudă, spunând inocent către Bei:

– Trebuie să mă înveți și pe mine. Vreau să fiu la fel de bună ca Yi Yang.

Yi Yang o privi, iar o urmă de dezgust îi traversă ochii. Bei, rezemat leneș de un stâlp, spuse pe un ton nepăsător:

– Nu vei putea învăța niciodată acea abilitate.

Yi Yang râse.

– Frate al doilea, cum să nu-i dai discipolului tău puțină încredere? Te rog, învață Prințesa cum se cuvine!

Yi Yang alese cele două pumnale pe care venise să le cumpere, iar vânzătorul le împachetă.

Deși nu le cunoștea identitatea, vânzătorul îi întinse pachetul lui Jing ca să plătească. Yi Yang aruncă o privire spre arme și spuse:

– Jing, te rog să plătești și arcul și săgețile pentru fratele meu al doilea.

Propunerea o făcu pe Xiao Yao extrem de inconfortabilă. Nu știa de ce, dar în acel moment, orice bărbat putea plăti pentru arc și săgeți – mai puțin Jing.

Xiao Yao luă arcul și săgețile de la vânzător, le puse în mâinile lui Bei și spuse, cu un zâmbet ușor bosumflat:

– Dacă Maestrul Jing ar plăti, n-ar deveni un cadou de la el pentru mine?

Privirea lui Bei deveni glacială.

Xiao Yao își mușcă buza și își plecă capul. Xiang Liu nu era un bărbat oarecare. Tocmai făcuse o greșeală uriașă.

Privirea lui Bei rămase rece, dar zâmbi și scoase banii.

– Apreciez intenția, dar arcul și săgețile sunt cadoul meu pentru Xiao Yao. Nu pot lăsa pe altcineva să plătească.

Yi Yang zâmbi și își ceru scuze lui Xiao Yao.

– Îmi pare rău, am fost necugetată.

Bei se întoarse spre Jing și Yi Yang.

– Voi continuați cumpărăturile. Noi trebuie să plecăm.

Xiao Yao îl urmă și părăsiră rapid magazinul.

Bei îi aruncă arcul și săgețile.

– Dă-mi banii înapoi.

Xiao Yao scoase suma exactă și i-o dădu.

Pe marginea străzii stăteau doi cerșetori. Bei luă banii lui Xiao Yao și îi puse în fața lor. Ochii celor doi se măriră când văzură atâția bani.

– Pentru voi doi.

Apoi se întoarse și plecă.

Xiao Yao îi privi pe cei doi cerșetori care plângeau de bucurie și se îmbrățișau și, în acel moment, înțelese pe deplin ce voia să spună Xiang Liu prin acel gest.

În noaptea aceea, mica proiecție astrală a vulpii cu nouă cozi veni să o caute pe Xiao Yao, dar ea își băgă capul sub pătură și refuză să o bage în seamă.

După mult timp, Xiao Yao ridică ușor pătura și văzu că micuța vulpe albă stătea încă pe salteaua ei, cu capul într-o parte, privind-o nedumerită, ca și cum nu înțelegea de ce Xiao Yao se juca de-a v-ați ascunselea.

– Pleacă! spuse Xiao Yao.

Vulpea clipi, fără să priceapă.

Xiao Yao flutură mâna spre ea, dar pentru că nu avea formă fizică, mâna îi trecu prin corp. Vulpea își legănă totuși coada drăgălașă și continuă să o privească.

Xiao Yao înghiți două pastile și căzu într-un somn adânc.

Dimineața, se trezi buimacă și o văzu pe mica vulpe albă stând încă pe saltea, cu capul sprijinit pe lăbuțe, uitându-se fix la ea.

– Ce mai faci încă aici? gemu Xiao Yao.

Pentru că vulpea nu dispăruse, Xiao Yao nu îndrăzni să iasă din cameră și o chemă pe Shan Hu.

Shan Hu văzu mica vulpe albă și încercă să o îmbrățișeze, dar mâinile îi trecură prin ea.

– Ce fel de magie e asta? Să invoci o vulpe cu nouă cozi atât de drăguță!

Xiao Yao se ridică, mâncă, iar mica vulpe o urmă peste tot.

Toată ziua, indiferent ce făcea Xiao Yao, vulpea era după ea. Se ținea de ea atât de strâns încât Xiao Yao nici măcar nu mai avea energie să se enerveze.

Seara, Xiao Yao se așeză față în față cu mica vulpe.

Cu capul sprijinit în mâini, era adânc îngrijorată. Vulpea stătuse acolo zi și noapte. Oare Jing, idiotul acela, chiar stătuse tot acest timp pe Vârful Cao Ao? Xiao Yao se încăpățână și se gândi: dacă nu apar niciodată, chiar poate aștepta la nesfârșit? Nu există nimeni în lume care să poată aștepta o viață întreagă.

Mica vulpe cu nouă cozi își sprijini capul pe lăbuțe și o privi cu ochii ei negri și strălucitori, de parcă și ea era tristă.

Vocea lui Zhuan Xu se auzi din afară:

– Xiao Yao!

Shan Hu răspunse:

– Prințesa este în cameră.

Vulpea păru să înțeleagă că nu-și putea permite să-l supere pe Zhuan Xu. Îi aruncă lui Xiao Yao o ultimă privire jalnică, își legănă cozile și dispăru.

Zhuan Xu intră în grabă.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Xiao Yao.

– Astăzi, Jing și Yi Yang au participat la un banchet. La plecare, au fost atacați.

Inima lui Xiao Yao sări.

– El… el… cum este?

Zhuan Xu o apucă de brațe.

– Rănile par grave. Am aflat că o suliță cu două tipuri de otravă i-a străpuns un organ vital. Clanul Tu Shan a sigilat toate informațiile, nu se știe dacă e mort sau viu. L-am rugat pe Feng Long să investigheze…

Xiao Yao îi împinse mâinile și alergă afară.

– Xiao Yao, unde te duci? strigă Zhuan Xu.

– Mă duc să-l caut pe Jing!

Zhuan Xu o opri.

– Chiar dacă ajungi în Qing Qiu, nu-l vei putea vedea. De ce nu aștepți vești de la Feng Long…

– Nu mă duc în Qing Qiu. Mă duc în interiorul Muntelui Sheng Nong să-l caut pe Jing.

Văzându-i panica, Zhuan Xu își chemă montura înaripată.

– Te duc eu.

Zburară spre Vârful Cao Ao. Jing stătea în prag, învăluit de ceață, nemișcat, ca un stâlp.

Xiao Yao răsuflă ușurată, pe jumătate fericită, pe jumătate furioasă.

– Ce idiot!

Zhuan Xu întrebă confuz:

– Acela este Jing?

Înainte ca montura să aterizeze, Xiao Yao sări jos. Jing o văzu și păru să revină la viață.

– Ai venit!