Dorința eternă a inimii- Capitolul 26 – Partea 1

 

Vântul care se întoarce aduce urări de bine

PARTEA 1

 

Un an mai târziu, la Castelul Zhi Yi, Xiao Zhu Rong oficie ceremonia de căsătorie a prințului Zhuan Xu cu singura fiică a familiei Tan, care deveni astfel consoarta sa princiară. Prințul Yu Yang, al șaptelea fiu al clanului Xuan Yuan, veni în grabă pentru a reprezenta familia, în locul Împăratului Galben, și i-o oferi pe Tan Shu Hui lui Zhuan Xu.

Zhuan Xu era singurul nepot din linia de sânge a Împăratului Galben și a împărătesei Lei Zhu. Familia Tan era conducătoarea celor Șase Mari Familii din Câmpiile Centrale. Deși era „doar” o nuntă de consoartă și nu una grandioasă, numeroși invitați puternici din întregul ținut sălbatic fură prezenți.

Împărăteasa Lei Zhu provenea din clanul Xi Ling, unul dintre cele Patru Mari Clanuri. Liderul actual al clanului Xi Ling, care era și unchiul lui Zhuan Xu, venise personal la nuntă împreună cu fiul său. Era primul semnal clar că Xi Ling îl susținea pe Zhuan Xu. Pentru marile familii din ținut, nu era o surpriză — până la urmă, el era descendentul direct al împărătesei Lei Zhu.

Cea mai mare surpriză fusese apariția misteriosului clan Gui Fang. Era un clan pe care nimeni nu îndrăznea să-l provoace, apărând și dispărând în ținut fără urmă. De obicei, nu se implica în treburile altora, dar de această dată unul dintre discipolii lor adusese un dar de nuntă extrem de valoros: Iarba Sufletului Întors — Nouă Tulpini.

La prezentarea darului, sala amuți.

Nouă era numărul suprem.

Era un gest clar de respect.

În ochii tuturor și clanul Gui Fang își arăta sprijinul pentru Zhuan Xu.

Dintre cele Patru Mari Clanuri, atitudinea cea mai neclară o aveau Chi Sui și Tu Shan. Toată lumea știa că Zhuan Xu era apropiat de Feng Long, dar acesta nu era liderul clanului. Doar poziția oficială a conducătorului Chi Sui putea decide direcția.

La această nuntă, în prezența tuturor liderilor, bătrânii fiecărui clan analizau neîncetat situația, temându-se că o singură interpretare greșită le-ar putea aduce ruina.

Pentru că liderul clanului Xi Ling venise personal, Zhuan Xu nu considera potrivit ca altcineva să-l întâmpine — dar, fiind ocupat, îi ceru lui Xiao Yao să o facă în locul lui.

Când liderul Xi Ling o văzu pe Xiao Yao, rămase pentru o clipă fără cuvinte.

– Privindu-te, e limpede că ești sângele Alteței Sale Lei Zhu.

Xiao Yao se înclină respectuos.

– Neapoata ta te salută, unchiule.

Deși, ca prințesă din Gao Xing, nu era obligată la un asemenea gest, alegerea ei arăta clar că pentru ea conta mai mult legătura de sânge decât statutul.

Liderul Xi Ling zâmbi, vizibil mulțumit, și îl prezentă pe fiul său.

Xi Ling Chun o salută timid:

– Verișoară.

Xiao Yao îi răspunse cu un zâmbet.

Temându-se că Ah Nian ar putea crea probleme, o ținu aproape și o prezentă:

– Aceasta este sora mea mai mică. Îi poți spune Ah Nian, așa cum facem noi.

Xi Ling Chun o salută politicos, iar Ah Nian, deși încă posomorâtă, respectă eticheta.

Liderul Xi Ling dădu din cap aprobator.

La ora auspicioasă, în sunet de tobe și trâmbițe, Zhuan Xu și Shu Hui își uniră destinele.

Xiao Yao stătea lângă liderul Xi Ling, strângându-i mâna lui Ah Nian. Din fericire, aceasta nu făcu nimic — doar stătea nemișcată, ca o statuie.

Privindu-l pe Zhuan Xu căsătorindu-se, Xiao Yao își păstră zâmbetul, dar în inima ei… nu era nici urmă de bucurie.

Trecuseră împreună prin atâtea — căzuseră, se ridicaseră, rătăciseră, luptaseră. Crescuseră împreună.

Și acum…el se căsătorea.

Dar nu era nunta pe care și-o imaginase.

Își amintea…

Nunta unchiului ei cel mare — grandioasă.
Certurile cu Zhuan Xu.
Cuvintele lui: o fiică măritată este ca apa vărsată.
Moartea mătușii sale.
Coșmarurile lui.
Promisiunea ei că va rămâne mereu lângă el.
Și… promisiunea copilărească că nu se va căsători cu altcineva — că îl va lua pe el de soț.

Prin mulțimea zgomotoasă, Zhuan Xu întoarse capul spre ea.

Privirile li se întâlniră. Amândoi zâmbeau perfect. Fără fisură.

Orice ar fi… suntem încă în viață. Iar cât timp trăim, nimic altceva nu contează.

După ceremonie, invitații fură poftiți la mese.

Cele Șapte Mari Puteri — cele Patru Clanuri, alături de Xuan Yuan, Gao Xing și Sheng Nong — fuseseră așezate în sala principală. Celelalte familii ocupau exteriorul, până în curte.

Marele Împărat trimisese pe Ru So și Ju Mang pentru a-l felicita pe Zhuan Xu.

Xiao Yao își însoți unchiul și verișorul în sala principală. Ah Nian alergă imediat la Ru So.

Toți se ridicară în picioare. Chiar și prințul Yu Yang se ridică, în semn de respect pentru clanul Xi Ling.

După schimburi de politețuri, liderul Xi Ling se îndreptă spre Jing, care stătea retras.

– Jing, ai devenit destul de distant, văd! spuse el, în glumă.

Xi Ling Chun adăugă:

– Jing Gege, înainte erai atât de deschis… ce s-a întâmplat?

Jing se ridică și îi salută.

Dar…

Câteva fire albe îi traversau părul.

Chun rămase uimit:

– Ce s-a întâmplat cu tine?

Liderul îl opri din priviri ;i schimbară subiectul.

Xiao Yao îl privea. Trecuse mai bine de un an.

Își aminti de ocean… de părul lui desfăcut… de dorul din fiecare șuviță.

Totul părea de ieri. Și totuși… părul negru devenise alb.

Iar dorul — tăiat.

Inima ei fu strânsă cu brutalitate.

Durerea era sfâșietoare dar încercă să zâmbească…

Dar deodată, inima începu să-i bată violent.

Respira greu și își duse mâna la piept.

– Ești bine? întrebă Xing Yue, îngrijorată.

– Da… răspunse ea, forțând un zâmbet.

Liderul Xi Ling interveni:

– Starea ta nu este bună. Stai jos.

Xing Yue o ajută să se așeze.

Chiar la masa lui Jing.

Acesta îi luă încheietura mâinii, în timp ce în cealaltă ținea cupa de vin, transformând lichidul într-o ceață fină — o tehnică a clanului Tu Shan, menită să aline durerea.

Dar inima ei continua să bată nebunește, ca și cum sângele i-ar fi năvălit în cap.

Abia putu șopti:

– Xiang Liu… oprește-te…

Toți auziră doar ultimele cuvinte.

Dar Jing, aflat lângă ea…le auzi pe toate.

Inima îi bătea în continuare haotic și puternic, atât de intens încât simțea cum tot sângele îi urcă în cap. Xiao Yao nu se mai putea controla și murmură în șoaptă:

– Xiang Liu… nu vrei să te oprești odată?

Cei din jur auziră doar ultimele cuvinte — „oprește-te odată”. Dar Jing, aflat cel mai aproape, îi cunoștea vocea prea bine.

El auzise tot.

Bătăile inimii ei începură, treptat, să se liniștească. Xiao Yao își retrase ușor mâna din a lui Jing.

– Mulțumesc… sunt bine acum.

Jing își retrase mâna, dar degetele i se strânseră într-un pumn, ca și cum încerca să-și înăbușe tot ce simțea.

Xiao Yao se ridică și îi mulțumi politicos, apoi se întoarse lângă liderul clanului Xi Ling.

– Să mergem să ne așezăm, spuse acesta.

Jing o întrebă pe Xing Yue:

– Nu ai spus că s-a recuperat complet?

Xing Yue îi răspunse iritată:

– Zhuan Xu mi-a spus personal că este bine! Dacă nu mă crezi, atunci să nu mă mai întrebi niciodată despre Xiao Yao!

Feng Long îi aruncă lui Jing o privire avertizatoare.

– Te sfătuiesc să nu o provoci astăzi.

În acel moment, Zhuan Xu apăru în ținuta de mire, venind să ciocnească pahare cu invitații.

– Felicitări! Felicitări!

– Felicitări, răspunse el zâmbind, golind cupa dintr-o singură înghițitură.

Ah Nian avusese o expresie posomorâtă toată ziua, dar văzând-o pe Xing Yue zâmbind, se forță și ea să-și schițeze un zâmbet.

– Felicitări!

Xiao Yao bău în tăcere alături de ceilalți.

După ce le mulțumi tuturor, Zhuan Xu ieși pentru a continua toasturile.

Xiao Yao se aplecă ușor spre Xi Ling Chun și întrebă:

– Verișoare Chun, poți să bei?

El zâmbi.

– Vinul din Gu Ju este tare. Sunt fiu al regiunii Gu Ju — bineînțeles că pot.

– Sunt mulți invitați astăzi. Mergi după verișorul tău mai mare, bea în locul lui și ai grijă de el.

Tonul ei era natural, ca și cum îl trata deja ca pe un membru apropiat al familiei.

Chun acceptă imediat, bucuros:

– Desigur.

Se ridică și ieși în urma lui Zhuan Xu.

Liderul clanului Xi Ling o privi pe Xiao Yao cu un zâmbet cald.

– Înainte să vin, mă temeam că veți fi ca niște străini. Dar voi sunteți atât de deschiși… iar Chun se înțelege bine cu voi. Asta mă liniștește.

Xiao Yao răspunse:

– Fratele meu și cu mine am stat mult timp lângă bunica noastră. Vorbea des despre Gu Ju… și își dorea să se întoarcă acolo.

Liderul Xi Ling oftă ușor.

– Clanului Xi Ling i-a fost greu în toți acești ani… iar lui Zhuan Xu și mai greu. De acum înainte, voi, verișorii, trebuie să vă sprijiniți unii pe alții.

– Xiao Yao înțelege.

– Mă duc să beau cu niște vechi prieteni. Nu trebuie să stai lângă un bătrân ca mine — mergi și bucură-te alături de prietenii tăi.

Xiao Yao știa că discuțiile dintre bătrâni nu erau doar despre băutură — probabil că unchiul ei încerca să câștige sprijin pentru Zhuan Xu.

– Bine. Dacă aveți nevoie de ceva, trimiteți după mine.

Observă cum Ru So îi turna vin lui Ah Nian și înțelese imediat intenția lui. Zâmbi ușurată și îi mulțumi din priviri. El îi răspunse cu același zâmbet complice.

Xiao Yao îi spuse lui Hai Tang:

– Când prințesa se îmbată, du-o înapoi la Curtea Zhi Jin să se odihnească.

Hai Tang încuviință, iar Xiao Yao plecă fără griji.

Mergea de-a lungul zidului, cu capul plecat, trecând pe lângă mesele invitaților. Deodată, un val de râsete și strigăte o făcu să ridice privirea.

Se opri.

Privirea i se fixă asupra unei mese unde niște tineri se adunaseră în jurul unui bol, bând și râzând zgomotos.

Printre ei—Fang Feng Bei.

Îmbrăcat într-o robă albă brodată, zâmbea leneș.

Xiao Yao simți viermele voodoo din corpul ei… dar nu primi niciun răspuns.

Renunță. Ea era cea care controla legătura… sau Xiang Liu?

El o putea controla, dar ea… nu.

Chiar și viermii voodoo știau să se teamă de cei puternici și să-i disprețuiască pe cei slabi?

Fang Feng Bei o observă.

Xiao Yao voia să plece dar rămase pe loc.

Nemişcată.

După un timp, el luă un ulcior de vin și se apropie de ea. Xiao Yao se întoarse și începu să meargă încet.

El o urmă.

Treptat, zgomotul din urmă se estompă. Parfumul de cuișoare plutea în aer.

Îl urmă până la un pâlc de arbori de cuișoare unde florile erau în plină înflorire, iar mugurii violet acopereau pământul.

Xiao Yao se așeză în poziție lotus  iar Fang Feng Bei se sprijini de un copac și bău.

Ea îl privi. El îi zâmbi. Niciunul nu spuse nimic.

În cele din urmă, Xiao Yao rupse tăcerea:

– Ai fost la nunta lui Jing cu Yi Yang?

– Poate sunt eu iresponsabil, răspunse el calm,

–  …dar nu aș lipsi de la nunta surorii mele mai mici cu liderul clanului Tu Shan.

Xiao Yao își mușcă ușor buza.

– Durerea din inima mea… o simți?

Fața i se înroși — nu era clar dacă din rușine sau frustrare.

Inima… ascunsă adânc în trup, tocmai pentru ca sentimentele să rămână tăinuite.

Dar acum…simțea că era complet expusă în fața lui, ca și cum ar fi fost dezbrăcată de toate apărarea.

Xiang Liu râse încet.

– Dacă îți este teamă că voi simți totul, atunci încetează să te mai torturezi. Dacă inima ta nu doare… nici eu nu voi suferi.

Cuvintele lui o făcură să tresară.

– Dacă trupul meu suferă nouă părți din zece, tu simți una… Dar dacă mă doare inima… simți exact cât simt eu?

Xiang Liu răspunse fără ocolișuri:

– Da. Cât te doare pe tine… atât mă doare și pe mine.

Se opri o clipă, apoi adăugă, cu un zâmbet abia schițat:

– Și ce dacă? Vrei să folosești asta împotriva mea?

Xiao Yao rămase tăcută. Avea dreptate. Își putea provoca durere fizică, dar nu putea modela după voință nici fericirea, nici tristețea. Oricât ar fi încercat, inima nu putea fi constrânsă.

Xiang Liu rupse liniștea, vocea lui calmă, aproape absentă:

– Uneori sunt asasin plătit.

Xiao Yao îl privi surprinsă, iar el continuă, fără grabă, ca și cum ar fi vorbit despre ceva banal:

– Dacă plătești, pot să o omor pe Fang Feng Yi Yang și pe copilul ei pentru tine.

Zâmbetul ei fu palid, lipsit de orice urmă de interes.

– Cred că asta este cea mai proastă idee pe care ai avut-o vreodată.

Xiang Liu își înclină ușor capul, tonul lui rămânând ambiguu, între ironie și seriozitate:

– Atunci nu-ți mai chinui inima. Dacă continui să-mi creezi probleme, s-ar putea să mă hotărăsc să te omor pe tine.

Xiao Yao își strânse buzele, iritată, dar fără forța de a riposta cu adevărat.

– Nu te-am obligat eu să iei viermele voodoo în tine atunci.

Privirea lui deveni rece, tăioasă.

– Atunci știam doar că ești slabă și te rănești des. Nu știam că ești atât de naivă încât nici măcar nu-ți poți proteja propria inimă.

Cuvintele lui o loviră mai adânc decât orice reproș. Deschise gura să răspundă, dar nu găsi nimic. Își plecă privirea, ca o floare care își pierde vlaga sub soare prea puternic.

În tăcerea care urma, un cal înaripat se apropie încet. Xiang Liu urcă pe el cu o mișcare fluidă și o privi peste umăr.

– Vrei să mergem?

Xiao Yao ridică ochii, încă prinsă între ezitare și dorință.

– Unde?

– La ocean.

Un cuvânt simplu, dar suficient pentru a-i tulbura întreaga ființă.

Nu era Qing Shui. Oceanul era departe, prea departe de locul în care se aflau. Xiang Liu nu o grăbi. Ținea hățurile și privea înainte, ca și cum timpul nu ar avea nicio importanță.

Dar pentru Xiao Yao, decizia fusese deja luată în adâncul sufletului.

Se ridică dintr-o mișcare rapidă.

– Mergem la ocean.

El se întoarse, îi întinse mâna, iar ea o apucă fără ezitare. Într-o clipă era deja în spatele lui, iar calul înaripat își luă zborul, străpungând aerul.

După ce lăsară Castelul Zhi Yi în urmă, Xiang Liu schimbă mijlocul de transport cu condorul său alb. Xiao Yao îl privi în tăcere, ca și cum între momentul acesta și amintirile ei s-ar fi așezat o întreagă viață.

– Nu o să-ți schimbi culoarea părului înapoi?

– Este vopsit, nu o transformare.

– De ce să alegi ceva atât de complicat?

Xiang Liu răspunse simplu:

– La început, ca să nu fac greșeli. Apoi a devenit un obicei.

Privind norii care alunecau pe lângă ei, Xiao Yao își imagină pentru o clipă un Xiang Liu mai tânăr, nesigur, temător să nu greșească — iar gândul o făcu să zâmbească.

El îi ghici gândurile.

– La început, chiar și cel mai mare răufăcător este doar un tânăr neexperimentat.

Zâmbetul ei se stinse încet.

Ajunseră la ocean în miez de noapte. Xiao Yao se ridică instinctiv și inspiră adânc aerul sărat, dar înainte să apuce să spună ceva, Xiang Liu o apucă și sări cu ea în gol.

Nu se temea. Știa că nu o va lăsa să moară așa că se abandonă senzației de cădere. Vântul îi tăia pielea, rece și ascuțit, iar frigul îi pătrundea în oase. Doar mâna lui, strânsă în a ei, păstra o urmă firavă de căldură.

Pentru o clipă, gândul morții nu i se mai păru înspăimântător.

Când intrară în apă, oceanul se deschise pentru ei, ca și cum i-ar fi primit. Se scufundau lent, învăluiți de liniștea adâncurilor.

Când nu mai putu respira, Xiao Yao îi făcu semn să urce dar Xiang Liu nu o lăsă.

Privirea ei deveni furioasă.

O obliga…?

El zâmbi și o trase mai adânc.

Mintea ei se zbătea între două alegeri. În trecut, nu o făcuse din cauza promisiunii făcute lui Jing, dar acum… totul se terminase. Jing aparținea altcuiva.

Nu mai avea niciun motiv să se lege de trecut.

Se apropie, dar în clipa în care era gata să-l sărute, Xiang Liu întoarse capul și izbucni în râs.

Rușinea o cuprinse ca un val.

Îi smulse mâna și se aruncă mai adânc în apă.

El o urmă, râzând:

– Nu te sufoca singură! Încearcă să respiri. Nu te-am oprit pentru că voiam să te oblig să mă săruți…

Râsul lui se adânci.

– …ci pentru că nu mai ai nevoie.

Xiao Yao încercă și respiră ca și cum ar fi aparținut mării dintotdeauna.

Realizarea veni brusc — sângele lui îi oferise această putere, dar în loc de bucurie, simți doar o rușine arzătoare.

– Xiang Liu! Ai făcut-o intenționat! Te urăsc! vocea ei răsună limpede sub apă.

Se opri, surprinsă.

– Eu… pot vorbi…

Apoi furia reveni.

– Dacă mai râzi, o să… o să…

Dar nu găsi nicio amenințare.

Xiang Liu nu avea slăbiciuni așa că se întoarse și înotă departe.

El o urmă, păstrând aceeași distanță, fără să spună nimic.

Treptat, frumusețea oceanului o cuceri. Culorile, formele, liniștea — toate o absorbiră.

Pentru prima dată, nu mai era un străin în apă, ci era parte din ea.

După un timp, Xiang Liu vorbi:

– Ți se pare ciudat?

Ea îl privi, plutind deasupra lui.

– Da… corpul meu nu mai e ca înainte.

El răspunse fără emoție:

– Este prețul pentru a trăi. Să devii un monstru.

Cuvintele lui o făcură să înghețe.

Își aminti.

„Nu mă urî.”

Xiang Liu crezu că este tulburată și se îndepărtă, râzând ușor.

Xiao Yao îl urmă:

– Xiang Liu! Xiang Liu!

Nu-l putea ajunge, iar el nu se întorcea. Doar silueta lui rămânea în depărtare.

Deodată, ea scoase un strigăt și se ghemui. Xiang Liu apăru instantaneu lângă ea.

Ea îi apucă mâna și zâmbi viclean dar el o privi rece.

– Dacă nu vrei să mori, dă-mi drumul.

Xiao Yao îi dădu drumul… apoi îi prinse mâneca și o scutură ușor.

– Glumeam! Nu fi atât de rece!

El nu răspunse, dar nici nu o respinse.

Ea rămase lângă el, zâmbind ușor.

– Corpul meu e diferit… dar nu îl văd ca pe un preț. Este un dar. Sunt fericită.

Xiang Liu nu spuse nimic dar nici nu o îndepărtă.

Xiao Yao continuă, cu o curiozitate sinceră:

– Ai nouă vieți… ai folosit una pentru mine. Dacă mă mai salvezi o dată… voi deveni și mai mult ca tine?

Xiang Liu o privi.

Calm.

Impenetrabil.

Vocea ei se pierdu:

– Adică… eu…

Apoi râse stângaci.

– Uite… uită ce am spus!

Xiang Liu o apucă brusc de gât și îi trase chipul aproape de al lui, atât de aproape încât respirațiile li se amestecau, iar privirea lui rece o fixa fără ezitare. Fiecare cuvânt fu rostit rar, apăsat, ca o sentință:

– Dacă mai îndrăznești să mori o dată, te voi tăia în nouă bucăți… câte una pentru fiecare dintre capetele mele.

Xiao Yao clătină energic din cap, încercând să-și recapete tonul obișnuit.

– Nu poți fi mai blând? Îți este deja atât de greu să mă salvezi… dacă mă sugrumi de tot, cum ai putea suporta asta?

Abia după ce rosti cuvintele își dădu seama ce spusese. Se opri brusc, ridică capul și îl privi lung în ochi, iar pentru o clipă nu mai fu nicio mască între ei. Apoi izbucni într-un râs stânjenit, încercând să dreagă situația.

– Adică… cum ai putea suporta să mai irosești din sângele tău esențial.

Xiang Liu zâmbi ușor, iar dinții i se ascuțiră în colți.

– Vrei să-ți arăt chiar acum?

Xiao Yao își duse instinctiv mâna la gât și se trase înapoi.

– Nu, nu! Știu că îți permiți să-l risipești… oricum îl poți recupera mai târziu.

Colții lui dispărură, iar fără să mai spună nimic, Xiang Liu se îndepărtă înotând. Xiao Yao se grăbi să-l urmeze și, după câteva clipe, îl ajunse. În acel moment, un banc de pești colorați trecu pe lângă ei ca o explozie de lumină.

Ea întinse mâna, iar peștii îi atingeau palmele, ca niște săruturi ușoare, iar senzația aceea simplă și pură îi smulse un zâmbet.

– Sunt atât de simpli… parcă nici nu au sentimente.

Xiang Liu răspunse calm:

– Specia aceasta are o memorie foarte scurtă. În clipa în care îți retragi mâna, vor fi uitat deja că te-au atins.

Fără memorie nu exista nici durere, nici bucurie de durată, iar liniștea lor simplă părea, într-un fel, cea mai pură formă de existență.

Xiao Yao continuă să înoate, întorcându-se să privească peștii care încă se mișcau în jur.

– Eu îi țin minte… dar ei m-au uitat deja. Când voi întâlni din nou pești ca ei, pentru mine va fi o revedere. Pentru ei însă… va fi mereu prima întâlnire.

Xiang Liu o privi, interesat.

– Vrei să-ți amintești sau să uiți?

Xiao Yao se gândi o clipă, apoi răspunse fără ezitare:

– Să-mi amintesc. Chiar dacă doare, chiar dacă devine o povară… tot vreau să-mi amintesc.

Deodată se opri. Un cântec ajunse până la ea, unduitor și ireal, atât de frumos încât îi făcu sufletul să tremure. Nu era un sunet din lumea de la suprafață… și totuși îl mai auzise cândva.

Xiang Liu spuse încet:

– Acesta este…

Xiao Yao îl întrerupse:

– Cântecul de împerechere al oamenilor-mării.

El o privi atent.

–  De unde știi?

Xiao Yao zâmbi nepăsătoare, de parcă ar fi fost doar o presupunere.

– Am ghicit. Se spune că vocile lor sunt incredibil de melodioase… cine altcineva ar putea cânta astfel în adâncuri?

Adevărul rămase nerostit între ei. El nu voia ca ea să știe ce făcuse în timp ce era inconștientă, iar ea nu voia să recunoască faptul că își amintea. Așa că acele momente rămâneau îngropate, adânc, în întunericul oceanului.

Xiang Liu continuă:

– Cântecul lor este frumos, dar și periculos. Se spune că prințul Gao Xing, Yen Long, a creat o tehnică mortală inspirată din el.

Xiao Yao îl privi, curioasă.

– Putem să-i vedem pe ascuns?

Pentru prima dată, pe chipul lui Xiang Liu apăru o ușoară ezitare.

Xiao Yao insistă, cu un ton aproape rugător:

– Nu am văzut niciodată oameni ai mării… și dacă pierd ocazia asta, cine știe când voi mai avea alta?

Xiang Liu întinse mâna.

– Sunt foarte sensibili. Trebuie să-ți ascund prezența.

Xiao Yao îi apucă mâna și îl urmă.

Curând îi văzu. Aveau trup de om și coadă de pește. Femeia era de o frumusețe ireală, cu păr bogat ca algele și piele albă ca zăpada, în timp ce bărbatul era mai aspru, dar puternic. Ținea deasupra lui o scoică uriașă și o urmărea cântând, iar ea îi răspundea, evitându-l cu grație.

În cele din urmă, femeia încetini. Bărbatul deschise scoica, dezvăluind o perlă violet, mare cât un pumn, care strălucea intens. Ea zâmbi, intră în scoică și luă perla, cântând fericită — acceptase.

Bărbatul intră după ea, o cuprinse și o sărută, iar cozile lor se împleteau într-un ritm viu.

Xiang Liu încercă să o tragă pe Xiao Yao de acolo, dar ea rămase nemișcată.

– Ce fac?

El nu răspunse.

Xiao Yao înțelese brusc și se întoarse imediat, roșind.

Cei doi oameni ai mării simțiră prezența și își arătară colții, privindu-i furioși. Xiang Liu o apucă și plecară rapid. După ce se îndepărtară, Xiao Yao îl privi neîncrezătoare.

– Ți-e frică de ei?

Xiang Liu răspunse sec:

– Nu de ei… dar să fim prinși spionând nu este ceva de care să fii mândru.

Fața ei deveni și mai roșie.

– De unde să știu că vor fi atât de… direcți?

El spuse calm:

– În afară de oameni și zei, toate celelalte ființe sunt directe. Din punct de vedere natural, asta este normal. Voi sunteți cei nefirești.

Xiao Yao ridică mâinile, cedând imediat.

– Bine, bine… ai dreptate.

Un zâmbet slab îi apăru pe buze și după un timp, ea întrebă:

– De ce purta acea scoică?

– Este casa lor. Cu cât este mai mare, cu atât este mai greu de obținut. Masculii își arată astfel puterea. Se împerechează în ea și își cresc puii acolo. Perla este hrana pentru copii.

Xiao Yao își aminti de scoica în care dormise treizeci și șapte de ani. Nu îndrăzni să întrebe dar fața i se înroși din nou.

Xiang Liu observă și spuse, cu o ironie abia ascunsă:

– Credeam că nu ai rușine… dar se pare că doi oameni ai mării te-au pus la punct.

De data aceasta, Xiao Yao nu mai replică.

Rătăciră prin ocean până când ea obosi complet și se lăsă în apă, incapabilă să mai înoate.

Xiang Liu o privi.

– Ești obosită?

Ea murmură, deja pe jumătate adormită:

– Doar… închid puțin ochii…și adormi.

O scoică uriașă, albă, se apropie încet și se deschise. Xiang Liu o luă în brațe și o așeză cu grijă înăuntru, apoi rămase lângă ea, privind în tăcere în depărtare.

Pentru prima dată după mult timp, Xiao Yao dormi adânc, fără vise, până când, spre dimineață, visă că adună stele din ocean, colorate și dulci. Râse în somn — iar râsul o trezi.

Deschise ochii.

Xiang Liu era acolo, sprijinit de scoică, privind-o, cu un zâmbet abia vizibil.

Ea zâmbi și se întinse.

– Am visat ceva frumos.

– Știu.

Abia atunci realiză unde se află. Era în aceeași scoică.

Inima începu să-i bată mai repede dar se forță să pară calmă, deși emoțiile îi scăpau de sub control. Xiang Liu simți imediat dar Xiao Yao vorbi repede, încercând să se salveze:

– Mi-e foame! Foarte foame!

Fața îi era roșie ca apusul, iar ochii larg deschiși îl priveau fix.

Pentru o clipă, inima lui bătu mai repede și ea simți. Dar în clipa următoare… dispăru și rămase nesigură dacă fusese real… sau doar o iluzie.

Partea superioară a formularului

Xiang Liu spuse nepăsător, ca și cum nimic din cele întâmplate nu ar fi avut vreo importanță:

– Hai să plecăm.

El porni primul, înotând spre suprafață. Xiao Yao îl urmă, dar înainte de a ieși din apă se întoarse instinctiv și privi înapoi. Scoica uriașă se închidea încet în urma lor, asemenea unei flori care își strânge petalele.

Când ajunseră la suprafață, soarele apunea deja. Xiao Yao realiză abia atunci că petrecuseră o zi și o noapte întreagă sub mare. Xiang Liu o conduse pe o insulă, iar acolo ea aprinse focul și începu să gătească. Își pregăti doi pești pentru ea, iar pentru el fripse un pește uriaș, aproape cât un purcel de lapte. Dintr-o cochilie făcu o supă de fructe de mare.

Purta mereu la ea săculețul cu ierburi, dar de data aceasta nu își condimentă propria mâncare. Presără însă condimente peste peștele lui Xiang Liu. Nici măcar nu era gata, iar aroma deja se răspândea în aer, îmbietoare.

Xiao Yao îl privi și înghiți în sec, dar nu îndrăzni să guste. Se mulțumi să-și mănânce liniștită cei doi pești. Xiang Liu luă o îmbucătură din al lui și, rar, îi adresă un compliment:

– Nu e rău.

Xiao Yao zâmbi imediat.

– Beau întâi supa și apoi o condimentez și pentru tine. Te deranjează dacă bei după mine?

Xiang Liu răspunse indiferent:

– Bea tu prima.

Xiao Yao bău supa, iar căldura îi cuprinse trupul. Hainele i se uscaseră deja, iar ea se simțea relaxată și în largul ei. Strecură discret otravă în supă, care se amestecă perfect cu aroma fructelor de mare, făcând-o și mai gustoasă.

Xiang Liu nu se temea de căldură; ridică scoica și bău direct din ea, în timp ce continua să mănânce.

Xiao Yao își strânse genunchii la piept și privi cerul înstelat, ascultând valurile care se izbeau de stânci.

După ce termină de mâncat, Xiang Liu spuse simplu:

– Să ne întoarcem.

Ea nu se mișcă. Continua să privească oceanul. Dacă ar fi fost posibil, și-ar fi dorit ca ziua aceasta să nu se termine niciodată.

Xiang Liu se apropie.

– Xiao Yao?

Ea ridică privirea spre el și zâmbi ușor.

– Nu ai impresia că ziua de azi a fost… furată? Ca și cum ar exista doar prezentul și nimic după el?

Xiang Liu rămase pentru o clipă fără răspuns.

Xiao Yao arătă spre orizont.

– Ce este dincolo de asta?

– Ocean fără sfârșit.

– Nu există pământ?

– Insule răzlețe.

– Cum sunt?

– Unele pustii… altele, ca dintr-un vis.

Xiao Yao oftă încet.

– Aș vrea să le văd.

Xiang Liu nu spuse nimic. Fluieră scurt, iar Bulgărele de zăpadă apăru imediat. Sări pe spatele lui, iar Xiao Yao nu avu de ales decât să-l urmeze.

Când se apropiară de Zhi Yi, Xiang Liu schimbă din nou pe calul înaripat. Ajunși în apropierea reședinței lui Zhu Rong, întâlniră o trăsură de nori care tocmai se ridica. Ambele părți traseră de frâu, evitând coliziunea.

Xiang Liu își liniști calul, iar fereastra trăsurii se deschise. Jing era înăuntru.

Xiang Liu zâmbi ușor.

– Scuze.

Jing răspunse calm:

– Și noi avem partea noastră de vină.

Xiao Yao îl ignoră complet. Sări jos și se întoarse spre Xiang Liu.

– Vei rămâne în Zhi Yi zilele astea?

– Poate că da… sau poate că nu.

Xiao Yao zâmbi ușor, cu o urmă de regret.

– Atunci… eu plec.

Xiang Liu dădu din cap, iar ea intră în reședință fără să mai privească înapoi.

Jing închise încet fereastra.

– Plecăm, spuse el.

Xiao Yao o găsi pe Xing Yue, care îi explică:

– Zhuan Xu a plecat deja cu Shu Hui spre Muntele Sheng Nong. De ce nu rămâi aici peste noapte?

Xiao Yao clătină din cap.

– Altă dată. Am plecat fără să-i spun… și probabil este supărat. Poți să-mi pregătești o trăsură?

– Desigur. Poți să pleci imediat.

Xing Yue o conduse afară și Xiao Yao o privi atent.

– Nu am apucat să vorbim… cum te simți?

Xing Yue zâmbi slab.

– E dureros… dar mă așteptam. Eu am ales asta.

Xiao Yao nu găsi cuvinte și îi strânse ușor mâna.

Xing Yue o ajută să urce.

– Să mai vii… să nu te îndepărtezi din cauza lui Jing.

– Nu o voi face.

Trăsura se ridică, iar zâmbetul Xiao Yao dispăru.