În dining intră Ella, îmbrăcată într-un costum deschis la culoare, cu câteva dosare și o servietă elegantă.
Mă opresc din orice făceam.
O privesc fascinat.
Mama lui Sebastian era… deosebită. Frumoasă, caldă… și parcă lumina încăperea doar prin simpla ei prezență.
Ne zâmbește și se așează la masă, în fața noastră.
— Bună dimineața, dragilor, spune ea.
— Bună dimineața, răspund eu și Sebastian în același timp.
Întorc capul spre el și îi zâmbesc.
El își dă ochii peste cap.
— Cum ai dormit, Eric? mă întreabă Ella cu căldură.
— Oh, perfect… îl aud bombănind pe Sebastian lângă mine.
Îmi mușc buza.
— Toată casa a auzit cum a dormit Eric, continuă el sarcastic.
Îmi întorc privirea spre el.
— Plus exclamația lui vizavi de apa caldă… Serios? mă întreabă și mă privește urât.
Ridic o sprânceană.
— Hei… spun eu, mai serios decât de obicei.
— Nu dărâma o persoană care se bucură de lucrurile mărunte… lucruri pe care tu nu ești nevoit să le trăiești.
Fac o mică pauză.
Îmi las ușor privirea în jos, apoi o ridic din nou.
— Eu m-am spălat cu apă rece luni de zile… adaug mai încet. Doar îmi exprimam recunoștința.
Se lasă liniște pentru o clipă.
Ella mă privește atent, iar în ochii ei apare ceva… mai profund.
Sebastian nu mai spune nimic.
Doar mă privește.
Altfel.
Nu mai este doar iritare.
— Ai dreptate, spune Ella blând. Și… mă bucur că te bucuri.
Îi zâmbesc.
— Mulțumesc.
Sebastian oftează ușor și își mută privirea în farfurie.
— Ești imposibil, murmură el.
Zâmbesc în colțul gurii.
— Știu.
Pauză.
Îmi întorc capul spre el.
— Dar încep să-ți plac, nu?
Îl văd cum închide ochii pentru o secundă…
Respiră adânc.
— Mănâncă, Eric.
Zâmbesc larg.
— Asta nu a fost un „nu”.
Ne terminăm micul dejun și ies afară din casă.
Aerul dimineții mă lovește plăcut, dar entuziasmul meu se oprește brusc.
Privesc în jur.
Cartierul acesta… era un labirint de vile identice și alei perfect aranjate.
— …Ok… murmur. Nu am absolut nicio idee cum ajung la liceu.
Aud o mașină oprind lângă mine.
Întorc capul.
Sebastian.
La volan.
Privirea lui… iritată, ca de obicei.
Geamul coboară.
— Urcă, spune sec.
Zâmbesc larg.
— Aww… mulțumesc, spun eu și deschid portiera din dreapta.
Dar mă opresc.
Privirea lui devine și mai rece.
Foarte rece.
Închid ușa încet.
— …Ok… spun.
Mă mut spre spate și intru rapid pe banchetă.
— Deci locul din față este rezervat? întreb, abținându-mi râsul.
Îl văd în oglinda retrovizoare.
Privirea aia…
Și îmi mușc buza.
— Centura, spune sec.
— Da, domnule șofer, răspund rapid și mi-o pun.
Pornește mașina brusc.
Mă las pe spate, privind pe geam câteva secunde…
Dar nu rezist.
— Știi… încep eu. De obicei oamenii spun „te rog” când oferă o plimbare.
Tăcere…
— Sau „cu plăcere” după, continui.
Nimic…
— Sau măcar „nu mai vorbi niciodată”.
Îl văd cum strânge volanul.
Zâmbesc.
— Ah… ăsta îl știu deja.
Face o frână ușoară și se uită în oglindă direct la mine.
— Dacă nu taci… spune rar, te dau jos.
Clipesc.
— Din mers?
— Eric…
Ridic mâinile în aer.
— Ok, ok… tac.
O secundă…
Două secunde…
Trei…
— Dar doar pentru puțin, adaug încet.
Îl aud oftând și eu mă las pe spate, zâmbind.
— Îți jur… spun privind pe geam, că până ajungem la liceu o să mă placi.
— Nu.
Zâmbesc larg.
— Provocare acceptată.
Mașina încetinește și oprește în fața unei vile impunătoare.
Porțile se deschid lent și din interior iese Anelis, cu un zâmbet larg.
Se apropie de mașină fără grabă, deschide portiera din față și intră.
Mă las puțin pe spate.
— Aha… murmur. Deci acela era locul ei…
O privesc atent.
Ea se apropie de Sebastian, țuguindu-și buzele.
Oh.
OH.
Mă aplec rapid printre scaune, băgându-mi capul între ei cu un zâmbet larg.
— Neața, Anelis!
Dar ea țipă scurt și se retrage brusc, lovindu-se ușor de portieră.
Mă privește speriată.
— Ce…?!
Clipesc.
— Eu, spun simplu.
— Ah… am uitat să-ți spun de el, spune Sebastian iritat, privind înainte.
— „De el”? repet eu. Sună ca și cum aș fi o boală contagioasă.
Anelis mă privește câteva secunde.
Apoi clipește.
— De unde ai apărut?! întreabă încă buimacă.
Zâmbesc larg.
— Long story. Dar momentan sunt colegul vostru de… supraviețuire.
Sebastian oftează.
— Întoarce-te în spate, spune rece.
— Ok, ok… spun ridicând mâinile.
— Continuați, le spun și le fac cu ochiul. Nu vreau să stric momentul romantic.
Anelis se încruntă.
— Ce moment romantic?!
Mă retrag încet pe bancheta din spate.
— Exact… spun ironic. Nici eu nu am văzut nimic.
Sebastian strânge volanul.
— Eric…
— Tac, spun imediat.
Pauză.
Două secunde…
Trei…
— Dar doar fizic, adaug încet.
Anelis se întoarce spre Sebastian.
— Ce e cu el?
— Problema mea zilnică, răspunde sec.
Zâmbesc.
— Dar și soluția ta academică, intervin rapid.
Anelis ridică o sprânceană.
— Poftim?
Mă aplec puțin în față.
— Meditații. Geniale. Accesibile. Cu rezultate garantate.
Sebastian închide ochii pentru o secundă.
— Te rog spune că glumești…
— Niciodată pe bani, spun serios.
Anelis mă privește câteva secunde.
Apoi zâmbește ușor.
— Ești… interesant.
Îmi pun mâna la inimă.
— În sfârșit, cineva care mă înțelege.
— Nu te înțeleg, spune ea imediat.
— E un început.
Sebastian pornește mașina mai brusc decât e necesar.
— Centura, spune sec.
Zâmbesc larg și mă las pe spate.
— Familia asta începe să-mi placă.
— Nu ești parte din familie, spune Sebastian automat.
Pauză.
Îl privesc în oglindă.
Zâmbesc.
— Încă.
Ajungem la școală și, imediat ce Sebastian oprește mașina, oftez resemnat.
Da…
Uitase să vă spun.
Pe drum începusem să vorbesc din nou…
Asta până când Sebastian a tras pe dreapta, a oprit motorul și a coborât fără să spună nimic.
A ocolit mașina calm.
Prea calm.
Apoi a ajuns la portiera mea.
De acolo…
nu mai știu exact cât de rapid s-a întâmplat totul.
Cert e că m-am trezit aruncat în portbagaj.
Sub implorările mele disperate că voi deveni cel mai tăcut om din lume.
Nu a funcționat.
Așa că…
am ajuns la școală în portbagaj.
Capacul se deschide brusc, iar primul lucru pe care îl văd este chipul lui Sebastian.
— Ți-a plăcut plimbarea? întreabă rece.
Clipesc de câteva ori.
Privesc cerul.
Privesc copacii.
Privesc din nou spre el.
— Sincer? întreb.
— Nu.
— Corect.
Mă ridic încet și ies din portbagaj.
Îmi trosnesc spatele teatral.
— Cred că am descoperit cum se simte un bagaj de aeroport.
Anelis stă câțiva metri mai încolo.
Se ține cu o mână de gură.
Tremură.
Încercând disperat să nu râdă.
— Nu râde, îi spun eu imediat.
Ea scoate un sunet ciudat.
— Nu râd, reușește să spună.
Apoi izbucnește.
Sebastian își freacă tâmpla.
— Perfect, murmură el. Acum sunt doi.
Zâmbesc larg.
Foarte larg.
— Sebastian?
— Ce?
— Cred că și Anelis începe să mă placă.
— Intru la ore, spune el și pleacă.
Iar eu?
Eu îl urmăresc cu privirea și zâmbesc triumfător.
Pentru că nu negase.
Din nou.
Mă ridic ușor, aruncând o privire în jur.
— Dacă nu erau rolele astea imense aici, stăteam mai comod, spun eu.
El mă privește încruntat.
— Eric, jur că dacă nu… începe el.
Dar nu-l las să termine.
Ies rapid din portbagaj și ajung fix în fața lui, afișând cea mai bună expresie de cățeluș vinovat: ochii mari, triști, complet neajutorați.
— Promit… spun repede.
Sebastian clipește scurt, vizibil luat prin surprindere.
Nu știu dacă m-a crezut.
Nici nu aștept să aflu.
Mă întorc și pornesc spre intrarea în școală.
Dar fac doar câțiva pași și îngheț.
Kall.
Alături de Carl.
— Ok… șoptesc panicat.
Privesc rapid în jur și îl zăresc pe Eugen, care vorbea cu cineva mai încolo.
Fără să mai stau pe gânduri, o iau la fugă spre el.
— Eugen! spun dintr-o suflare.
Se întoarce imediat spre mine.
— Eric? Ce e? întreabă când mă vede atât de agitat.
— Kall… spun, cu ochii aproape ieșiți din orbite.
Eugen izbucnește în râs.
— Hei! Nu vreau să mor! protestez eu.
— Știu, știu, spune el dând din cap. Hai.
Mă apucă de încheietura mâinii și mă trage după el.
Ajung în interiorul liceului, în sfârșit în siguranță.
Mă întorc rapid spre Eugen.
— Mulțumesc, îi spun pe fugă.
Nu mai aștept răspunsul și țâșnesc direct spre clasă.
Intru, mă așez în ultima bancă și îmi dau drumul la un șir continuu de „Tatăl Nostru”, șoptit printre dinți, așteptând momentul inevitabil în care vor intra toți.
Și…
se întâmplă.
Anelis și Sebastian intră împreună, ca doi îndrăgostiți, doar că, în momentul în care mă vede, zâmbetul lui Sebastian dispare instant.
Apoi Carl și Eugen, discutând de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Și, la final…
Kall, alături de Matteo.
Când îl văd, tot ce pot să fac este să mă preling mai jos în scaun, ca și cum aș putea dispărea.
Dar nu.
El vine direct spre mine.
Se oprește în fața mea.
Mă ridic brusc în picioare.
— Îmi pare rău, spun rapid. Am vrut doar să te învăț… adaug la fel de repede.
Mă privește fix.
Inima îmi bate atât de tare încât sunt sigur că se aude în toată clasa.
— Este ok… spune el.
Îngheț.
Ok?
Ok???
Îmi măresc ochii și întorc capul brusc spre Sebastian.
El deja mă privea.
Deci știe…
Kall știe de situația mea cu mama.
Revin cu privirea la el.
— Dar, te rog… data viitoare încearcă să-ți ții gândurile pentru tine, adaugă Kall.
Clipesc.
— Adică… mai vrei să te meditez? întreb, ușor confuz.
— Da. Pentru că sunt pe punctul de a fi eliminat din echipă și nu vreau să-mi pierd bursa, spune el, resemnat.
Zâmbesc larg.
— Așa rămâne!
Întind palma spre el.
El se uită la ea…
Apoi la mine…
Și ridică o sprânceană.
Nu reacționează.
Așa că…
îmi bat singur palma.
Zâmbesc, ca și cum totul ar fi fost complet normal.
În acel moment, profesorul intră în clasă, iar toți ne întoarcem la locurile noastre.
— Bună dimineața, clasă, spune profesorul, așezându-și catalogul pe catedră.
— Bună dimineața, răspund toți în cor.
Eu?
Eu încă îl priveam pe Kall.
Pentru că nu mă lovise.
Nu mă amenințase.
Nu mă aruncase pe geam.
Sincer, standardele mele coborâseră dramatic în ultima perioadă.
Profesorul începe să predea.
Încerc să fiu atent.
Chiar încerc.
Timp de aproximativ două minute.
Apoi privirea îmi alunecă spre Sebastian.
Stătea cu brațele încrucișate și privea tabla.
Serios.
Concentrat.
Enervant de perfect.
Îmi sprijin bărbia în palmă.
Și exact atunci, fără să se întoarcă măcar spre mine, îl aud.
— Nu.
Îngheț.
Clipesc.
— Poftim? șoptesc.
Sebastian continuă să privească înainte.
— Nu mă uit la tine.
Rămân cu gura întredeschisă.
Pentru că exact asta făceam.
Mă uitam la el.
— Asta e înfricoșător, murmur.
— Ești gălăgios și când taci, răspunde el sec.
Pentru prima dată în viața mea…
nu găsesc imediat o replică.
Doar pentru câteva secunde.
După care zâmbesc.
Pentru că tocmai îmi răspunsese fără să-l provoc.
Și asta?
Asta era progres.
