Mașina înaintează liniștit, dar liniștea dintre noi… nu e deloc liniștită.
E apăsătoare.
Greu de dus.
Și exact când încep să cred că poate… scap….
– Într-un final va trebui să deschizi gura aia și pentru alte lucruri decât prostiile pe care le spui zilnic, spune Kall, tăind aerul dintre noi fără milă.
Întorc capul lent spre el.
Îl privesc cu ochii mijiți.
– Wow… ce discurs motivațional… aproape că m-ai făcut să plâng, spun sec.
Nu mă crede nici el.
Nu mă cred nici eu.
+ Ok… nu vorbi… continuă el calm. Vorbesc eu.
Mă încrunt imediat.
Confuz.
Alert.
– Stai… ce?
Dar el deja începe.
– Ai venit cu Sebastian… totul părea perfect… te-am găsit aproape leșinat în baie…
– Hei! Nu eram leșinat! îl întrerup instant, indignat.
– Nu, dar erai pe aproape, spune el fără să clipească.
Oftez.
Îmi dau ochii peste cap.
– Detalii…
– Toate astea… continuă el, ignorându-mă complet, cu imaginea de când v-am găsit pe tine și Seb… plus întrebarea ta ciudată din cameră…
Se oprește.
Își întoarce capul ușor spre mine.
– Deci?
Pauză.
– O spui tu… sau o spun eu?
Îngheț.
Pentru o fracțiune de secundă, tot aerul din mașină dispare.
Îl privesc.
El mă privește.
Și în privirea lui nu e ironie, nu e glumă.
E… claritate.
Știe…nu tot.
Dar suficient.
Îmi dau ochii peste cap.
Exagerat.
Defensiv.
– Bine că ești bun la completări… dar varză la fizică… bombăn eu, încercând să deturnez complet discuția.
Și pentru prima dată în seara asta.
Kall râde, scurt.
Real și tensiunea, se crapă puțin.
Doar puțin.
Dar suficient cât să pot respira din nou.
Mă las mai adânc în scaun.
Îmi trec o mână prin păr.
Îl privesc din colțul ochiului.
Și… tac.
Nu pentru că nu am ce spune.
Ci pentru că…am prea multe.
Și niciunul nu sună bine rostit cu voce tare.
Înghit în sec.
– Nu e… ce crezi… spun în cele din urmă.
Minciună.
Slabă.
Vizibilă.
Pentru că nici măcar eu nu știu ce cred.Îmi las capul pe spate.
Închid ochii.
– Adică… nu știu ce e… adaug, mai sincer, fără să vreau.
Și asta…asta e problema.
Nu știu.
Nu știu ce a fost acel moment, nu știu ce sunt eu acum. Nu știu ce e el, nu știu nimic.
Și pentru cineva ca mine, care vorbește despre orice, oricând, faptul că nu pot explica asta…e cel mai înfricoșător lucru posibil.
Deschid ochii.
Privesc înainte.
Și spun încet, mai mult pentru mine decât pentru el:
– A fost… doar un moment…
– Îl placi?
Întrebarea cade între noi ca o piatră.
Nu mare.
Nu zgomotoasă.
Dar suficient de grea încât să-mi dea lumea peste cap.
Aproape că sar din mașină.
Mă întorc spre el atât de brusc încât îl sperii, iar reacția lui e instană, frânează și trage pe dreapta.
Roțile scârțâie ușor.
Liniște.
– Ceee????? izbucnesc eu, cu ochii mari, complet pierdut.
El mă privește.
Calm.
Prea calm.
– Îl placi? repetă.
Și dintr-o dată, nu mai e glumă.
Nu mai e ironie.
E… real.
Îmi țin respirația.
La propriu.
Simt cum pieptul mi se blochează.
– Respiră, Eric… spune el, ușor iritat. Nu vreau să îmi leșini în mașină.
Dau drumul aerului brusc.
Prea brusc.
– Haaa… ok… spun, trecându-mi mâna prin păr.
Am nevoie de o secundă, doar una.
Să gândesc.
Să procesez.
Să nu mai fiu… eu.
Dar bineînțeles că nu funcționează.
Pentru că….
– Oh… cred că da… spun cu voce tare.
Prea tare.
Prea sincer.
Și imediat după…îngheț.
Am spus asta?
Kall ridică o sprânceană.
– „Crezi”? După chipul tău când îl privești… zici că ești un fan înrăit.
Mă ironizează.
Și în mod normal aș răspunde aș face o glumă.
Dar….
– Hei… dacă vrei să știi… el m-a sărutat… nu eu pe el… spun rapid.
Foarte rapid.
Mult prea rapid.
– Bine… după m-am implicat și eu în sărut… dar el a început! Și prima… și a doua oară…
Și atunci…realizez și mă opresc.
Brusc.
Pentru că…Kall mă privește.
Și nu doar că mă privește.
E… șocat.
Complet.
De parcă i-am spus că am văzut un extraterestru și i-am cerut un autograf.
– Ceeeeee?????
Deschide portiera atât de brusc încât tresar.
Iese din mașină și eu rămân o secundă.
Confuz.
Apoi, ies și eu.
– Am crezut că despre asta vrei să vorbim… spun încet, sincer.
Pentru că, în capul meu?
Asta era problema, asta era… tot.
Kall își trece mâna prin păr.
Se întoarce.
Se plimbă doi pași.
Se întoarce iar.
– Nu… adică da… adică… la dracu’! începe el, complet pierdut.
Și asta, asta e nou.
Kall nu e niciodată pierdut.
– Am crezut că tu ai făcut o pasiune pentru el… și i-ai mărturisit… și din cauza asta arăți așa… și el… așa pierdut… dar…
Se oprește.
Mă fixează.
– Sărut?! EL?! Sebastian TE-A sărutat?!
Vocea lui e mai ridicată decât am auzit-o vreodată.
Eu clipesc.
– Oh…
Da.
Când o spune el…sună altfel.
Mai… grav, mai real. Mai periculos.
–Ok… ok… Kall… spun, ridicând mâinile ușor, ca și cum aș calma un animal sălbatic.
– Respiră… și taci… taci și uită…
Îmi mișc degetele în fața lui, teatral.
Ca un „magician” ieftin.
– Uite… acum uiți… gata… nu s-a întâmplat nimic… niciun sărut… niciun Sebastian… niciun Eric care probabil își pierde mințile…
Dar vocea mea, trădează.
Pentru că, în ciuda glumei, eu nu pot să uit.
Deloc.
Și nici nu mai știu dacă vreau.
– Sebastian… te-a… sărutat…
Kall nu mai vorbește cu mine.
Vorbește cu el însuși.
Ca și cum încearcă să proceseze o ecuație imposibilă.
Ca și cum numele „Sebastian” și „sărut” nu au voie să existe în aceeași propoziție.
Eu îl privesc o secundă, apoi oftezi.
Mă sprijin de capota mașinii, rece, metalică, reală…spre deosebire de tot ce tocmai am spus.
Îmi încrucișez brațele și aștept.
Pentru că știu că are nevoie de timp.
Și, sincer?
Și eu.
El se întoarce brusc spre mine.
Privirea lui…ciudată.
Analitică.
Prea atentă.
– Ești gay?
Întrebarea vine direct, fără introducere, fără avertisment.
Îl privesc.
Clipesc lent.
Aproape plictisit.
– Nu știu ce sunt… spun, ridicând ușor din umeri. Idiot, probabil.
El nu ratează.
– Asta știm deja… spune sec. Spune-mi.
Se apropie.
Se așează lângă mine pe capotă.
Serios…așteptând.
Și pentru prima dată, nu mai am o replică pregătită
Nu mai am nimic.
Doar… adevăr.
– Nu știu, Kall… spun încet. Nu știu…
Respir adânc.
Simt cum cuvintele ies mai greu decât orice am spus vreodată.
– A fost primul meu sărut.
Se întoarce instant spre mine.
– Primul?
– Da… dau din cap. Primul… și a fost cu el.
Râd scurt.
Fără umor.
– Sincer… chiar nu știu ce să spun…
Și e ciudat…pentru că eu mereu știu ce să spun. Dar nu și acum.
Nu când vine vorba de asta.
Kall tace o clipă.
Apoi vocea lui se schimbă.
Mai calmă.
Mai… umană.
–Cum a fost?
Întrebarea mă lovește altfel, dar nu mă apăr, nu glumesc.
Îl privesc o secundă.
Și inevitabil, colțurile buzelor mele se ridică într-un zâmbet mic.
Melancolic.
De parcă țin ceva fragil în mine.
– Uimitor… șoptesc.
Cuvântul iese singur, fără filtru.
Fără mască…doar… adevăr.
Kall zâmbește ușor.
Dă din cap…de parcă ceva s-a așezat în el.
– Ești gay, spune simplu….final.
Și eu…bufnesc în râs.
Pentru că, bineînțeles.
Normal.
Exact asta urma.
– Cât de gay sau gayyyyyy ești… asta tu știi, continuă el râzând, aruncându-mi replica înapoi.
Îl privesc și râd.
Cu adevărat de data asta.
Dar undeva…sub râs, întrebarea rămâne.
Pentru că nu e chiar atât de simplu.
Nu e doar o etichetă.
Nu e doar un cuvânt.
E… ceva ce abia începe.
Și eu….sunt fix în mijlocul lui.
