ERIC (2026)-Capitolul 30

Hai să te duc acasă… îl aud pe Kall după câteva minute bune de tăcere.
Dau ușor din cap, fără replici, fără glume.
Mașina pornește din nou, iar liniștea dintre noi nu mai e tensionată ca înainte. E… altfel. Mai așezată. Mai grea, dar nu apăsătoare. Doar plină.
Eu privesc în gol, nu văd drumul, nu văd luminile. Nu văd nimic.
Pentru că sunt… acolo, înapoi.
În acel moment…îl simt din nou.
Respirația lui, mâna lui, buzele lui.
Înghit în sec și îmi mut privirea spre geam, dar nu ajută.
Pentru că nu e ceva ce pot evita.
E deja în mine.
Între timp, Kall tace și pentru prima dată,  nu simt nevoia să umplu liniștea.
Poate pentru că știu că dacă deschid gura…o să spun ceva ce nu mai pot lua înapoi.
Sau poate pentru că nu mai știu ce să spun.
Când mașina încetinește, îmi dau seama unde suntem.
Casa lui Sebastian.
Casa noastră… pentru moment.
Kall oprește ușor pe alee.
Motorul se stinge și  atunci…simt totul.
Trupul mi se încordează, mâinile îmi tremură ușor.
Respirația devine haotică.
Eu și el.
Sub același acoperiș.
După… asta.
–Oh, Doamne… șoptesc fără să vreau.
Cum dau ochii cu Ella?
Dacă află?
Dacă… se supără?
Dacă mă dă afară?
Dacă….
Mintea mea o ia razna de scenarii.
Unul după altul, toate mai rele.
Toate mai dramatice, toate… tipic mie.
Și exact când simt că o iau complet pe lângă….
–Hei…
Întorc capul brusc spre Kall.
El mă privește.
Calm.
Prea calm pentru haosul din mine.
– Ia-ți timp să procesezi totul… spune încet.
– Și, în același timp, oferă-i lui Sebastian timp să se gândească la ce s-a întâmplat între voi.
Înghit în sec și dau din cap.
Are dreptate.
Nu că mi-ar plăcea.
Dar are.
– Kall… te rog să nu…. încep eu, panicat.
–Stai liniștit, mă întrerupe el imediat.
–Sunt un seif. Nu mă bag în viața voastră.
Îl privesc câteva secunde.
Și apoi…dau din cap.
– Ești un prieten bun… spun încet.
Și chiar cred asta.
El ridică o sprânceană.
Zâmbește colțul gurii.
–Așa poate înveți și tu să îți ții gura aia…
Îmi dau ochii peste cap.
Reflex.
– Asta e prea puțin probabil… mormăi eu.
Și pentru prima dată după mult timp
râdem amândoi.
Scurt, sincer, real.
Și pentru o secundă,totul pare… mai simplu. Dar când râsul se stinge, rămâne realitatea.
Îmi întorc privirea spre casă.
Luminile sunt aprinse.
Totul pare normal, prea normal.
Inspir adânc.
Expir.
–Ok… șoptesc pentru mine.
Apoi deschid portiera și ies.
–Mulțumesc, Kall… spun încet, înainte să închid portiera.
El doar dă din cap și eu nu mai aștept.
Fac câțiva pași.
Unul.
Doi.
Respir.
Al treilea și intru în casă, dar mă opresc brusc.
Pentru că, el e acolo….Sebastian, lângă Ella.
Stând relaxat, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Clipesc.
Cum naiba a ajuns înaintea mea?
Teleportare?
Magie?
Contract cu diavolul?
– Eric? Oh, bine că ai ajuns… spune Ella, venind rapid spre mine.
–Deja mă îngrijoram…
Îi forțez un zâmbet mic.
Rigid.
– Scuze… spun repede. Eram cu Kall…
– Și nu poți răspunde la telefon? îl aud pe Sebastian.
Tonul lui, era tăios, rece.
Întrebarea nu e întrebare.
E reproș.
– Oh… murmur, ducând mâna spre buzunar…stânga, dreapta.
Gol.
Îngheț.
– Nu… adică… nu… nu știu unde este… cred că l-am pierdut… mă bâlbâi.
Greșit.
Totul iese greșit.
Îi văd fața. Încruntată.
Mai mult decât înainte.
Și asta…asta nu ajută deloc.
– Ești bine, puiule? mă întreabă Ella, apropiindu-se mai mult.
Dau din cap, automat, mai mult din reflex.
Nu pot vorbi, nu acum, nu când el e acolo.
Nu când simt că dacă deschid gura, iese tot. Privirea îmi cade pe hainele mele murdare de noroi.
Perfect.
– Am… spun rapid, arătând vag spre mine. Am nevoie de un duș…
Și fără să mai aștept, o iau spre scări.
Evadare.
Plan simplu.
Eficient.
Sau așa cred.
Pun piciorul pe prima treaptă…
– Stai, îi aud glasul și îngheț.
Încet.
Foarte încet….mă opresc.
– Urc cu tine. Vreau să vorbim.
Vocea lui se aude aproape de mine.
Mult prea aproape.
Îmi măresc ochii.
Inima, o ia razna, bate, prea tare.
Prea repede.
De parcă încearcă să iasă din piept.
Înghit în sec dar nu mă întorc.
Nu pot.
Simt…nu văd, cum se apropie.
În spatele meu.
Prezența lui e… acolo.
Clar.
Apăsătoare.
Reală.
Inspir adânc și încep să urc, o treaptă, apoi alta și încă una.
Iar pașii lui, sunt în spatele meu.
Sincronizați, constanți, oericuloși.
Și cu fiecare pas, distanța dintre noi nu mai e fizică.
E… altceva.
Și eu, nu știu dacă urc spre salvare…
sau direct în problemă.
Mă opresc în fața ușii, dar nu intru.
Nu știu de ce.
Poate pentru că dacă intru… devine real…tot.
Așa că mă întorc spre el, încet.
Sebastian mă privește și pentru prima dată, nu pot să citesc nimic pe chipul lui.
Nu e doar furie.
Nu e doar iritare.
E… amestec…confuz, periculos.
– Intră… spune el scurt.
Clipesc.
– Oh… la mine în cameră? întreb stupid.
Felicitări, Eric. Întrebarea anului.
–Acolo e… dezordine… putem discuta aici… adaug rapid.
Greșeală.
Pentru că ochii lui se întunecă.
– Intră.
Nu mai e sugestie…este un ordin.
Și înainte să mai pot spune ceva, mă apucă de braț, ferm dar calm.
Dar fără loc de negociere așa că deschide ușa.
Intră primul și mă trage după el.
Ușa se închide în urma mea.
Gata… până aici mi-a fost…
Gândul vine natural, dramatic.
Normal, pentru mine.
Stau acolo, în mijlocul camerei.
Ușor ud, plin de noroi, plin de gânduri, plin de… el.
– Uite, eu… încep din reflex.
Instinct.
Greșeală.
– Taci.
Vocea lui nu e ridicată, nu e agresivă.
Dar mă oprește instant.
– Te rog… pentru prima dată în viața ta… doar taci…
Îngheț, pentru că nu e furios, nu cu adevărat.
E… obosit și îl aud cum oftează, lung, greu.
Îmi dă drumul la mână.
Face un pas în spate, se depărtează de mine.
De parcă distanța ar ajuta…dar nu ajută. Pentru că eu îl simt oricum.
În aer, în cameră, în mine.
Și pentru prima dată, nu mai spun nimic.
Nu pentru că nu pot, nu pentru că nu vreau ci pentru că…mi-a cerut.
Și, ciudat, vreau să-l ascult.
Așa că tac.
Și aștept.
– Ce s-a întâmplat… începe el, dar se oprește la jumătatea propoziției, de parcă și-ar fi pierdut propriul fir.
Respiră.
Greu.
– Ai înțeles totul greșit… adaugă apoi.
Ridic o sprânceană.
Serios?
– Adică mi-am imaginat că m-ai sărutat în acel mod?, întreb eu.
Se întoarce brusc spre mine.
Privirea lui este directă, periculoasă.
– Ok… tac… șoptesc imediat.
Miracol, dar prea târziu.
Pentru că eu deja am intrat în propriul meu haos.
– Nu… nu ți-ai imaginat… spune mai încet sincer și asta mă lovește mai tare decât orice replică tăioasă.
– Sincer… nu știu ce a fost cu mine…
Îmi ridic privirea spre el și îl văd.
Cu adevărat…nu băiatul rece, nu tipul care mă amenință cu portbagajul.
Ci… pe el, confuz, nesigur, real.
Face un pas.
Apoi încă unul și încă unul.
Până ajunge în fața mea.
Mult prea aproape.
Respirația lui, caldă mă învăluie.
Aproape de buzele mele și corpul meu, mă trădează…încep să tremur.
Inima îmi bate atât de tare încât sunt sigur că o aude.
Nu mă mișc, nu pot.
Mă privește.
Tăcut.
Iar liniștea asta, mă arde.
Apoi, îi simt degetele, pe tâmpla mea.
Ușor.
Aproape absent și îngheț complet.
– Știu ce impresie ți-am dat… imediat după? șoptește el.
Vocea lui e joasă.
Aproape ruptă.
– Am părut un laș…
– Eu… încep, dar nu știu ce urmează.
Nu am cuvinte, nu acum.
– Eu și Anelis avem o relație de aproape patru ani… continuă el.
Și ceva în mine, se strânge.
Dur.
– Nu puteam să arunc în ea ce s-a întâmplat între noi… acolo… așa…
Închid ochii, pentru o secundă.
Înghit în sec. Pentru că asta…
asta doare mai mult decât ar trebui.
– Nici nu știu exact ce înseamnă asta… spune el și eu deschid ochii să îl privesc.
Și înainte să pot filtra…..
– Ești gay.
Cuvintele ies singure, brut, greșit.
Eu îngheț…el îngheață.
Pentru o fracțiune de secundă, totul se oprește.
Apoi…fața lui se schimbă.
Șoc. Confuzie. Și apoi… râde.
Încet.
Incredul.
– Dumnezeule… ești nebun… șoptește. Își trece mâna prin păr, se îndepărtează de mine. De parcă are nevoie de spațiu, de aer.
– Am ajuns să fiu atras de un nebun…
Cuvintele lui, ar trebui să doară.
Dar nu dor.
Pentru că tonul lui nu e batjocoritor.
E… pierdut. Se așează pe scaunul de la biroul meu și își lasă capul în mâini, oftând.
Iar eu rămân acolo, în mijlocul camerei, privindu-l, simțind.
Înțelegând prea puțin, sar suficient cât să știu, că nimic nu mai e simplu.
Nici pentru el.
Nici pentru mine.
– Ești atras de mine? întreb.
Cuvintele ies mai repede decât pot gândi. Și exact în momentul în care încerc să fac un pas spre el…picioarele mele decid că e momentul perfect să mă trădeze.
Mă împiedic și cad.
Perfect.
Elegant.
Demn de mine.
– Oh, Doamne… îl aud.
În secunda următoare e lângă mine.
Mâinile lui mă prind și mă ridică, prea ușor, prea aproape.
– Serios… tu ai două picioare stângi… spune el iritat.
Dar nu e chiar iritare.
E… altceva.
– Doar în preajma ta, se pare… bombăn eu, mai iritat decât el.
Mai… vulnerabil decât aș vrea.
Ridic privirea spre el și greșesc.
Pentru că îl văd, aproape.
Mult prea aproape și totul, se dereglează din nou.
– Mă faci să uit de tot… spun.
Vocea mea nu mai e jucăușă, nu mai e ironică…e… sinceră.
Periculos de sinceră.
– Cum să respir… cum să merg…
Înghit în sec…dar nu mă opresc.
Nu pot.
– Și nici eu nu știu ce să spun… continui, mai încet. Cuvintele curg, fără filtru, fără oprire.
– A fost primul meu sărut… din toată viața mea… și a fost cu tine…
Îl privesc. Ochii lui erau fix pe mine.
Nu mai glumește, nu mai evită.
– Apoi… apoi a venit ea… și am simțit vinovăția…
Respirația mi se frânge puțin.
– Deci dacă mă comport așa… ciudat… e pentru că nu știu…
Râd scurt.
Fără umor.
– Nu știu cum să mă comport altfel în preajma ta…
Liniște. Greu de dus, dar îl  privesc și el mă privește.
Și pentru prima dată, nu mai am unde să mă ascund.
Nu după glume. Nu după cuvinte.
Sunt doar….eu, în fața lui.
Așteptând.