Sebastian închide ușa în urma lui și eu îmi blochez aerul în piept, simțind cum inima îmi bate nebunește. Fiecare fibră a corpului meu e trează, dar paralizată de prezența lui. Face un pas spre mine și instinctiv fac unul înapoi, ca un dans pe muchie de cuțit, un joc tăcut al tensiunii.
Se oprește.
Mă opresc și eu.
Ochii lui mă fixează cu aceeași intensitate care-mi smulge fiecare gând și-mi golește mintea de orice altceva.
– Sunt îmbrăcat, șoptește el, vocea lui joasă, aproape un murmur ce mă zguduie.
– Da… spun eu, vocea abia ieșind, și tac, incapabil să mai adaug ceva.
Mai face un pas și eu fac încă unul înapoi, dar energia mea de fugă mă trădează și, fără să vreau, mă împing de marginea patului și cad pe spate. Inerția mă lasă vulnerabil, dar ochii mei caută ceva, orice, și îl văd deasupra mea, silueta lui, trupul aproape de al meu, privirea arzând ca un foc ce mă topeste în interior.
– Perfect… acum nu mai ai unde fugi, șoptește el și vocea lui e aproape un șoaptă de provocare și protecție în același timp.
Și eu?
Doar îl privesc, pierdut, respirația blocat, iar gândurile mele se învârt haotic și fără sens.
Încerc să spun ceva, orice, dar tot ce îmi iese este un murmurat:
– Aurelius a pregătit micul dejun…
El mă privește confuz, sprâncenele ridicate, ochii mari care par să-mi citească fiecare intenție.
– Aurelius? întreabă încruntat, nedumerit, iar eu…
– Marcus… șoptesc rapid, și îl aud cum rade slab, un râs cald care mă face să tresar.
– Ești nebun… spune el încet, dar tonul lui e mai degrabă un comentariu amuzat decât critic.
– Da… răspund eu, tremurând subtil, și el se apleacă ușor, fața lui aproape de a mea, aerul dintre noi încărcat de fiecare respirație.
Chipul lui se apropie, ochii lui scânteiază cu o intensitate pe care nu o pot ignora, iar buzele lui le ating ușor ale mele, un sărut subtil, un murmur de dimineață care mă paralizează și-mi golește mintea de orice altceva.
– Bună dimineața, Eric, șoptește, și închid ochii, simțind că timpul încetinește, că fiecare secundă devine infinită, că tot universul se reduce la atingerea lui.
– Aham… șoptesc eu, aproape pierdut în propriile simțiri.
Dar se îndepărtează ușor, lăsându-mă cu dorința de a rămâne mai aproape, de a prelungi clipa.
– Hai să mâncăm, spune el și îmi apucă mâna, strângând-o ferm, dar cu delicatețe.
Se ridică brusc și mă ridică și pe mine, cu o grijă care mă face să simt că sunt fragil și totuși protejat.
Îmi prinde palma mai bine în a lui și deschide ușa camerei, purtându-mă lângă el până la parter.
Mersul lui e sigur, lejer, elegant, iar eu…
Eu sunt un roboțel.
Fiecare pas meu calculat, fiecare mișcare mecanică, dar cu gândul doar la el.
Mintea mea e goală de alte griji și plină doar de prezența lui, de atingerea lui, de felul în care mă ține și mă conduce, ca și cum tot ce ar fi existat înainte nu mai are sens.
Simt căldura mâinii lui, energia lui calmă dar intensă, și mă las purtat, simțind că această dimineață, acest moment, e doar al nostru.
O scenă tăcută și perfectă în care realitatea și emoția se contopesc.
Și în timp ce pășim în bucătărie, eu simt vibrația sărutului lui, și zâmbesc în sinea mea, pierdut între uimire și un fior amuzat, știind că între mine și Sebastian totul devine un dans al apropierei și al tensiunii, al vulnerabilității și al siguranței.
–Bună dimineața, dragilor, o aud pe Ella și îmi eliberez brusc mâna, simțind cum energia dimineții mă face să mă așez în scaun mai drept decât un drapel, cu spatele întins, pieptul ușor bombat și ochii larg deschiși.
Zâmbetul meu e larg, poate puțin exagerat, dar parcă așa mă simt , viu, agitat, ciudat de conștient de tot ce mă înconjoară.
–Bună dimineața, rostesc eu mai tare decât ar fi normal.
Ella se oprește, mă privește câteva secunde și zâmbește subtil, dar ochii îi scanează fața mea ca și cum ar citi fiecare gând haotic ce-mi trece prin minte.
Oh.. .nu….
–Cum ești, Eric?, mă întreabă ea, așezându-se în fața mea, gestul ei calm și grăbit în același timp.
Îmi întorc privirea spre Sebastian, care stătea liniștit în dreapta mea, mestecând încet, aproape ca și cum lumea întreagă ar fi fost perfect echilibrată, și mă uit la el cu ochii mijiți, o combinație de exasperare și fascinație.
Ajută-mă….
Dar nu…el mestecă în continuare.
–Sunt… bine… murmur, vocea scăzută, ochii fugind spre Sebastian, care, fără să pară afectat, zâmbește larg și îmi aruncă o privire complice.
–Ce?, întreabă el șoptit, ridicând o sprânceană și lăsându-mă să mă simt imediat ridicol.
Eu doar ridic ușor din umeri și încerc să-mi păstrez un aer de autoritate pierdută, dar nu prea reușesc.
–Este… este bine, mamă. Este el… spune rapid Sebastian, și eu îl privesc cu ochii mijiți, complet pierdut între tentația de a râde și confuzia totală.
–Mă bucur că nu s-a întâmplat nimic rău aseară. Când am văzut că întârzii, chiar m-am panicat, spune Ella, cu glasul cald care îmi face inima să tresară și parcă mă înfioară.
În acel moment, mă împiedic de propriile gânduri și mă înec cu bucata de măr pe care tocmai o băgasem în gură.
Sebastian râde ușor și mă bate ușor pe spate, întinzându-mi paharul cu apă.
–Vrei să rog să taie bucăți mai mici la bucătărie?, întreabă ironic, privirea lui amestecând șiretlicul cu grija” frățească.”
Eu îl privesc cu aceeași ironie, și mă simt ca și cum joc un fel de ping-pong al replicilor fără să am niciun plan.
–Dacă tot te oferi… îmi poți mesteca tu, spun rapid, fără să gândesc, și simt cum silabele ies din mine cu o sinceritate comică, aproape absurdă.
–Oh… se aude un mic sunet de surpriză, și apoi mă opresc, realizând că am exagerat.
Mai bine tac, gândesc, dar ridic privirea spre Ella și văd că râde, ușor, cu ochii strălucind de complicitate și bunătate.
–Ok… asta e bine, murmur în sinea mea, simțind că, în ciuda tuturor ciudățeniilor și emoțiilor care mă traversează, există un echilibru ciudat, fragil și totuși sigur, care mă ține ancorat aici, între realitate și acest mic univers de dimineață, cu Sebastian aproape, cu Ella zâmbind și cu tot haosul meu interior împăcat pentru câteva momente.
Ne terminăm micul dejun în liniște. Ella butona telefonul, se scuză și plecă spre muncă, lăsându-mă în compania fiului ei.
–Ai terminat? , aud întrebarea lui Sebastian și privesc spre farfuria mea.
Nici măcar nu începusem… dar nu aveam poftă de mâncare în această dimineață.
–Da, răspund și îi întorc privirea.
–Hai să mergem, spune el și se ridică din scaun. Îi urmez gestul și eu.
Ajungem pe hol, ne luăm rucsacele și ieșim afară.
Dar acolo mă opresc și el se oprește în pas în fața mea.
–Ce mai este acum?, întreabă, întorcându-se spre mine.
–Cum va fi azi? , întreb rapid și el oftează scurt.
Se apropie și își pune mâna pe umărul meu.
–Azi voi vorbi cu Anelis, spune direct.
– Hai, până la școală suntem doar noi doi, adaugă și mâna lui alunecă de pe umărul meu până în dreptul palmei mele, pe care o prinde ușor, trăgându-mă după el.
