Sebastian deschide portiera din dreapta și îmi face semn să urc…
Eu?
Îl privesc ușor sceptic.
–În față?,întreb reținut.
El își lărgește zâmbetul.
–Preferi portbagajul?, întreabă ironic.
Îl privesc încruntat.
Frumoasa gluma…Seb… frumoasă….
–Nu,bombăn și mă urc pe scaunul din dreapta, auzindu-l cum râde când ocolește mașina și se urcă la volan.
–Nu este amuzant… a fost oribil, spun, făcând referire la ziua când m-a băgat în portbagaj.
Zâmbetul lui se lărgește și mai mult.
Idiot…
–Dacă promiți că te comporți frumos, acest loc va fi al tău, spune el râzând.
–Hei… eu întotdeauna mă comport frumos, spun rapid, apoi mă opresc.
Gândesc mai bine….
–Bine… uneori… șoptesc.
Asta îl face să râdă și mai tare.
–Mă bucur că recunoști, Eric, spune el și pornește mașina, ieșind de pe alee.
O bucată bună de drum trece în liniște.
El conduce relaxat… eu analizez.
Chipul lui.
Mâna de pe schimbătorul de viteze… care din când în când mă atinge subtil.
Poziția lui calmă, de parcă nimic nu s-a schimbat.
Doar eu sunt atât de tensionat?
Speriat de tot ce urmează după ziua de azi?
Gândurile mele o iau iar la vale și îmi mut privirea spre geam.
–Te gândești prea mult, îi aud șoapta.
Mă întorc spre el.
Se oprește la semafor și își întoarce privirea spre mine.
–Nu îmi pot opri gândurile, spun revoltat, dar încet.
–Știu… răspunde el calm.
– Dar tot le aud…
Îmi măresc ochii.
–Cum adică le auzi?, întreb suspicios.
El ridică o sprânceană, ușor amuzat.
–Se vede pe fața ta, Eric… nu trebuie să le spui cu voce tare.
Oftez și mă las pe spate în scaun.
–Deci sunt transparent… perfect… minunat… exact ce îmi doream…
–Extrem de…, adaugă el simplu.
Îl privesc câteva secunde, apoi îmi încrucișez brațele.
–Atunci spune-mi tu… la ce mă gândesc acum.
El mă privește scurt, apoi zâmbește ușor.
–Că ești speriat… dar și curios… și că încerci să nu fugi.
Tac.
Ok… asta a fost prea exact.
–Și?, continui eu, încercând să par relaxat.
– Mai ce?
El pornește mașina când semaforul se face verde.
–Și că te întrebi dacă a fost real… sau doar… momentul.
Înghit în sec și îmi întorc privirea spre geam.
–Nu mai citi atât de bine oamenii… e enervant…
–Nu oamenii…spune el încet.
– Doar pe tine.
Asta mă face să mă întorc imediat spre el.
–Aha… deci am tratament special?
–Din păcate, da, răspunde el calm.
Ridic o sprânceană.
-„Din păcate”? Serios?
El zâmbește ușor, fără să mă privească.
–Ești… mult de gestionat.
–Și totuși nu mă dai jos din mașină… spun eu încet, cu un mic zâmbet.
–Încă, adaugă el.
Râd scurt.
–Deci există riscul…
–Există mereu riscul, Eric, spune el calm.
Tăcerea revine… dar nu mai e apăsătoare.
Îmi sprijin capul de geam și zâmbesc ușor.
–Bine… dar să știi…
El oftează deja, anticipând.
–Dacă ajung iar în portbagaj…
–Nu ajungi, spune el rapid.
Îl privesc.
-…o să vorbesc și mai mult când ies de acolo.
El mă privește câteva secunde… apoi râde scurt.
–Exact de asta mă temeam.
Și pentru prima dată în dimineața asta… nu mai simt că fug de ceva.
Doar… mergem înainte….
Cred că vorbisem prea devreme….
Ajungem la școală și asta îmi crește anxietatea…
De fapt nu.
O dublează.
Apoi mai pune ceva peste și gata… sunt oficial în pragul unei crize.
Încep să mă trag iar de degete și Sebastian mă observă imediat.
Fără să spună nimic, își așază ușor palma peste a mea.
Îngheț.
Îmi întorc privirea spre el.
–O să fie bine, spune calm.
–Și dacă nu o să fie?,întreb rapid.
–Ne mutăm în munți, spune la fel de rapid.
Mă încrunt.
–Nu ești amuzant deloc…
–Ba sunt, murmură el.
–Eu abia pot trăi într-un oraș… în munți mor în primele cinci minute, spun fără să gândesc.
El râde.
–Perfect… așa te eliberezi de stres.
–Hei… ridic un deget spre el, pregătit să protestez serios de data asta.
Dar mă opresc.
Pentru că mă privește.
Iar acea privire verde… jucăușă… caldă… îmi oprește complet creierul.
Gol.
Nimic.
–Da?, îl aud întrebând.
Zâmbetul lui se lărgește ușor.
–Știi, Eric… mă bucur că am același efect asupra ta… șoptește.
–Același pe care îl ai tu asupra mea.
Și acolo…
Se rupe firul realității.
Ochii mei se măresc.
Respirația dispare.
Stai…
Stai puțin…
Unde suntem?!
Îmi mut privirea în jur și… da.
Parcarea școlii.
Oameni. Elevi. Mulți. Prea mulți.
Martori.
Mintea mea intră în modul panică totală.
–AAAAAAAAA.. .!
Țip scurt, deschid portiera cu viteză și sar efectiv din mașină.
–Eric!!! îl aud în spate, dar deja e prea târziu.
O iau la fugă.
Fără direcție. Fără plan. Fără demnitate.
Doar fug.
Pentru că dacă mai stau o secundă lângă el…mor.
Sau mai rău…spun ceva.
Sau fac ceva….
În spate, rămâne Sebastian.
Și probabil expresia lui șocată.
Iar eu?
Eu alerg ca un idiot prin parcare…
Încercând să-mi salvez ce a mai rămas din creierul meu.
Greșeală.
Pentru că mă lovesc de ceva… sau mai bine zis de cineva. Și… poc.
Direct în fund.
Perfect. Elegant. Demn.
Viața mea într-o propoziție.
Ridic privirea… iar acel „cineva” se întoarce spre mine.
Încet, mult prea încet.
Și… îl recunosc.
Ochii mei se măresc periculos.
Serios?
Asta e karma mea?
–Frateeee… îl aud plângându-se când mă vede.
Închid ochii o secundă.
Da.
Clar….Universul mă urăște.
–Ai boală pe mine sau ce naibii?!, urlă el.
Panică.
Mă ridic rapid și îi pun mâna la gură.
–Taci!, șoptesc printre dinți.
–Vrei să anunți tot liceul?
Îl eliberez și mă uit în jur.
Da… prea târziu.
Câteva priviri deja sunt pe noi, minunat.
–Houdini… mă urmărești?, întreb încet, suspicios.
El mă privește câteva secunde… apoi își trece mâna prin păr, exasperat.
–Frate… mă jur că simt cum s-a lipit ghinionul de mine, spune teatral.
Dau ochii peste cap.
–Exagerezi.
–EXAGEREZ?, ridică vocea iar și eu îi arunc o privire de „te rog nu”.
Inspiră adânc… expiră… încearcă să se calmeze.
–Sunt sute de elevi în liceul ăsta… care erau șansele?!, continuă el, mai încet, dar tot nervos.
Ridic din umeri.
–Ei bine… ești mai special.
Se oprește…mă privește.
Confuz.
Șocat.
Puțin ofensat.
-…Nu știu dacă să mă simt insultat sau… măgulit, spune încet.
Zâmbesc larg.
–Alege varianta care doare mai puțin.
El oftează lung, de parcă viața l-a învins complet.
–Jur… dacă mai vărs ceva pe mine din cauza ta…
–Nu a fost intenționat!, mă apăr rapid.
–Nici data trecută nu a fost!, replică el.
Tac.
Ok… punct pentru el.
Îmi scarpin ceafa ușor.
–Bine… poate universul vrea să fim prieteni.
Se uită la mine de parcă tocmai am spus cea mai proastă idee din istorie.
–Prefer universul tău să mă ignore complet.
Râd scurt.
–Prea târziu… acum ești prins.
–Minunat… murmură el ironic.
– Exact ce îmi lipsea.
În spatele meu… simt ceva.
Nu aud, nu văd. Dar simt.
Și știu.
Îngheț o secundă.
Nu…
Nu s-a întâmplat…
Nu acum…
Nu aici…
Înghit în sec și mă întorc încet.
Pentru că dacă e cine cred eu că e…
Sunt mort.
Și mă întorc…și bineînțeles…
Exact.
Sebastian.
Se apropie lejer, cu acel zâmbet larg, de parcă nu mi-a distrus complet sistemul nervos în parcare cu două minute în urmă.
Perfect.
În spatele lui apar Eugen și Kall.
Oh.
Și mai perfect.
Universul chiar își face treaba azi.
Înghit în sec și încerc să par… normal. Nu știu cum arată „normal” în situația asta, dar sigur nu eu.
Sebastian își oprește pașii în dreptul nostru și aruncă o privire rapidă între mine și… Houdini.
–Vă distrați?, întreabă calm.
Mă uit la el.
Acel ton… acel calm…
Minciună.
Omul ăsta știe să mă facă să cedez nervos….
–Absolut, spun eu rapid.
–Ne-am împrietenit.
Houdini se întoarce brusc spre mine.
–Nu ne-am împrietenit, spune sec.
–Încă, corectez eu liniștit.
Eugen începe să râdă în spate.
–Doamne… Eric lovește din nou, spune el amuzat.
–Nu am lovit intenționat! mă apăr automat.
–Nu despre asta vorbeam… dar acum că ai spus-o… continuă el râzând.
Îmi dau ochii peste cap.
Kall mă privește atent.
Prea atent.
Analizează.
Scanează.
Știe.
Îmi înghit un comentariu și îmi mut privirea.
–Ești bine?,întreabă el simplu.
–Perfect, răspund rapid. Prea rapid.
Sebastian ridică ușor o sprânceană.
-„Perfect” la tine înseamnă panică, spune el calm.
Îl privesc.
–Nu e panică… e… energie.
–Hiperactivitate, adaugă Eugen.
–Supraviețuire, corectez eu.
Houdini oftează lângă mine.
–Eu plec… înainte să mai cadă ceva pe mine, spune el și face un pas înapoi.
–La revedere, Houdini!, îi spun vesel.
–NU-mi spune așa!,răspunde iritat și pleacă.
Îl urmăresc cu privirea câteva secunde…Apoi îmi amintesc.
Mă întorc si…Sebastian e tot acolo.
Prea aproape.
Prea calm.
Prea atent la mine.
–Ai alergat,,spune el încet.
–Nu.
-Ai fugit.
-Nu.
–Ai țipat.
Tac.
Ok.
–Puțin, recunosc.
Eugen râde din nou.
–Omule, ești un spectacol ambulant.
–Mulțumesc, încerc să ofer valoare, spun eu ironic.
Dar nu mă pot concentra, pentru că…
Sebastian încă mă privește.
Fix.
Și acel zâmbet…nu e doar amuzat.
E… altceva.
Kall observă.
Normal că observă.
–Hai, intrăm?, spune el, rupând momentul.
–Da, răspunde Eugen imediat.
Eu dau din cap… dar nu mă mișc.
Pentru că în momentul în care trec pe lângă Sebastian…
Mâna lui îmi atinge ușor încheietura.
Atât.
O secundă, dar suficient.
Îngheț.
Respirația mi se oprește.
–Eric… îl aud șoptind.
Ridic privirea spre el.
–Nu mai fugi, adaugă încet.
Ochii mei se măresc.
Creierul meu?
S-a oprit din nou.
Perfect.
Fix ce îmi lipsea.
