Orele trec rapid… cel puțin pentru mine. Simțeam cum timpul curge ca un fir subțire printre degete, iar eu eram prins în tot ce se întâmpla în jurul meu, absorbit complet. Abia reușeam să fiu atent la ce spunea profesorul, gândurile mele fugind către Sebastian, către ce se va întâmpla după ore.
Kall se apropie de mine exact în momentul în care îmi pregăteam rucsacul. Ridic privirea și îl văd, serios.
Prea serios.
Sprâncenele lui ridicate, ochii fixați pe mine, și parcă îmi simțea fiecare gând dezordonat care-mi zbura prin cap.
–Ce?,întreb rapid, surprins de gravitatea lui.
El își ridică doar o sprânceană și spune, calm, dar cu iritare abia mascată:
–Avem meditații azi.
Ah… ok.
Am uitat complet.
Îmi dau ochii peste cap în sinea mea. Se pare că… odată cu această relație… sau cum aș putea să o numesc… memoria mea funcționează selectiv.
Tot ce contează acum e el, Sebastian, și mai ales cum se uită la mine când crede că nu observ.
–Ok… la bibliotecă…,îi spun și
zâmbesc în sinea mea, încercând să mă păstrez cool. Dar zâmbetul mi se șterge instant când o văd pe Anelis intrând în clasă. Pașii ei sunt siguri, eleganți, iar privirea ei se fixează direct pe Sebastian. Inima îmi dă un salt, parcă se împiedică în pieptul meu.
–Seb, ai terminat?,întreabă ea cu tonul acela blând, dar ferm.
Înghit în sec, simțind cum gâtul mi se usucă brusc.
O combinație de vinovăție, gelozie și… ceva ce nu pot numi încă.
–Anelis… putem vorbi… în privat, spune Sebastian, și fiecare cuvânt mă lovește ca un ecou în pieptul meu. Simt cum inima îmi sare din piept.
Mă ridic brusc, fără să stau pe gânduri.
Îmi iau rucsacul cu mișcări repezi și instinctive, iar apoi îmi prind brațul lui Kall și îl trag după mine.
–Hei… ce faci?, murmură el, surprins, dar nu mai spune nimic. Mă mișc rapid spre ieșirea din clasă, privirea mea scanează fiecare coleg, fiecare pas, fiecare urmă de atenție care ar putea să ne oprească.
–Stai… Eric…,șoptește el, dar eu nu mă uit înapoi.
Tot ce contează e să-l duc în afara clasei, să scăpăm de ochii lumii, să găsim acel colț unde pot să respir fără să simt că totul se prăbușește în jurul meu.
Kall se lasă tras cu o ușurință aproape comică, dar eu nu pot să mă abțin să nu simt că-l trag în aventura asta nebună a mea.
Fiecare pas e o combinație de panică și energie, de teamă și curaj stupid.
Și totuși… nu mă pot opri să nu mă gândesc la ce urmează. La Sebastian. La felul cum se uită la mine când crede că nu observ. La Anelis, care e lângă el și care face ca inima mea să bată într-un ritm haotic.
Alergăm aproape în tăcere, doar cu foșnetul pașilor și respirația mea grăbită, și simt cum adrenalina mă ridică deasupra anxietății.
În mintea mea, gândurile se ciocnesc: „E gay? E cu mine? Cu ea? Ce e asta?” Dar tot ce pot să fac e să trag de Kall după mine și să sper că vom ajunge undeva unde pot să respir fără ca lumea să ne urmărească.
Și în momentul ăsta realizez… că orice s-ar întâmpla între Sebastian și Anelis….
Totul se reduce la mine și la cum gestionez această nebunie care e viața mea acum.
Ajungem în bibliotecă și îi eliberez brațul. Kall se întoarce spre mine, mă privește scurt, cu ochii lui negri fixați pe fața mea.
–Mulțumesc. Ai putere pentru un pricăjit, spune și își mângâie locul de pe braț, iar eu tresar ușor.
–Hei…, zic eu, dar mă opresc, ca și cum mi-ar fi căzut toate cuvintele din gură.
–Ești agitat, continuă el, iar eu ridic o sprânceană spre el, mai agitat decât de obicei.
–Nu știu… Nu știu cum să mă comport normal cu toate astea, spun și oftatul îmi scapă involuntar. Trag scaunul de la masa liberă și mă arunc efectiv în el, ca un copil care renunță la orice control.
Kall se așază pe scaunul liber de lângă mine și mă privește atent, ochii lui evaluându-mi fiecare gest, fiecare tremur al umerilor mei.
–Ai vorbit cu el?, întreabă, iar glasul lui are tonul acela calm, dar curios.
Ridic capul brusc, surprins de îndrăzneala întrebării:
–Da… răspund scurt și mă opresc brusc, simțind că gura îmi tremură un pic.
–Și? ,continuă el, sprânceana ridicată, ochii încă nedezlipiți de mine.
–Și… vrea să vorbească cu Anelis azi…, mă bâlbâi, iar Kall își mărește ochii spre mine, aproape să sară de pe scaun.
–Deci e pe bune? Seb chiar te place, întreabă cu uimire, iar asta mă face să mă încrunt instant.
–Hei… ce vrei să spui? Uită-te puțin la mine, spun eu, mândru de reacția mea, chiar dacă în interior simt că îmi tremură stomacul.
Kall zâmbește subtil, ironic, ca și cum a citit tot ce încerc să ascund:
–Exact, spune el, iar eu îmi dau ochii peste cap, încercând să maschez un zâmbet involuntar.
–Sunt atrăgător, replic eu, încercând să par autoritar, dar tonul meu trădează entuziasmul și rușinea.
–Exact. Magnet pentru probleme, râde el ironic, iar eu nu pot să nu izbucnesc într-un râs scurt, sincer.
–Da… și asta, spun rapid, recunoscând cu jumătate de voce, și încep să râd din nou, iar râsul nostru se împletește în acea liniște a bibliotecii, ca și cum nimic altceva nu mai contează decât momentul acesta.
Fiecare privire, fiecare gest e încărcat de tensiune și umor, iar eu realizez că această nebunie frumoasă dintre mine și Sebastian a devenit ceva mai complicat decât orice glumă pe care am încercat să o fac vreodată.
Și totuși… mă simt viu.
Mă pierd complet în meditația cu Kall.
Probleme, exerciții, formule… toate încep să curgă surprinzător de rapid din partea lui, iar eu îl privesc și zâmbesc larg, mândru, de parcă eu aș fi rezolvat totul.
–Da, da… știu, îl aud spunând.
Zâmbetul meu se lărgește instant.
–Deci? Vreau să te aud, îi spun și ridic o sprânceană teatral.
El oftează scurt și își dă ochii peste cap.
–Ești un bun meditator… spune, și pentru o secundă chiar zâmbește.
Dar zâmbetul lui… moare.
Brusc.
De parcă cineva a stins lumina.
Mă încrunt automat.
Nu e normal.
Nu e Kall.
Îi urmăresc privirea și atunci îl văd.
Un băiat.
La o masă, puțin mai în fața noastră.
Stă acolo… nemișcat… și îl privește pe Kall.
Nu e o privire agresivă.
Nu e nici tensionată.
E…altceva.
O privire care spune că există ceva între ei, ceva nespus, ceva neterminat.
Și exact în momentul ăla… știu.
Acolo e o poveste.
Îmi mut privirea înapoi spre Kall.
Dar el deja se ridică.
Prea repede.
Începe să-și strângă lucrurile fără să spună nimic.
Panică?
Nu….fugă.
Mă ridic brusc în picioare.
–Ce este? întreb rapid.
Niciun răspuns.
–Cine e băiatul?, insist, privind când la el, când înapoi spre tipul de la masă.
Kall tace.
Asta e și mai rău.
–Kall? Ce se întâmplă? , întreb din nou, mai apăsat.
Se oprește.
Pentru o secundă.
Se întoarce ușor spre mine, mă privește scurt… apoi își mută privirea spre acel băiat.
Inspiră.
Ca și cum își adună ceva din interior.
–E… Nick, spune.
Atât.
Două cuvinte, dar par… grele.
Își aruncă rucsacul pe umăr, gest mecanic, rece… și trece pe lângă mine.
Rămân pe loc o secundă.
Nick.
Fostul.
Fratele tipului care l-a lovit.
Povestea.
Totul se leagă.
Mă întorc instinctiv spre băiat.
Nick.
Și pentru prima dată îl privesc atent.
Iar el…nu se uită la mine.
Se uită doar la Kall.
Și în privirea aia…nu e liniște.
E ceva care nu s-a terminat.
–Super… murmur pentru mine.
Apoi îmi iau rucsacul și pornesc după Kall.
Pentru că, evident…nu e doar drama mea azi.
Mai avem încă una.
