Mă opresc în fața rafturilor și rămân acolo câteva secunde, complet nemișcat, ca și cum tocmai aș fi ajuns într-un templu antic al cunoașterii… iar eu nu știu să citesc. Îmi plimb privirea peste cotoarele cărților, peste literele ordonate perfect, liniștite, civilizate… total opus haosului din capul meu.
–Deci… mormăi pentru mine, încruntându-mă serios, de parcă urmează să iau cea mai importantă decizie din viața mea…
–Oare cu K sau cu C simplu?, întreb.
Bineînțeles…tot pe mine.
Pentru că nu mai există altcineva în acest dialog intelectual profund.
Încep să caut, mișcându-mă încet de-a lungul raftului, citind titluri care nu au absolut nicio legătură cu… problema mea actuală.
Istorie.
Filosofie.
Literatură clasică.
Superb.
Inutil.
– Ce anume?, îmi răspund singur, pentru că aparent asta fac acum… conversații în doi… cu mine.
Mă opresc.
Inspir.
Și șoptesc, de parcă dacă spun mai încet nu va suna atât de grav:
–Bineînțeles… Kamasutra…
Pauză.
Clipesc.
–Am înnebunit.
Confirmare imediată:
– Absolut.
Dau din cap singur, foarte convins.
Pentru că da… nu există nicio altă explicație logică.
Simt că sunt într-o transă.
Una reală.
Genul acela din care nici dacă ar veni mama mea și m-ar trage de ureche nu m-aș întoarce complet. Cuvântul acela îmi bântuie mintea, se repetă, se multiplică, se rostogolește ca un ecou prea puternic pentru liniștea acestei biblioteci.
Necuviincios.
Necuviincios.
Necuviincios.
– Ok… șoptesc, dar deja nu mai sunt sigur dacă vorbesc sau gândesc.
– Ok… am avut primul sărut…
Fac o pauză.
Înghit.
– Și încă ce sărut…
A doua pauză….mai lungă.
– Și apoi… alte următoare la fel de…
Mă opresc brusc.
Ochii mei se măresc.
–Oprește-te din gândit! aproape urlu și imediat…..
– Șșșșș!
Un cor de șuierături se ridică din jurul meu. Capete se ridică, priviri mă fixează, iar eu îngheț ca un copil prins că a spart ceva scump.
– Scuze… spun rapid, ridicând mâinile în semn de capitulare.
Apoi…nă lovesc ușor peste frunte.
–Revino-ți… murmur printre dinți.
Dar nu prea funcționează.
Mă rezem de raft, simțind cum picioarele îmi cedează ușor, și mă las să alunec încet până ajung jos, pe podea, în șezut. Spatele lipit de lemnul rece, capul dat ușor pe spate.
Respir.
Încerc.
Dar aerul încă vine în bucăți.
Pentru că adevărul e simplu.
Nu știu, nu știu nimic.
Nu știu ce urmează după acele săruturi care m-au lăsat fără aer… la propriu și la figurat. Nu știu ce înseamnă asta. Nu știu ce ar trebui să fac. Nu știu cum să reacționez.
Știu doar cum se simte.
Și asta… e problema.
– Necuviincios… șoptesc din nou.
Cuvântul îmi răsună în minte, mai încet acum, dar mai adânc.
Mă sperie?
Închid ochii….inspir.
–Da… probabil.
Dar…nu doar atât.
Pentru că undeva, sub frică, sub panică, sub toată agitația mea, există altceva.
Curiozitate.
Una care mă roade.
Una care mă face să vreau să înțeleg.
Să știu…să… nu mai fug.
Deschid ochii și privesc în gol, fix în raftul din fața mea, dar fără să văd cu adevărat cărțile.
– Și la naiba… murmur încet.
Pentru că adevărul final mă lovește simplu și direct:
–Am fugit iar de el.
Îmi las capul pe spate și izbucnesc într-un râs scurt, obosit, fără vlagă.
– Bravo, Eric… șoptesc.
Pauză.
– Evoluezi.
Ridic o mână și o las să cadă pe lângă mine, complet resemnat.
– De la panică… la fugă…
Un mic zâmbet apare, involuntar.
– Progres.
Dar în adâncul meu știu.
Nu pot fugi la nesfârșit.
Pentru că, oricât de repede aș alerga…el tot ajunge la mine.
Și mai rău…eu tot mă întorc la el.
Îmi las capul să atingă raftul și închid ochii, încercând să-mi adun gândurile… sau măcar să le reduc volumul, pentru că în momentul ăsta pare un concert dat de propria mea minte. Respir încet, adânc, dar liniștea nu durează mult. Simt o mișcare lângă mine. O prezență. Caldă. Reală.
Deschid ochii.
Și îngheț.
El.
Sebastian.
Atât de aproape încât îmi dau seama că fuga mea… a fost complet inutilă.
Îl văd cum inspiră adânc, ca și cum ar încerca să nu spună prea multe dintr-o dată, apoi se așază pe pardoseală lângă mine, fără grabă, fără dramă… de parcă ar face asta mereu. De parcă locul lui ar fi acolo. Lângă mine.
– Ești… începe el, dar se oprește.
Nu termină.
Nu trebuie.
– Știu, spun eu încet.
Vocea mea e mică. Aproape absentă. Ca și cum nu mai am energie pentru nimic altceva decât sinceritate brută.
El mă privește scurt, apoi își lasă ușor capul într-o parte.
– Data viitoare când te mai sperii de ceva… stai pe loc. Să discutăm, șoptește.
Simplu.
Calm.
Normal.
Total opus mie.
– Știu… repet.
Și chiar o fac.
Dar asta nu înseamnă că pot.
Pentru că sunt ca o moară stricată care știe doar un singur sens: panică… fugă.
Simt cum mă analizează.
– Și până la urmă… de ce ai fugit? întreabă Sebastian și eu înghit în sec
Ochii mei se duc automat în altă parte.
Și totuși….rostesc….
– Necuviincios… șoptesc.
Cuvântul iese singur, fără filtru.
El se încruntă ușor.
Confuz.
Normal….
– Am venit să caut Kamasutra… spun direct, fără să gândesc.
Din nou….
Tăcere…o secundă, două, trei.
Mă uit la el și îl văd cum se înroșește.
Instant.
Ca și cum cineva a apăsat un buton.
Ochii i se măresc ușor, respirația i se blochează pentru o fracțiune de secundă și….
– Sebastian?… întreb eu panicat.
Pentru că pare că nu mai respiră.
Serios.
Îl omor? Asta fac acum? Omor oameni prin replici?
Dar apoi…explodează.
Se ridică brusc în picioare, de parcă nu mai poate sta locului, mă privește câteva secunde într-un mod complet indecis între șoc și… ceva ce nu pot defini, și apoi…începe să râdă.
Puternic.
Fără reținere.
Fără control.
– Dumnezeule… spune printre hohote, ducându-și mâna la frunte. –Dă-mi răbdare…
Eu clipesc, confuz.
Foarte confuz.
– Eric… tu… încearcă să continue, dar nu reușește pentru că râsul îl lovește din nou, mai tare.
Și în mod absolut inevitabil….
– Ahem!
Apare ea…doamna de la informații.
Gardianul liniștii.
Privirea ei ar putea îngheța un vulcan.
– Păstrați liniștea, dacă nu… afară, spune sec.
Oh.
Perfect.
Exact ce mai lipsea.
Mă ridic instant în picioare, ca și cum aș fi fost tras de un fir invizibil, și fără să mai gândesc, îl apuc pe Sebastian de braț.
El încă râde.
Serios.
Râde ca un nebun.
Și îl trag după mine.
– Hai! șoptesc disperat.
Ieșim din bibliotecă aproape în fugă, ușa se închide în urma noastră și abia atunci îi dau drumul.
Aer.
Libertate…. liniște
Sau… aproape.
Pentru că el, încă râde.
Se sprijină ușor de perete, încercând să-și revină, dar de fiecare dată când mă privește, o ia de la capăt.
– Nu e amuzant! spun eu ofensat.
Este…foarte.
Dar nu recunosc.
– Ba este… reușește el să spună printre râsete.
Îmi încrucișez brațele.
– Am avut o criză existențială! adaug eu, defensiv.
–Ai avut o criză… educațională, corectează el.
Îl privesc.
Sec.
– Nu mă ajută deloc faptul că ești amuzant, spun.
– Nu încerc să te ajut, răspunde imediat, dar zâmbește.
Și acel zâmbet…îmi face stomacul să se strângă din nou și oftez adânc.
– Eu vorbeam serios… murmur, privind în altă parte.
Și pentru prima dată, el nu mai râde.
Îl simt apropiindu-se.
Nu mult.
Doar cât să fie acolo.
– Știu, spune mai încet.
Îmi întorc privirea spre el.
Și nu mai e nimic amuzant în expresia lui.
Doar ceva… cald.
– Și nu e nimic greșit în asta, continuă.
Inima mea face o mică… acrobație.
–Doar că… poate data viitoare… întreabă-mă pe mine, adaugă ușor.
Clipesc rapid când îl aud.
– Tu ești… manualul? întreb.
Ridică o sprânceană.
Zâmbește lent.
– Prefer termenul… ghid practic.
Și, pentru prima dată după toată nebunia…nu mai fug.
Doar stau acolo și zâmbesc.
– Uite… spune el, iar vocea îi devine din nou calmă, așezată, de parcă ar încerca să pună ordine nu doar în situație… ci și în mine.
Își bagă mâna în buzunar și scoate cheile de la mașină. Le ține o clipă între degete, apoi mi le întinde.
Eu le privesc.
Apoi îl privesc pe el.
Apoi iar cheile.
– Ce…? încerc să întreb, complet pierdut.
Dar nu apuc să termin.
Pentru că el îmi prinde mâna brusc.
Nu dur, dar ferm.
Suficient cât să mă oprească din orice alt gând.
– Du-te și așteaptă la mașină… spune încet, privindu-mă direct. Nu face nimic, nu apăsa pe nimic… te rog…
Clipesc.
Ok… asta sună ca o misiune critică.
Nu ating nimic.
Respiră.
Există.
–Eu mă văd cu Anelis… continuă el, iar numele acela cade între noi ca o mică umbră… și apoi vom merge acasă împreună. Acasă vom discuta mai multe despre tot, ok?
Îl privesc.
Serios.
Atent.
Și pentru prima dată în toată nebunia asta…dau din cap fără să comentez.
– Ok… șoptesc.
Pentru că nu mai e loc de glume.
Nu acum,,nu când el merge să închidă ceva… ca să poată începe altceva.
– Ești mai calm și mai… intelect ca mine, reușesc să spun, cu un zâmbet mic, stângaci.
El zâmbește larg.
Genul acela de zâmbet care îți dă senzația că… poate totul o să fie bine.
– Mai calm, poate… murmură el. Mai intelect… nu știu…
Și face un pas,un pas mic.
Dar suficient cât să-mi taie respirația din nou. Îi simt degetele atingându-mi ușor tâmpla. Atât de delicat încât aproape că nu sunt sigur că e real.
Dar este.
Îl privesc și ceva în ochii lui se schimbă.Devine… serios, profund.
Real.
– Tu… ești cea mai inteligentă persoană pe care o cunosc, spune.
Direct, fără ezitare.
Și…gata.
Sistemul meu cedează.
Simt cum obrajii îmi iau foc instant, cum inima îmi face un salt complet nejustificat și cum toate replicile inteligente pe care le-aș fi putut spune… dispar.
– Eu… încep, dar mă opresc.
Pentru că nu știu ce să spun.
Pentru că nu sunt pregătit pentru genul ăsta de sinceritate.
Pentru că el…mă vede.
Și asta e mai înfricoșător decât orice „necuviincios”.
– Hai… spune el mai ușor, ca și cum ar rupe momentul înainte să devină prea mult. Așteaptă-mă la mașină. Imediat ce discut cu Anelis… vin.
Dau din cap.
Rapid.
Poate prea rapid.
– Da… da, ok…
Nu mai aștept, nu mai pot.
Îi iau cheile din mână aproape mecanic și mă întorc, pornind spre ieșire. Pașii mei sunt grăbiți.
Inima încă nu și-a revenit.
Mintea?
Haos controlat… cât de cât.
Cobor treptele și aerul de afară mă lovește direct în piept. Inspir adânc, dar nu ajută prea mult.
– Cea mai inteligentă persoană… murmur pentru mine.
Ridic privirea spre cer pentru o secundă.
–Asta pentru că nu mă cunoști suficient de bine… adaug încet.
Dar zâmbesc, fără să vreau.
Ajung la mașină, mă opresc în fața ei și o privesc ca pe un obiect misterios, de parcă ar putea exploda dacă fac ceva greșit.
– Nu apăsa pe nimic… repet instrucțiunea lui.
Dau din cap serios.
–Bun plan.
Deschid portiera cu grijă, mă așez pe scaun și închid încet, aproape ceremonial.
Pun cheile în palmă.
Le privesc.
Apoi le pun lângă mine.
– Nu le atinge… îmi spun.
Mă las pe spate.
Inspir.
Expir.
Și pentru prima dată în ultimele ore…
nu fug, nu țip.
Nu mă lovesc de nimic.
Doar stau.
Și aștept…..
Pe el……
