Îmi deschid ochii brusc la zgomotul acela spart, ascuțit, care îți intră direct în creier. Clipesc de câteva ori, încercând să mă adun.
Unde…?
Ah.
Acasă.
Mă ridic din pat fără să mai stau pe gânduri și merg direct spre sufragerie. Și o găsesc.
Mama.
Agitată. Haotică. Aruncând sticle goale pe jos, una după alta. Unele se lovesc și rămân întregi, altele se sparg cu un sunet care îmi face stomacul să se strângă.
– Mamă! urlu când văd și atunci observ.
Sângele.
Talpa ei e plină de tăieturi, urme roșii pe podea, amestecate cu cioburi.
-Of, Doamne… murmur printre dinți, deja simțind cum mă ia durerea de cap.
Mă apropii repede de ea, o apuc de brațe și o întorc spre mine.
– Este ora patru dimineața, mamă! îi spun, mai tare decât ar trebui.
Privirea ei e tulbure. Nu e acolo. Nu complet.
– Unde mi-ai ascuns sticla, scârba mică ce ești? îmi aruncă ea cuvintele, pline de furie.
Mă opresc o secundă.
Respir. Nu răspund la asta.
–Stai jos, spun apăsat și o împing ușor spre scaun.
Se lasă, mai mult pentru că nu are echilibru decât pentru că mă ascultă.
– Unde este? întreabă din nou, dar vocea îi e mai joasă acum.
Mă uit în jur, la dezastru, la podeaua pe care tocmai o curățasem.
La cioburi.
La sânge.
-Uite ce ai făcut… spun, iar vocea îmi scapă mai aspră decât vreau. –Abia am făcut curat. Nu mai ai băutură. Ai băut tot. Cuvintele mele o lovesc…se schimbă.
Privirea ei… cade în podea.
–Eric… scumpule… îmi pare rău…
Și începe să plângă…strâng din maxilar.
– Doamne… mamă, uite-te la tine. Te-ai tăiat. Trebuie să îți revii. Nu vezi că nu ești bine?
Îmi trec mâna peste față.
– Am obosit…îmi iese greu. Prea greu și asta o face să plângă și mai tare.
Perfect.
Îmi mușc interiorul obrazului și dau din cap, ca și cum aș putea șterge tot ce tocmai am spus.
– Nu te mișca de aici, spun mai serios.
–Trebuie să adun cioburile și să aduc trusa de prim ajutor.
Mă apuc de treabă rapid. Adun fiecare bucată de sticlă, atent să nu mă tai și eu. Le arunc, curăț cât pot de repede. Mișcările îmi sunt rapide, dar mintea… nu mai e la fel de organizată. E prea mult, prea devreme.
Revin cu trusa, ea e tot acolo, în aceeași poziție, plângând.
Vorbind.
Repede. Haotic.
Cuvinte care nu au sens, propoziții rupte, promisiuni, scuze… toate amestecate.
Nu înțeleg nimic și poate… nici nu mai încerc.
Mă așez în genunchi în fața ei și îi ridic ușor piciorul.
– O să usture, îi spun încet. Nu știu dacă mă aude.
Curăț rănile cu grijă, șterg sângele, pun dezinfectant. Își trage piciorul ușor, dar nu protestează. Doar plânge în continuare.
Îmi concentrez atenția pe asta.
Pe ceva concret. Pentru că e singurul lucru pe care îl pot controla.
Bandajez tălpile cât pot de bine și, pentru o clipă, rămân acolo, în genunchi, cu mâinile pe lângă mine.
Respir adânc.
Ridic privirea spre ea.
– Mamă… spun mai încet de data asta. Dar nu mai adaug nimic.
Pentru că nu știu ce să mai spun.
Așa că rămân acolo.
Lângă ea.
Pentru că, deși sunt obosit…nu pot pleca.
Într-un final adoarme.
Se liniștește încet, ca o furtună care își pierde din putere fără să anunțe. Respirația i se adâncește, plânsul dispare, iar eu rămân acolo câteva secunde, doar privind-o, de parcă aș verifica dacă e real.
O ridic ușor și o așez pe canapea, având grijă la fiecare mișcare, ca și cum ar putea să se spargă în bucăți dacă greșesc. Trag pătura peste ea și mă opresc.
Îmi trec degetele peste chipul ei, dând la o parte câteva șuvițe căzute pe frunte.
O privesc și pentru o clipă, nu mai văd femeia din fața mea.
Văd trecutul…o văd cum era.
Zâmbitoare. Caldă. Plină de viață. Frumoasă într-un mod care nu avea nevoie de explicații. Genul de femeie care lumina o cameră doar prin simpla prezență.
Înghit în sec…acum… e altfel.
Asprimea trăsăturilor, pielea palidă, oboseala adâncită în fiecare linie a feței și totuși…pentru mine, încă e ea.
Aceeași.
– Mi-aș dori să te văd din nou așa… murmur încet.
Nu știu dacă pentru ea sau pentru mine. Știu doar că drumul până acolo e lung. Mult mai lung decât vreau să recunosc.
Dar, indiferent cât de mult urăsc ceea ce a devenit viața noastră… nu pot renunța la ea. Nu vreau, ea este tot ce am și o iubesc.
Prea mult ca să plec.
Oftez și mă ridic încet. Intru la duș, iar apa rece mă lovește din nou, tăindu-mi respirația pentru o secundă. Strâng din dinți, mă obișnuiesc. Asta fac mereu.
Mă obișnuiesc.
În minte încep să calculez. Primii bani. Facturi restante. Apă caldă. Mâncare în frigider.
Lucruri simple.
Lucruri normale.
Lucruri care, pentru mine, par… obiective.
Ies din duș, mă îmbrac în uniformă și îmi iau rucsacul. Îl simt greu pe umeri, dar nu mă plâng.
Deschid ușa.
Mă opresc o fracțiune de secundă.
Dar nu mă întorc, o las să doarmă.
Cu speranța că, măcar pentru câteva ore, nu va trebui să lupte cu nimic.
Și nici eu.
Închid ușa în urma mea și ies.
Aerul de dimineață e rece, dar curat. Diferit. Aproape liniștitor.
Astăzi merg pe jos.
Am două ore.
Două ore în care pot să gândesc. Sau să nu gândesc deloc.
Îmi așez mai bine rucsacul pe umeri și încep să merg.
Pas după pas.
Ritmic.
Controlat.
Pentru că, uneori… singurul lucru pe care îl poți face este să înaintezi.
