Eric-Capitolul 31

Fac un pas în spate înainte ca el să mai poată închide distanța dintre noi, palma mea ridicându-se instinctiv între noi ca o barieră fragilă, tremurândă, dar necesară. Aerul dintre noi devine brusc greu, încărcat de tot ce nu înțeleg, de tot ce simt fără să știu cum să numesc. Îi văd privirea, aceeași privire care mai devreme m-a ars și m-a făcut să uit cine sunt, dar acum… acum mă sperie.
– Nu te mai apropia… șoptesc, iar vocea mea nu mai are nimic din ironia sau agitația obișnuită. E joasă, aproape frântă.
– Uit de tot când o faci… Cum ai spus tu… ești cu ea…
Cuvintele cad între noi ca niște bucăți de sticlă spartă. Le simt cum mă taie și pe mine în timp ce le rostesc. Nu vreau să spun asta. Nu vreau să recunosc. Dar e acolo. Adevărul. El și… ea.
Pentru o secundă, Sebastian rămâne nemișcat. Doar mă privește. Nu mai e furios. Nu mai e sarcastic. E… pierdut. Iar asta, într-un mod ciudat, mă doare mai mult decât orice altceva.
– Știu… spune în cele din urmă, iar glasul lui e mai scăzut decât l-am auzit vreodată.
–Dar nu pot sta departe de tine.
Simt cum ceva în pieptul meu se strânge. Îmi țin respirația fără să vreau.
– Recunosc… continuă el, trecându-și o mână prin păr, ca și cum ar încerca să-și adune gândurile care par la fel de haotice ca ale mele.
–Mă simt atras de tine… de nebunia ta… de tine… Nu știu de ce, sincer… dar o fac.
Inima îmi bate atât de tare încât sunt convins că o poate auzi. Îmi vine să râd, să fug, să spun ceva stupid ca să sparg momentul… dar nu pot. Pentru prima dată… chiar nu pot.
– Anelis nu merită asta… adaugă el, iar vocea i se rupe ușor pe numele ei. Și acolo… acolo simt ceva în stomac. Nu gelozie. Nu încă. Ci… vină.
–Ea a fost lângă mine în cele mai grele momente… merită respect… nu minciuni…
Îi aud fiecare cuvânt. Fiecare ezitare. Fiecare bucățică de adevăr care îl apasă. Și fără să vreau… oftez.
Pentru că are dreptate.
Și pentru că, oricât de mult aș vrea să spun că nu e vina mea… într-un fel… este.
Îmi las privirea în jos. Nu mai pot să îl privesc. Nu după tot ce a spus.
– Îmi pare rău… șoptesc, iar cuvintele ies mai ușor decât m-aș fi așteptat. Poate pentru că sunt adevărate.
Pentru o clipă, e liniște.
Apoi îl aud.
– Mie nu.
Ridic capul brusc, surprins. Confuz. Aproape speriat.
Nu am timp să procesez, pentru că în următoarea secundă e în fața mea. Aproape prea aproape. Mâinile lui ajung pe chipul meu, calde, ferme, de parcă se teme că aș putea dispărea.
Îngheț.
Literalmente îngheț.
– Nu am spus că regret, Eric… spune el, privindu-mă direct în ochi, atât de intens încât simt că mă vede dincolo de tot ce sunt.
–Am spus că e complicat…
Respirația mi se taie din nou.
– Și trebuie să găsesc o modalitate să vorbesc cu ea… continuă, mai încet, mai apăsat.
– Pentru că eu nu am fost, nu sunt și nu vreau să fiu niciodată genul care minte… care rănește… care profită…
Îi simt degetele cum se strâng ușor pe obrajii mei, ca și cum cuvintele lui au greutate fizică.
– Nu știu ce e asta dintre mine și tine… recunoaște, iar pentru o clipă vocea lui devine aproape vulnerabilă. –Dar știu un lucru…
Privirea lui cade pentru o fracțiune de secundă pe buzele mele.
Și în acel moment… lumea dispare din nou.
– Pentru mine… sărutul nostru a însemnat ceva.
Simt cum genunchii îmi slăbesc. Cum gândurile se dizolvă complet. Cum tot ce eram, tot ce credeam că sunt… se destramă în liniștea dintre noi.
Nu mai există glume. Nu mai există replici rapide. Nu mai există scăpare.
Doar el.
Și felul în care mă privește.
Și felul în care, pentru prima dată în viața mea… nu vreau să fug.
El se apropie și mă sărută încet… atât de încet încât am senzația că, dacă respir prea adânc, totul s-ar putea sparge în mii de bucăți.
Nu e ca înainte. Nu e impulsiv, nu e furtună.
Este… liniște.
Buzele lui abia le ating pe ale mele, ca și cum ar testa realitatea acestui moment, ca și cum ar vrea să se convingă că nu e doar încă o greșeală, încă o scăpare. Mâna lui rămâne pe obrazul meu, caldă, fermă, iar eu… eu nu mai știu unde încep eu și unde se termină el.
Timpul nu mai există.
Nu mai există camera, nu mai există casa, nu mai există nimic din tot haosul care mă definea până acum. Există doar el… și liniștea asta ciudată care îmi umple pieptul.
Și apoi… se retrage.
Ușor. Prea ușor.
Ca și cum ar rupe ceva din mine fără să vrea.
Rămân acolo, nemișcat, cu ochii închiși o fracțiune de secundă în plus, de parcă aș încerca să păstrez acel contact încă puțin… doar puțin… dar inevitabil deschid ochii și îl văd.
Atât de aproape.
Înghit în sec.
Serios… înghit în sec de parcă am uitat cum funcționează corpul uman.
– Hai să nu mai fugim unul de altul până nu realizăm ce este asta… șoptește el.
Vocea lui e joasă… diferită… mai sinceră decât l-am auzit vreodată.
Și exact în acel moment…
Neuroni mei pleacă la plimbare.
Nu metaforic.
Plecă.
Toți.
Îi simt cum își iau bagajele și pleacă din creierul meu fără să se uite înapoi, lăsând în urmă un gol absolut și o propoziție care… evident… trebuie spusă.
Pentru că de ce nu.
– Suntem gay… șoptesc eu.
Liniște.
O liniște atât de profundă încât cred că tocmai am distrus universul.
El mă privește.
Serios.
Foarte serios.
Atât de serios încât încep să mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să fug pe geam, să mă mut în altă țară și să îmi schimb numele în ceva neutru… gen… copac.
Dar apoi…începe să râdă.
Nu un râs scurt, nu un zâmbet abia schițat.
Râde…râde cu totul.
Își dă capul puțin pe spate, își trece mâna prin păr și râde de parcă tocmai am spus cel mai absurd, dar și cel mai… eu… lucru posibil.
– Dumnezeule… ești incorigibil… spune printre râsete.
Și sunetul ăla…sunetul ăla îmi lovește pieptul într-un mod complet neașteptat.
Pentru că nu e ironic. Nu e batjocoritor.
E… cald.
Și fără să vreau…zâmbesc.
Un zâmbet mic, timid, dar real.
Îl privesc cum încă râde ușor, cum tensiunea din umerii lui dispare pentru prima dată de când am intrat în camera asta, și pentru o secundă… doar o secundă… totul pare… mai simplu.
Mai ușor.
– Nu era o concluzie științifică… bombăn eu încet, încercând să îmi recuperez o fărâmă de demnitate.
– Era doar… un rezumat rapid.
El mă privește din nou, cu acel zâmbet încă prezent pe buze.
– Evident, Eric… spune calm.
Și nu știu dacă e modul în care îmi spune numele sau felul în care mă privește, dar stomacul meu face un salt stupid și complet inutil.
Îmi las privirea în jos pentru o clipă, apoi o ridic din nou spre el.
– Dar… serios acum… continui eu, mai încet… mai… real… Ce facem?
Întrebarea plutește între noi.
Greu.
Real.
Pentru prima dată… fără glume.
El nu răspunde imediat, doar mă privește.
Și în privirea lui nu mai e doar confuzie sau atracție sau panică.
E… decizie.
Sau cel puțin… încercarea de a ajunge la una.
-Nu știu… recunoaște într-un final. Dar știu că nu vreau să mă prefac că nu s-a întâmplat.
Înghit din nou, pentru că… da.
Nici eu nu vreau asta.
Chiar dacă habar nu am ce înseamnă „asta”.
Chiar dacă fiecare celulă din corpul meu e într-o stare de panică și euforie în același timp.
Chiar dacă…
– Ok… spun încet.
Un singur cuvânt, dar pentru mine… e uriaș.
El dă ușor din cap.
Și pentru prima dată de când a început toată nebunia asta…nu mai simt nevoia să fug.
Doar stau acolo.
În fața lui.
Zâmbind ca un idiot.
Dar… un idiot care, pentru prima dată… nu mai vrea să scape de ceea ce simte.