– Ești în tura de după-amiază? se auzi o voce răgușită a cuiva în spatele lui Boze, ceea îl făcu să scape din mână o rețetă care zbură sub masă. Se întoarse cu o privire mirată.
– Da , răspunse Boze cu o voce tremurată .
Cum să nu reacționeze așa ? Cel din fața lui era doctorul Somsak , directorul spitalului, pe care îl întâlnise în ziua în care venise la interviu pentru postul de funcționar public. În loc să îl aleagă pe cel mai bun din mulțimea de candidați talentați și elocvenți care-i erau toți superiori, directorul Somsak îl alesese pe Boze care terminase studiile farmaceutice cu o diplomă nu prea impresionantă și care nu avea nici realizări academice cu care să-l uimească.
Boze privi în jur prin cabinet, ca să se poată relaxa dacă intrau alți oameni. Dar nu era nimeni acolo pentru moment. Erau doar el și Somsak.
– Îți place să lucrezi aici? întrebă bărbatul de vârstă mijlocie, pe care timpul nu-și pusese amprenta. Trase un scaun mai aproape ca să se așeze lângă Boze. Ochii din spatele ochelarilor emanau căldură.
– Pot să te mai ajut cu altceva?
– Încerc să mă acomodez , spuse Boze uitându-se la rețeta de pe podea, dar nu se aplecă să o ridice, de teamă să nu-l supere pe bărbatul din fața lui. Boze făcu ochii mari și se panică.
– Directore, nu e nevoie să faceți asta !
– E în regulă, spuse el înmânându-i hârtia cu un zâmbet .
– Vreau să fac asta .
Ceea ce-l impresionase profund pe Boze nu fusese acel gest simplu, ci bunătatea lui fără limite. Luase un băiat dintr-o familie destrămată, care trecuse prin multe în viață, să lucreze în acest spital de provincie. Îi oferise ocazia de a întâlni colegi noi și un mediu decent, și să lucreze în acest serviciu public solicitant .
Așa că, în acea noapte, după ce Boze ieșise din tura de după-amiază, deveni cu ușurință tipul lui Somsak .
– Nimeni nu m-a îmbrățișat așa vreodată , spuse Boze , în timp ce stătea în brațele bărbatului musculos de 50 de ani, care încă era mai puternic decât mulți alți tineri .
– Părinții mei s-au despărțit. Am fost nevoit să trăiesc cu o mamă alcoolică și care avea probleme psihice. Pentru cei din familia mea îmbrățișările nu erau necesare .
– Acum ai pe cineva să te îmbrățișeze , spuse Somsak mângâind capul lui Boze.
– Te simți bine?
Boze încuviință privind în sus la celălalt bărbat de parcă se afla în transă.
– Da, foarte bine .
– E mai bine să fii în brațele cuiva decât să fii singur , spuse Somsak ridicând mâna lui Boze și sărutând-o .
– Și eu cred că am fost singur prea multă vreme .
……………………………………………………………………………………………
Astăzi, doctorul Guntaphat urma să țină o prelegere despre îngrijirea paliativă de la ora 01:00 – ora 03:00 după-amiaza. Îngrijirea paliativă era un domeniu care îl interesa pe Boze încă de când era student. Totuși, nu avusese niciodată ocazia să afle despre asta. Doctorul Gutaphat era un medic de familie care lucra în acest domeniu așa că, pentru el era o oportunitate excelentă să afle mai multe. Boze întotdeauna remarcase programul doctorului Guntaphat și rugase pe superiorul lui să-i aprobe participarea la această prelegere. Aceasta era a doua oară când Boze participa la o asemenea activitate.
Astăzi, doctorul Guntaphat urma să vorbească despre conceptul de moarte bună, despre dorința de a trăi și despre eutanasie.
Ceea ce învățase Boze din această prelegere îl ajută să-și lărgească orizontul de cunoaștere. Cuvintele doctorului Guntaphat îl ajutară să-și imagineze un spital care îi ajuta pe pacienții în stadiu terminal să-și decidă propria moarte. Nu mai era nevoie să sufere din cauza bolii. Pentru Boze, când pacienții erau în ultimul stadiu de viață, prelungirea sfârșitului era ca și cum i-ar lăsa să sufere.
După prelegere, Boze se apropie de doctorul Guntaphat, care era ocupat să-și strângă laptopul. Boze îl privi cu admirație.
– Doctore.
– Da? spuse doctorul Guntaphat ridicându-și privirea și zâmbind. Boze nu putea nega că doctorul Guntaphat era atât de chipeș încât inima-i tresălta când îl vedea.
– Ăăă… eu sunt Boze, spuse el scărpinându-se la ceafă timid.
– Vreau să vă spun că mie chiar îmi place modul în care țineți prelegerea. E ușor de înțeles și poate fi folosită drept ghid din mai multe puncte de vedere.
– Am văzut că ați participat la prelegere de două ori, spuse Guntaphat.
– Vă interesează îngrijirea paliativă?
Boze încuviință din cap.
– Foarte mult.
– Avem nevoie de o echipă multidisciplinară care să lucreze la îngrijirea paliativă, spuse Guntaphat zâmbind, ceea ce îl făcu și mai chipeș.
– Dacă sunteți liber, ce-ar fi să veniți cu mine o dată la vizitele la domiciliu? Ajutorul d-voastră mi-ar fi de mare folos.
– Da. Vreau să vin.
Boze era mai mult decât încântat. Acceptă imediat propunerea, fără să se gândească.
– În regulă, o să rog echipa de vizită la domiciliu să vă contacteze dacă avem vreun caz.
Guntaphat se ridică în picioare, luându-și geanta cu laptopul. Făcu o plecăciune pentru a se scuza și părăsi sala. Ochii încântați a lui Boze îl urmăriră pe Guntaphat ieșind din sală. Nu remarcase că Somsak se holba la el în tăcere din colțul sălii.
…………………………………………………………………………
– Dacă oferim îngrijire paliativă, nu înseamnă că nu mai încercăm să-i tratăm pe pacienți, explică Guntaphat în timp ce se urcau în mașină în drum spre vizita la domiciliu a unui pacient cu cancer gastric, care tocmai părăsise spitalul în săptămâna anterioară. Boze se întoarse să se uite la Guntaphat și ascultă cu atenție ce îi spunea acesta.
– Îi tratăm, dar țelul nostru va fi diferit, pentru că ne concentrăm asupra calității vieții mai degrabă decât asupra tratării bolii. Asta pentru că, atunci când pacienții intră în mâinile mele, boala lor este adeseori în stadiu avansat, ceea ce înseamnă că sunt de cele mai multe ori boli incurabile. Totuși, nu înseamnă că mă opun altor metode de tratament. Dacă chimioterapia sau operația ar putea să-i ajute ca să le ușureze durerea și să prelungească viețile pacienților, eu voi încuraja asemenea metode.
Bozen nu mai spuse nimic. Era adâncit în propriile gânduri când vocea lui Guntaphat îi răsuna în urechi. În ochii lui, Guntaphat era ca un înger venit din rai. Ideile doctorului semănau cu ale lui. Boze își dorea să se exprime mai mult. Dar, din cauza timidității nu putea decât să încuviințeze și să fie de acord cu tot ce spunea doctorul Guntaphat și să cugete asupra ideilor acestuia.
Pacienta pe care o vizita Gutaphat era Khun Yam, o femeie în vârstă de 65 de ani, diagnosticată cu două luni în urmă cu cancer gastric în stadiu terminal. Până acum, cancerul se răspândise în peritoneu și îi blocase stomacul, cauzându-i dureri și stări de greață. Nu putea mânca nimic și era numai piele și os.
Boze se uită la ea cu milă cum zăcea în pat, incapabilă să aibă grijă de ea. Singura ușă care o mai aștepta era ușa spre moarte. Dar ea încă zăcea acolo incapabilă să treacă dincolo de acea ușă.
Doctorul Guntaphat își trase un scaun pentru a se așeza lângă pacientă, ținând-o de mână. Vorbi cu ea cu o voce blândă și o întrebă despre disconfortul pe care îl avea pentru a o ajuta cu medicația.
– Ajutați – mă.
Auzind vocea bătrânei, Boze tresări. Se întoarse dar nu văzu pe nimeni. Erau doar asistenta și psihoterapeutul care se concentrau asupra pacientei.
– Vreau să mor.
Boze se întoarse să se uite la Yam, care îl privea. Ea nu spusese nimic, dar Boze o putu auzi clar. Ochii înfundați în orbite și fața palidă îl priveau și implorau ajutorul pe care nimeni altcineva de aici nu i-l putea da.
– Prea multă durere. Omorâți-mă, vă rog.
Boze tresări când asistenta îl atinse pe umăr. Se întoarse să se uite la ea cu o față panicată, ceea ce o făcu și pe ea să tresară.
– Boze, te simți bine? întrebă asistenta tânără și-i dădu o sacoșă care conținea medicația pacientei.
– Aici sunt medicamentele pacientei. Ajută- mă, te rog, să mă uit la ele.
– Sigur.
Boze luă punga cu medicamente și se întoarse din nou să privească pacienta. Acum, ea nu se mai uita la el ci îl asculta pe doctorul Guntaphat, care îi vorbea cu glas blând și dulce. Boze se așeză, verifică medicamentele și le trecu în fișa pacientei. Vizita la domiciliu mersese bine. Era atât de impresionant.
…………………………………………………………………………
– Au!
Spatele lui Boze se lovi de pat în același moment în care bărbatul se aplecă peste el pentru a-l strânge de gât. Era neputincios pentru că ambele mâini erau legate la spate cu cravata bărbatului. Boze încercă să se întoarcă dar bărbatul musculos de vârstă medie îl apucă de bărbie pentru a-l forța să-l privească în ochi.
– Îți place de el? întrebă Somsak pe un ton rece ca gheața.
Boze se încruntă.
– Nu … profesore!
– Vrei să te culci cu el ca să știi cum se simte, nu?
Somsak îl strângea, făcându-l pe bărbatul pe jumătate îmbrăcat să se zvârcolească și să strige incoerent.
– Ce ar trebui să fac să pricepi cui îi aparții? Cum să-ți arăt cine este stăpânul aici, ca să nu mai dai din coadă pe la alții?
– Nu-mi place de el! spuse Boze cu o voce tremurândă.
– Nu mi-a plăcut niciodată doctorul Gunn. Doar … îmi place … ce predă.
– Și ce ți-a predat? își lipise Somsak buzele de urechea lui Boze.
– Spune-mi.
– Despre pacienții în stadiul terminal … abordarea îngrijirii și … profesore, așteaptă …
– Continuă.
Boze își strânse buzele pentru că durerea aproape îl făcea să-și piardă mințile, dar făcu ceea ce i se ordonase.
– Pacienții terminali, noi … ar trebui să ne stabilim un țel să le oferim confort și să le îmbunătățim calitatea vieții.
Conversația fu întreruptă de focul pasiunii care îl incită. Somsak nu-i mai permise lui Boze să spună nimic timp de jumătate de oră. Încheieturile sale palide acoperite cu vânătăi fură eliberate după aceea. Trupul său extenuat nu putu face nimic, în afară de a zace întins pe burtă. Somsak îl îmbrățișă pe la spate.
– Și ești de acord cu doctorul Gunn?
Boze deschise ochii.
– În legătură cu ce?
– În legătură cu conceptul de îngrijire paliativă.
Fața lui Khum Yam îi reveni în minte lui Boze. Era o față contorsionată de dureri înfiorătoare. Era privirea unei persoane care implora moartea.
– Cred că am putea să facem ca lucrurile să fie mai bune.
Somsak își ridică colțurile gurii într-un zâmbet după ce auzi asta. Sărută umărul lui Boze și-i vorbi cu o voce blândă, diferită de cea de până acum, de parcă ar fi fost cu totul alt om.
– Am putea face lucrurile mai bine decât doctorul Gunn. Boze, o să te iau să vezi ce pot face eu pentru pacienți.
Somsak se opri o clipă.
– Nu vreau să te mai vezi cu Gunn. Bărbatul acela nu e un tip atât de bun precum crezi tu.
………………………………………………………………………………………….
Yam decedase în pace la ora 01:15 dimineața.
Boze fusese cel care urmărise cum încetase să respire.
Se uită la seringa din mâna lui.
Mâinile lui învățaseră cum să facă o injecție doar de câteva ori, pentru că nu era responsabilitatea lui. Dar, aceasta era prima dată când se simțea ca un doctor adevărat.
Nu era doctor ci, un eliberator al durerii. Nu mai auzi vocea lui Khun Yam. Era undeva într-un loc liniștit și nu mai trebuia să se trezească în durere.
– Unde mai putem găsi alți pacienți?
Boze se uită la Somsak, care strângea seringa goală pe care i-o dăduse Boze. Somsak scrise elaborat numele pacientului și numărul spitalului pe seringă înainte de a o pune cu grijă într-o cutie din lemn, ca pe un obiect valoros.
– Sunt 2 tipuri: pacienții în stadiu terminal din salonul medical și cei care s-au întors acasă. De fapt, am putea cere să-i vedem pe pacienții care sunt recomandați pentru îngrijire paliativă, dar cea mai ușoară modalitate este aceea de a căuta cazurile cu pacienți care primesc vizite la domiciliu și care sunt în responsabilitatea spitalului nostru. Dosarele pacienților pe care le păstrăm noi au detaliile și adresele scrise.
Somsak aduse cutia în birou.
– Dar este destul de dificil să scoți dosarele pacienților din birou și să le faci copii xerox. Așa că, îi voi oferi doctorului Gunn un birou special pentru a strânge cazurile de la îngrijire paliativă într-un singur loc. Biroul va fi ca un restaurant cu autoservire pentru noi. Între timp, dacă aflu de vreun caz care merită să fie eliberat, o să te anunț.
– Profesore … faceți asta de multă vreme?
– Am vrut să facă asta de mult timp. Am avut șansa doar când ne-a fost trimis un doctor specializat în medicină paliativă.
Somsak zâmbi.
– Nu voi oferi o slujbă cuiva fără să am un motiv. În cazul în care într-o zi voi face o greșeală, va fi cineva pe care să pot da vina.
Boze se uită la celălalt bărbat având sentimente amestecate…respect, iubire, dar și frică.
– De ce vreți să-i eliberați pe acești oameni de suferință?
Somsak se întoarse și se așeză pe marginea patului.
– Mama mea a fost pacient cu cancer în stadiu terminal. I-au băgat un tub pe gât și i-au făcut resuscitare, chiar dacă acela era ultimul ei moment din viață.
Privirea îi deveni inexpresivă și își încleștă pumnii.
– Doctorul ăla cap- sec s-a gândit că, prelungirea morții era cel mai bun lucru de făcut în loc să știe că prelungirea unor astfel de cazuri era inutilă. Dar tot a făcut asta.
Așa este. Eliberarea era cel mai bun tratament.
Boze veni să se așeze lângă Somsak, îmbrățișând persoana a cărei inimă sângera după pierderea mamei sale în timp ce ea suferea imens. Boze îl sărută drept consolare.
………………………………………………………………………………………….
– Idiotule! Întoarce-te! Să lași dovezi așa, ce – ai face dacă stăpânul casei ar deveni suspicios?
Țipătul lui Somsak încă îi stăruia în urechi lui Boze tot timpul, în timp ce încerca să se ascundă tăcut în spatele tufelor, așteptând să se termine ritualul funerar.
Când fiica decedatei i-a rugat pe oaspeți să se întoarcă acasă și ușa s-a închis, luminile s-au stins. Boze așteptă până când fu sigur că nu se mai mișca nimeni prin casă, apoi se cățără pe geamul care se deschise ușor cu un levier. Forță un pic geamul și lăsă urme pentru că se strică rama din lemn. Asta făcu totuși ca urmele de forțare să fie mai evidente decât ieri.
Totuși nu avea altă variantă. Ieri, fiica lui Nipon se întoarse pe neașteptate mai devreme, ceea ce îl determină să plece din casă urgent, ba chiar scăpă din mână seringa pe care o folosise pentru injecția letală și aceasta se rostogoli sub dulap. Somsak fusese furios și chiar se repezi la el, ordonându-i să aducă înapoi dovezile înainte de a le găsi cineva.
În plus de asta, Somsak își dorea să o păstreze ca trofeu pentru el însuși.
Să-l trimită la locul faptei a doua oară … era o dovadă că Somsak era nebun. Asta era o adevărată nebunie.
Boze își dădu seama că fereastra stricată va ridica suspiciuni așa că îi veni o idee. O să acopere toată chestia asta făcând să pară că e furt. O să dea obiectele de valoare cuiva, care va fi țapul ispășitor, după ce va scoate seringa de sub dulap. În felul acesta se va asigura că nu va păstra el o obiectele de valoare pe care le găsise, adică o sumă de bani și un colier din aur luate dintr-o cutie de pe dulap.
Se deghizează și, în întunericul nopții plecă din casă cu seringa și cu obiectele de valoare în geantă. Știa că lăsase multe urme pentru că nu era profesionist, dar n-avea încotro. Boze continuă să meargă pe o alee care ieșea la drumul principal, unde-și lăsase mașina. Înainte de a părăsi aleea văzu un bărbat care stătea pe o platformă din lemn în fața unei case. Acesta bea alcool dintr-o sticlă de parcă era apă. Boze scoase banii și colierul din aur și se apropie încet de bărbat.
…………………………………………………………………………………………
– Boze, ce s-a întâmplat cu fața ta? spuse Pimpa întorcându-se spre Boze, al cărui obraz era umflat de parcă ar fi fost lovit cu ceva. El se uită la farmacistă cu o față panicată înainte de a-și arcui ușor buzele.
– M-am împiedicat azi dimineață. Nu e nimic.
– Vrei niște calmante? îl întrebă prietena lui îngrijorată. Boze scutură din cap.
– E în regulă.
Dar de fapt, nu era în regulă.
Somsak tocmai aflase că Boze obișnuia să vorbească și cu un bărbat care n-avea legătură cu profesia lor. Chiar dacă aceștia nu mai erau în contact unul cu celălalt de mai multe luni de zile, și chiar insistase că nu poate alerga după doi iepuri deodată, Somsak tot a vrut să se uite prin telefonul lui. Apoi Somsak a aflat că vorbise de curând cu acest tip. Boze își duse mâna la obrazul care îi frigea și îl durea. Îi plăcea ideologia lui Somsak dar, câteodată, abuzul fizic ar putea duce într-o zi la un punct critic. Boze își dorea să-i elibereze pe pacienți de suferință, dar nu mai dorea să facă asta sub controlul lui Somsak.
………………………………………………………………………………………….
Farmacistul Boze se sprijini cu spatele de zidul din spatele clădirii spitalului pe unde nu trecea nimeni și se lăsă pe vine, având senzația că va leșina. Răsufla greu privind în direcția de unde alergase.
De ce fusese dus pacientul la autopsie?
Decedatului îi fuseseră luate mostre de urină și sânge pe care Anun, de la secția de medicină legală, le ținea ca pe o bombă. Își pusese propriul sânge și urină în tub și intenționase să schimbe mostrele cu cele ale decedatului dar dovezile erau bine sigilate cu semnătura doctorului Bunnakit. N-avea cum să înlocuiască în secret dovezile care se aflau sub supravegherea lui Anun.
Era imposibil. Boze nici măcar nu știa ce colectase doctorul Bunnakit din cadavru. S-ar putea să fie mai mult decât sânge și urină. Era blestemat.
– O să afle … o să afle. Boze se apucă de păr cu ambele mâini. Anxietatea, de data aceasta aproape că îi sfâșia inima.
Asta nu va funcționa. Poliția o să știe că sunt eu.
Boze nu putea sta fără să facă nimic. De ce ar trebui să fie el cel care suferă în timp ce bărbatul care l-a împins să facă asta stătea fericit pe tron ca director executiv?
Farmacistul încercă să-și păstreze nemulțumirea.
