Flori în Flăcări- Capitolul 4

În acea noapte, Ling Yueran se întoarse târziu, însă Hua Yuanbai nu îl mai așteptase și adormise deja.

După ce se spălă în grabă, Ling Yueran intră în dormitor și aprinse o lumânare. Lumina tremurătoare răspândi o căldură blândă în încăpere. Se apropie de pat și își lăsă privirea să zăbovească asupra chipului lui Hua Yuanbai.

Acesta dormea adânc, cu obrajii ușor îmbujorați și în lumina caldă a așternuturilor părea deosebit de frumos.

După câteva clipe, Ling Yueran zâmbi pe jumătate și coborî privirea.

– Nici măcar un moment nu m-ai așteptat…

Vocea lui abia șoptită păru să-l trezească pe Hua Yuanbai. Acesta întredeschise ochii, îl privi și îi dărui un zâmbet încețoșat, aflat la granița dintre somn și veghe.

– Yueran…

Vocea îi era leneșă și ușor răgușită.

Ling Yueran rămase nemișcat o clipă, surprins. Apoi, fără să se mai poată stăpâni, se aplecă și îl sărută.

Pe măsură ce buzele lor se întâlniră, își certă în secret sinele pentru că fusese impulsiv. Inițial, plănuise să aștepte până când ar fi urcat pe tron și totul ar fi fost stabil înainte să se gândească la Yuanbai… Dar în acest moment, nu mai putu să se abțină.

De obicei, Hua Yuanbai se trezea devreme. Nu își amintise să îl fi văzut pe gēge atât de atrăgător între somn și trezire. Ling Yueran îl săruta gândindu-se că dacă l-ar fi văzut mai devreme, probabil nu ar fi putut să se abțină.

Hua Yuanbai fu sărutat până rămase uimit, dar mintea îi devenea tot mai clară. Zâmbi, întinse mâinile să-i cuprindă talia lui Ling Yueran și îl trase în așternuturile calde.

Făcuse pariul corect.

Dar, în cele din urmă, la ce altceva poate duce o asemenea iubire decât la sfârșit și goliciune?

Ling Yueran nu se gândea atât de mult la asta ca Hua Yuanbai. Se gândise la aceste două buze foarte mulți ani; azi, în sfârșit, le gustase cu gura lui, iar inima îi era și mai încurcată și plină de afecțiune. Cei doi băieți se sărutară fără să se gândească. Schimbară săruturi, bucurându-se pur și simplu de buzele celuilalt, până când nu mai era clar cine întinsese primul limba. Limbile lor se contopiră, iar sărutul deveni și mai pasional. Nu era clar cât timp trecuse când Hua Yuanbai îl împinse brusc pe Ling Yueran și întinse mâna să-i ciupească nasul.

– Du-te să dormi. Mâine ai audiență la curte.

Ling Yueran nu voia să-l lase, încă voia să-l țină și să continue să-l sărute, dar Hua Yuanbai se aplecă aproape de urechea lui și-i șopti,

– Îți dau după aceea, apoi se ghemui și se cuibări în brațele lui, adormind.

Ling Yueran, neputând să-și controleze frustrarea, nu avu de ales decât să roadă ușor urechea lui albă ca jadul, și apoi adormi ținându-l în brațe.

Totul decurgea într-o ordine firească.

Deși Hua Yuanbai părea că își petrecea timpul doar studiind în Reședința Prințului Moștenitor, era neașteptat de bine versat în chestiuni politice. De fiecare dată când își oferea opiniile, acestea erau primite cu apreciere de către împărat.

Două luni trecură ca într-o clipire, apoi doi ani.

Împăratul, văzând cum aripile fiului său cresc și se întăresc, începu să ia în considerare abdicarea în curând, pentru a evita un nou val de sânge și haos după moartea sa.

Rândui pe îndelete diferite căi pentru prinți și într-o clipă, doar Hua Yuanbai mai rămăsese.

Ling Yueran stătea respectuos lângă împărat, ușor aplecat, și rosti:

– Tată Imperial.

Bătrânul împărat oftă și spuse că nu era îngrijorat de vastul imperiu, ci de faptul că Ling Yueran încă nu își luase o soție.

Ling Yueran zâmbi și răspunse că va lua în considerare acest lucru după urcarea pe tron, însă în privirea lui trecu o umbră fină de melancolie.

Urcarea pe tron a unui nou împărat nu era niciodată lipsită de sânge și haos.

Deși împăratul îi pregătise multe lucruri lui Ling Yueran, inevitabil rămâneau și omisiuni.

Doar că acele „omisiuni” erau, probabil, lucruri pe care el nu le prevăzuse.

…………………………………..

Palatul devenise din nou agitat în acea lună, totul fiind pregătit cu minuțiozitate pentru ceremonia de încoronare a noului împărat.

Reședința Prințului Moștenitor nu mai putea fi locuită.

Ling Yueran stătea la intrarea palatului în care trăise atâția ani, oftă ușor, apoi dădu câteva instrucțiuni. Nu apucă să stea mult acolo, când o pereche de brațe îl cuprinseră din spate, iar Hua Yuanbai îl trase din nou în acea îmbrățișare familiară.

– Majestatea Voastră, nu mai faceți asta.

Tonul cunoscut și mirosul familiar îi spuseră imediat cine era. Ling Yueran își strânse brațele în jurul lui și rosti doar că îi trimisese pe toți ceilalți departe.

– Gēge, mâine voi deveni împărat.

Încă încăpățânat, continua să-l numească „gēge”, fără să folosească vreodată termenul de „frate imperial”.

– Ce diferență este între mâine și astăzi?

– Gēge, crezi că există ceva bun în a deveni împărat?

– Ce ar putea fi rău? Întreaga lume îți va aparține.

– Atunci… gēge vrea să devină împărat?

– …Cine nu ar vrea să devină împărat?

Hua Yuanbai glumi, dar corpul lui se încordă ușor fără să vrea.

Din fericire, Ling Yueran părea că nu observase nimic. Își îngropă doar capul în gâtul lui.

– Atunci, gēge… poți să îmi aparții și tu mie?

Semințele semănate cu zece ani în urmă, pariul făcut acum doi ani—totul ajunsese, în sfârșit, la un răspuns.

Hua Yuanbai zâmbi ușor.

– Nu ți-am spus? Tot ce există în lume îți aparține, Majestate.

– Încă nu sunt împărat.

Ling Yueran se încruntă ușor și își înfășură brațele în jurul lui Hua Yuanbai, conducându-l spre încăpere.

Vatra din cameră ardea liniștit, răspândind o căldură plăcută în încăpere.. Cei doi se îmbrățișară și se sărutară pentru o vreme, simțind un val de emoție. Ling Yueran își scoase haina, apoi îl ajută pe Hua Yuanbai să se dezbrace și apoi îl luă în brațe și îl duse la pat. Deși erau de statură similară, Hua Yuanbai se împotrivi să fie purtat, dar în cele din urmă cedă în fața insistenței lui.

Cei doi se cuibăriră în pat, iar Ling Yueran întinse mâna să-i cuprindă talia lui Hua Yuanbai.

– Gēge, te vreau. Bine?

Hua Yuanbai, însă, nici măcar nu se uită la el, doar zâmbi în tăcere.

– Împăratul va fi pe tron, are aproape douăzeci de ani curând… E timpul să își ia o concubină.

Ling Yueran fu imediat cuprins de furie. Întinse mâna, o prinse pe a lui Hua Yuanbai și apoi începu să-i rupă hainele.

Sărutul umed și dulce cobora de pe gât, iar degetele urmau același drum, dar fu brusc oprit de Hua Yuanbai.

– Odată ce azi a sosit, nu va mai fi un mâine.

Ling Yueran schiță un zâmbet ironic și toate mișcările lui se opriră ca și cum ar fi fost înghețate.

Ling Yueran râse brusc, un zâmbet rece și toate mișcările lui se opriră ca și cum ar fi fost înghețate.

– Gēge drag… după toți acești ani, tu știi mai bine decât oricine cum m-am purtat cu tine. Și totuși, chiar și așa, nu pot eu să mă compar cu o dinastie care de mult timp s-a clătinat și s-a stins?

Inima lui Hua Yuanbai se strânse.

– Știai deja… Când ai aflat?

Atitudinea lui Ling Yueran se mai îmblânzi, iar el se întinse peste Hua Yuanbai, sprijinindu-se de el.

– Am propria mea rețea de informații, probabil chiar mai vastă decât a Tatălui Imperial…

Făcu o pauză scurtă.

– Nu știu ce metodă ai folosit ca să te dai drept orfanul Generalului Hua… sau poate îmi spui care ar trebui să fie numele tău adevărat?

Hua Yuanbai rămase uimit.

– Numele meu este Yuanbai.

Ling Yueran zâmbi amar.

– Se pare că mai există totuși un lucru în care nu m-ai mințit.

Se întoarse, privind în altă parte, și lăsă un oftat lung și apăsat.

– Mai există ceva ce mi-ai ascuns? Nu mai este nimic, nu-i așa…

Hua Yuanbai simți deodată un frig adânc în inimă.

El era, de fapt, un orfan al familiei imperiale a dinastiei precedente.

Să se dea drept copilul familiei Generalului Hua și să se infiltreze în familia imperială fusese parte dintr-un plan: să adune informații din interior, să coordoneze acțiunile dinăuntru și din afară și să recupereze puterea pierdută a tronului.

Pe atunci, copilul era încă mic. Dar, fiind mereu expus la aceleași idei, zi după zi, ajunsese treptat să înțeleagă.

Totuși, după zece ani… visul avea să se sfârșească inevitabil.

Dar când aflase Ling Yueran? Și de ce, chiar și după ce aflase, îl tratase în continuare așa?

Gēge, te vreau. Bine?

După un lung moment de liniște, nu mai veni niciun răspuns. Hua Yuanbai crezu, pentru o clipă, că Ling Yueran avea să-l ucidă. Dar se părea că acesta adormise deja, la fel ca în multe nopți obișnuite.

Nu putea ieși din palat în toiul nopții, așa că se întoarse din nou în pat.

Dacă lucrurile au fost deja expuse… cel mai bine este să aștepți consecințele. Familia Ling nu m-a nedreptățit niciodată.

Pe măsură ce se gândea la toate acestea, avea impresia că scenele ultimilor zece ani îi trec prin fața ochilor, una după alta.

Cea mai puternică amintire rămăsese mereu Ling Yueran.

Căldura acelor ani îl cuprinse încet și, în cele din urmă alunecă într-un somn ușor, greu de controlat.

……………………………..

A doua zi, când Hua Yuanbai se trezi, își dădu seama că era deja lumină.

Câteva servitoare alergară în grabă și îngenuncheară lângă patul lui, ceea ce îl făcu să rămână pentru o clipă descumpănit.

Abia când împăratul intră în grabă în încăpere, Hua Yuanbai află adevărul.

Ling Yueran dispăruse. Fără niciun semn, fără niciun avertisment—o persoană vie pur și simplu dispăruse.

Dar ceremonia de întronare fusese deja pregătită și nu putea fi amânată.

Bătrânul împărat, cu chipul plin de tristețe, se plânse că fiul său nu își împlinise datoria și spera ca Hua Yuanbai să poată duce mai departe povara imperiului…

Tot ce cerea era ca, în viitor, tronul să fie transmis unui descendent al familiei Ling, imperiul pe care cândva intenționase să-l ia cu forța ajunsese în mâinile lui ca și cum ar fi fost o întâmplare a sorții.

Astfel, Hua Yuanbai urcă pe tron și deveni noul împărat.

– Majestate, ar trebui să luați în considerare problema unei împărătese, cineva îndrăzni să facă o sugestie.

Însă Hua Yuanbai o respinse fără ezitare și își concentră toate eforturile asupra căutării lui Ling Yueran. Își amintea încă acea zi când dinastia precedentă căzuse. Cel care îl luase pe ascuns de acolo îi arătase palatul și îi spusese:

,, Totul îți aparține, Alteță. Într-o zi îl vei recuceri. Ziua de azi va deveni ruina lor, iar în anii ce vor urma vor cunoaște aceeași soartă.”

Copilul de atunci nu înțelesese ce înseamnă „ruină”.

Dar acum…

Stând singur în vânt și zăpadă, chiar și îmbrăcat în roba imperială, cu mii de oameni îngenuncheați în fața lui, nu mai era nicio pereche de brațe care să-l cuprindă din spate, nici o voce care să-i frece ușor obrazul și să-i spună „gēge”.

Aceasta este pedeapsa ta? Să fii singur este foarte rece. Să fii singur nu te lasă să dormi. Și să fii singur… chiar seamănă cu sfârșitul lumii.

În primăvara celui de-al doilea an, noul împărat schimbă numele țării în „Zhen”, iar rămășițele rebeliunii din fosta dinastie se stinseră în mod firesc.

Împăratul își îndeplinea datoriile cu sârguință și era lăudat de popor, însă, dintr-un motiv necunoscut, haremul imperial rămase gol, fără a fi adăugată nicio consoartă.

El avea, de fapt… nevoie doar de acea singură persoană. Toate sentimentele acumulate de-a lungul timpului îi curgeau prin sânge, ca un fir invizibil care îi lega fiecare colț al ființei.

Yueran… Yueran…

………………………………

Încă un an de ninsoare.

Hua Yuanbai stătea singur sub bătrânul prun.

Chiar dacă devenise împărat, prefera în continuare palatul său retras de la început… și nu fosta Reședință a Prințului Moștenitor.

Se temea că, dacă ar merge acolo, ar fi cuprins de nostalgie și ar începe să-l dorească și mai mult pe acea persoană.

Bătrânul prun, care anul trecut nu înflorise deloc, își deschise în mod neașteptat florile în acel an, în tăcere, sub ninsoare, răspândind o mireasmă slabă, aproape ireală.

Hua Yuanbai oftă adânc dar din spatele lui, o pereche de brațe îl cuprinseră brusc din întuneric, trăgându-l într-o îmbrățișare, urmată de vocea pe care o așteptase atât de mult timp:

– Gēge…

Credeam că toată lumea din lume îmi dorește imperiul… dar ceea ce doreai tu eram doar eu. Și totuși, ceea ce îți doreai tu era doar imperiul meu.Dar acel imperiu… dacă îl vrei, ți-l dau. Eu te vreau doar pe tine.

– Gēge… te vreau. Bine?

– Yueran… Yueran…

– Îți voi înapoia imperiul, dar lasă-mă să te păstrez.

– Lasă-mă să te păstrez.

Zăpada continua să cadă liniștit, iar bătrânul prun înflori din nou în primăvara timpurie.

În cele din urmă, cei doi se regăsiseră unul pe celălalt.

─── ⋆⋅☆⋅⋆ ──

Sfârșit